judiciarapractica_main_Blog1_300x250

vineri, 26 septembrie 2014

În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, stabileşte că la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

Art. 6 alin. (1) din Codul penal stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea noului Cod penal, ca legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de noul Cod penal. Dispoziţiile art. 187 din noul Cod penal, care definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunea de maxim special prevăzut de lege, se referă la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare şi exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziţii, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege şi, în consecinţă, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a circumstanţelor atenuante (cauze de reducere a pedepsei) sau a circumstanţelor agravante (cauze de majorare a pedepsei). Circumstanţele nu pot fi disociate de limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, întrucât valorificarea acestora în ipoteza art. 6 din Codul penal ar echivala cu o individualizare judiciară în faza de executare a pedepsei, situaţie care ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.

În dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se prevede că, atunci "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".
    În acelaşi sens, în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, se prevede că "Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi". De asemenea, conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, dispoziţiile art. 4 din aceeaşi lege se aplică în mod corespunzător şi pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II al legii menţionate.
    Art. 6 alin. (1) din Codul penal stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea noului Cod penal, ca legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de noul Cod penal. În acelaşi sens, conform art. 8 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, care menţine acelaşi unic criteriu, pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul actelor normative prevăzute în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, în forma anterioară modificărilor realizate prin această lege, care nu depăşeşte maximul special prevăzut în titlul II al Legii nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acesteia.
    Noul Cod penal, în cuprinsul dispoziţiilor art. 187, defineşte expresia "pedeapsă prevăzută de lege", stabilind că prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
    Dispoziţiile art. 187 din noul Cod penal, care definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunea de maxim special prevăzut de lege, se referă la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare şi exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziţii, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege şi, în consecinţă, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a circumstanţelor atenuante (cauze de reducere a pedepsei) sau a circumstanţelor agravante (cauze de majorare a pedepsei). Natura circumstanţelor atenuante, de cauze de reducere a pedepsei şi a circumstanţelor agravante, de cauze de majorare a pedepsei, este stabilită prin dispoziţiile art. 79 din Codul penal.
    În lipsa unei dispoziţii legale, care, conform art. 172 din Codul penal, să atribuie un alt înţeles expresiei "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunii de maxim special prevăzut de lege, în reglementarea aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, sunt incidente dispoziţiile art. 187 din Codul penal.
    În aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, instanţa compară pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare cu maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă, fără luarea în considerare a efectelor circumstanţelor atenuante sau agravante şi, dacă pedeapsa aplicată, inclusiv prin valorificarea efectelor circumstanţelor atenuante ori agravante, depăşeşte maximul special prevăzut în norma de incriminare, reduce pedeapsa aplicată la acest maxim.
    Circumstanţele nu pot fi disociate de limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare, întrucât valorificarea acestora în ipoteza art. 6 din Codul penal ar echivala cu o individualizare judiciară în faza de executare a pedepsei, situaţie care ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat şi principiului supremaţiei dreptului, astfel cum este consacrat în jurisprudenţa CEDO şi care se opune repunerii în discuţie a unei soluţii definitive şi nu admite derogări decât dacă o impun motive serioase şi substanţiale, iar în procesul de interpretare şi aplicare a legii judecătorul are obligaţia de a identifica acel înţeles al normei juridice compatibil nu doar cu voinţa prezumată a legiuitorului, ci şi cu principiile de rang constituţional ori european.
    Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 alin. (1 ) din Codul penal, în cazul faptelor definitiv judecate, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.

    
 Extras Decizia nr. 8/2014 a  ICCJ ,COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, sursa: Monitorul Oficial, Partea I nr. 473 din 27/06/2014.


   




Modificarea adusă prin Legea nr. 212/2008 dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 1/2000, reglementează un caz de constituire a dreptului de proprietate. Cererile de constituire sunt supuse termenului de 60 de zile care se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 212/2008, respectiv 2 noiembrie 2008.

Modificarea adusă prin Legea nr. 212/2008 dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, reglementează un caz de constituire a dreptului de proprietate. În acest caz, cererile de constituire sunt supuse termenului de 60 de zile prevăzut de art. II din Legea nr. 193/2007 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 212/2008, respectiv 2 noiembrie 2008.

Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări se constată că, în forma supusă examinării, art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2008, prevede că:
    "Persoanelor fizice cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate prin împroprietărire, prin aplicarea Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, dar cărora nu li s-a atribuit efectiv terenul la care aveau dreptul sau cărora atribuirea le-a fost anulată, persoanelor îndreptăţite la împroprietărire, înscrise în tabelele nominale, precum şi persoanelor care dovedesc cu acte de la arhivele militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front şi că îndeplineau condiţiile prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru a fi împroprietărite li se vor acorda terenurile respective, agricole şi forestiere, în limita suprafeţelor disponibile, sau despăgubiri".
    Forma iniţială a acestui text de lege a suferit modificări succesive, iar în determinarea înţelesului normei legale, din perspectiva modificărilor şi completărilor operate în timp, precum şi a normelor de tehnică legislativă, interpretarea gramaticală trebuie dublată de o interpretare sistematică şi teleologică a legii.
    În concret, modificarea adusă art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, prin Legea nr. 212/2008, priveşte includerea unei noi categorii de beneficiari, respectiv şi a "persoanelor care dovedesc cu acte de la arhivele militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front şi că îndeplineau condiţiile prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru a fi împroprietărite".
    În privinţa acestor persoane, care dovedesc faptul că au luptat pe front şi că, deşi îndeplineau condiţiile necesare pentru a fi împroprietărite, au fost, totuşi, omise la întocmirea tabelelor nominale, textul de lege sus-menţionat le stabileşte un drept pe care nu l-au avut anterior, cu condiţia de a dovedi că ar fi avut vocaţie la împroprietărire conform Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
    Or, constituirea dreptului de proprietate se referă tocmai la împroprietărirea unor categorii de persoane în anumite condiţii, prin efectul legii, fără a avea însă un caracter recognitiv şi constatator, atribute specifice reconstituirii dreptului de proprietate.
    Prin urmare, în această situaţie, este vorba despre o constituire a dreptului de proprietate, câtă vreme persoanele din această categorie de beneficiari nu au avut în proprietate aceste terenuri anterior colectivizării şi, mai mult, nici măcar nu au figurat înscrise în tabelele nominale întocmite în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
    Cât priveşte termenul de formulare a cererilor de constituire de către categoria de beneficiari prevăzută expres de Legea nr. 212/2008 privind modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, acest aspect trebuie abordat prin prisma modificării anterioare a textului de lege vizat, adusă prin Legea nr. 193/2007 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997.
    Astfel, prin această lege, la art. I s-a prevăzut introducerea unui nou alineat, alin. (21), la art. 3, după alin. (2) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi modificarea art. 36 din aceeaşi lege, în sensul că, faţă de forma anterioară a textului, a fost adăugată o nouă categorie de beneficiari, respectiv persoanele îndreptăţite la împroprietărire, înscrise în tabelele nominale, cu ocazia aplicării Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
    La art. II din Legea nr. 193/2007 s-a stipulat că:
    "Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (21) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi cu cele aduse prin prezenta lege, pot formula cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferenţele de suprafaţă ce pot fi restituite, conform prezentei legi, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acesteia".
    Din modul de redactare a acestei norme, se constată că dispoziţiile cuprinse în art. II din Legea nr. 193/2007 fac trimitere atât la art. 3 alin. (21) din Legea nr. 1/2000, nou-introdus, cât şi la art. 36 din Legea nr. 1/2000, modificat prin aceeaşi lege.
    Din expunerea de motive a iniţiatorilor Legii nr. 212/2008 rezultă că la întocmirea proiectului de act normativ s-a urmărit eliminarea unei discriminări în aplicarea art. 36 din Legea nr. 1/2000, creată prin Legea nr. 193/2007, în sensul că unele persoane care aveau dreptul la împroprietărire, conform Legii nr. 187/1945, nu au fost cuprinse în tabelele nominale, din mai multe cauze obiective, iar persoanele respective demonstrează cu acte eliberate de Arhiva Naţională a Armatei că au fost concentrate, mobilizate şi că au luptat împotriva Germaniei hitleriste.
    Ca atare, se poate constata că Legea nr. 212/2008 a venit în completarea Legii nr. 193/2007, conţinând o normă clarificatoare, faţă de insuficienţa şi forma inadecvată a textului de lege existent anterior.
    Această soluţie legislativă a fost menită să acopere întreaga problematică a situaţiilor ce reprezintă obiectul de reglementare al art. 36 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a se înlătura lacunele legislative, cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite odată cu aplicarea actului normativ.
    Cum Legea nr. 193/2007 a rămas în vigoare, nefiind abrogată, înseamnă că termenul de 60 de zile prevăzut la art. II din această lege îşi găseşte aplicabilitatea şi în cazul noii categorii de persoane îndreptăţite la împroprietărire, prevăzute expres prin Legea nr. 212/2008.
    În consecinţă, se constată că dispoziţiile art. II din Legea nr. 193/2007 privitoare la termenul de 60 de zile se referă inclusiv la forma modificată prin Legea nr. 212/2008 a art. 36 din Legea nr. 1/2000, astfel că dispoziţiile acestui text de lege nu se corelează sub acest aspect cu prevederile art. 33 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
    Faţă de caracterul completator şi clarificator al Legii nr. 212/2008, în raport cu reglementarea cuprinsă în Legea nr. 193/2007, printr-o interpretare logico-juridică, urmează a se constata că termenul de 60 de zile prevăzut la art. II din Legea nr. 193/2007 se aplică şi cererilor de constituire formulate de persoanele fizice introduse ca beneficiari prin Legea nr. 212/2008, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 2 noiembrie 2008, având în vedere că drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege nu pot fi exigibile înainte ca subiecţii de drept să poată afla conţinutul acestora.

Extras din Decizia nr. 2/2014 privind dezlegarea unor chestiuni de drept, sursa  Monitorul Oficial, Partea I nr. 257 din 09/04/2014



Raspundere civila delictuala. Ziaristi. Prezentarea satirica a parcursului politic a unei persoane publice, părerile critice faţă de calităţile de lider politic sau de manager economic al unui candidat, dacă se bazează pe fapte concrete, nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale decât dacă viaţa privată a reclamantului ar fi substanţial atinsă, art.998, art.999 C.civ., art.10 din CEDO .

Curtea de Apel a apreciat că articolul „P.T., urmărit penal” conţine o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet faţă de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă eroarea este scuzabilă pentru că noţiunile juridice de urmărire penală şi cercetare penală, ca şi consecinţele ce decurg din aceste două situaţii de drept, sunt chestiuni care ţin de practicarea dreptului şi pot fi dificile pentru un necunoscător.  Cât priveşte pamfletul lui A.D. (pseudonimul lui A.E.) intitulat „ P.T., una spune, acesta nu se aduce atingere demnităţii reclamantului sau vieţii sale private, ci se prezintă, într-o manieră satirică, parcursul său politic şi o parte din activitatea profesională, de persoană publică, părerile exprimate de autor constituind judecăţi de valoare asupra unor fapte concrete, verificabile şi, de altfel, necontestate.   O astfel de prezentare nu este neobişnuită în timpul campaniilor electorale, iar eventualele păreri critice faţă de calităţile de lider politic sau de manager economic al unui candidat nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale cât timp se bazează pe fapte concrete. Cel de al treilea articol la care reclamantul se referă în acţiune se constituie, de asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acţionar, informaţiile oferite sunt exacte, realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate. Calităţile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca şi de orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieţii sale personale sau să genereze un prejudiciu de natură morală.  Prin articolele de presă incriminate au fost prezentate fapte despre viaţa privată şi activitatea reclamantului preluate din alte surse de informare anterioare publicării în presă a acestor texte şi cum nu sunt de natură a edicta cu titlu de adevăr şi certitudine existenţa unor atribute defăimătoare, criticile formulate nu sunt fondate.     Nu trebuie confundate sentimentele negative resimţite de reclamant la citirea unor articole ce îi sunt defavorabile cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în speţă neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor şi ceea ce reclamantul pretinde ca prejudiciu moral. 

  La data de 5 iulie 2010, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâţii SC T.S.S. SRL, D.E.P. şi C.R. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceştia să fie obligaţi la plata de daune morale după cum urmează:  

   - obligarea pârâtei SC T.S.S. SRL la plata sumei de 184.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a editării în ziarul „I.S.” din data de 10 noiembrie 2008 a art. „P.T., una spune alta face”;   
- obligarea pârâtului D.E.P. la plata sumei de 183.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 20 noiembrie 2008 a articolului „P.T., urmărit penal”;   
     - obligarea pârâtului C.R. la plata sumei de 183.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 21 noiembrie 2008 a articolului „Istoria unui jaf de 200 milioane euro”;  

     - obligarea pârâtei SC T.S.S. SRL în solidar cu fiecare dintre cei doi pârâţi, la plata sumelor de bani sus menţionate şi de asemenea obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala proprie în ziarul „I.S.” şi în orice altă publicaţie pe care o editează dispozitivul hotărârii pronunţate.   

   Curtea de Apel  a reţinut că acţiunea promovată de reclamant presupune analizarea angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, cărora li se cere să repare prejudiciul moral suferit de reclamant prin publicare a unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia, iar instanţa trebuie să stabilească dacă a existat un prejudiciu, dacă pârâţii au săvârşit o faptă ilicită, care a generat respectivul prejudiciu.  

     În acelaşi timp, acţiunea se analizează şi din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare, recunoscut pârâţilor ziarişti, şi care comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supus unor restrângeri.  
     În sensul jurisprudenţei C.E.D.O., libertatea de informare este unul din elementele libertăţii de exprimare, protejată prin art. 10 din Convenţia Europeană a Depturilor Omului. Sub rezerva limitărilor prevăzute de text, conţinutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber, respectându-se diversitatea de idei. Restricţiile impuse publicării unei opinii sau informaţii trebuie să fie examinate amănunţit, respectându-se principiul acţionării cu bună credinţă din partea celui care face publicarea, în aşa fel încât să ofere informaţii exacte, în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliştilor. Curtea a admis că libertatea de exprimare a acestora presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează (cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 sept. 1999), cu condiţia ca afirmaţiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată.   Criticile apărute în presă cu privire la o persoană sunt considerate judecăţi de valoare atunci când privesc anumite calităţi profesionale şi personale, însă atunci când ele se referă la fapte concrete este necesar să fie coroborate cu elemente pertinente (cauza Lesnik c. Slovaciei, hotărârea din 11 martie 2003).  
     Atunci când articolele de presă privesc un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privinţa unui particular, deoarece persoanele publice se expun conştient unui control atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranţă, iar imperativele protecţiei vieţii lor private se pun în balanţă cu interesele discutării în public a problemelor politice, cea ce duce la concluzia că excepţiile de la libertatea de exprimare se interpretează restrictiv (cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 20000).   

     Pornind de la aceste statuări ale instanţei europene de la Strasbourg, transformate în reguli de drept în condiţiile art. 20 din Constituţie, s-a statuat că publicarea unor articole, unul din ele chiar subintitulat pamflet, referitoare la activitatea reclamantului nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aşa cum impun dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ., decât dacă viaţa privată a reclamantului ar fi substanţial atinsă.  

     Curtea a apreciat că articolul „P.T., urmărit penal” conţine o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet faţă de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă eroarea este scuzabilă pentru că noţiunile juridice de urmărire penală şi cercetare penală, ca şi consecinţele ce decurg din aceste două situaţii de drept, sunt chestiuni care ţin de practicarea dreptului şi pot fi dificile pentru un necunoscător. Mai mult, nici în viziunea publicului cititor asupra reclamantului nu se produc schimbări decisive, în sensul negativ, dacă se face o confuzie între aceste noţiuni, o mică parte a persoanelor cărora informaţia le era adresată putând să facă distincţia între respectivele etape procesuale.  
     În afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conţine afirmaţii defăimătoare, ci face referire la fapte uşor verificabile. Astfel, ziaristul arată că numele reclamantului a apărut pe o listă întocmită de un anumit organism, cuprinzând candidaţi incompatibili, ceea ce constituie o informare pură şi simplă, fără elemente de subiectivism. În continuare, autorul a făcut referire la informaţiile care apar despre reclamant folosind motorul de căutare G. şi a dat detalii despre un alt articol, apărut în presă la 9 octombrie 2006, redând conţinutul acestuia. Curtea a concluzionat că ziaristul P.E. (pseudonim al pârâtului D.E.P.) nu a făcut afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii. Cât priveşte pamfletul lui A.D. (pseudonimul lui A.E.) intitulat „ P.T., una spune, alta face i…n pamflet nu se aduce atingere demnităţii reclamantului sau vieţii sale private, ci se prezintă, într-o manieră satirică, parcursul său politic şi o parte din activitatea profesională, de persoană publică, părerile exprimate de autor constituind judecăţi de valoare asupra unor fapte concrete, verificabile şi, de altfel, necontestate.  
     O astfel de prezentare nu este neobişnuită în timpul campaniilor electorale, iar eventualele păreri critice faţă de calităţile de lider politic sau de manager economic al unui candidat nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale cât timp se bazează pe fapte concrete.  
     Cel de al treilea articol la care reclamantul se referă în acţiune se constituie, de asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acţionar, informaţiile oferite sunt exacte, realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate. Calităţile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca şi de orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieţii sale personale sau să genereze un prejudiciu de natură morală.  
     Nu trebuie confundate sentimentele negative resimţite de reclamant la citirea unor articole ce îi sunt defavorabile cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în speţă neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor şi ceea ce reclamantul pretinde ca prejudiciu moral.  
     În concluzie, Curtea a reţinut că articolele de presă care conţineau informaţii despre reclamant, activitatea sa profesională şi politică, nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, soluţia adoptată de prima instanţă fiind legală şi temeinică.
       ICCJ retine ca prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea dreptului la imagine, onoare, demnitate şi viaţa privată şi să fie obligaţi pârâţii la plata de despăgubiri reprezentând daunele morale rezultate din încălcarea acestor drepturi; obligarea pârâţilor să publice dispozitivul sentinţei pe prima pagină a ziarului, etc.  
     Reclamantul a arătat în motivarea acţiunii că aceste drepturi, garantate atât de Constituţie cât şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, au fost încălcate în mod repetat de către pârâţi prin publicarea celor două articole incriminate.   

      Astfel, cercetând ansamblul probator administrat în cauză, instanțele de fond, cărora le incumba această sarcină, au statuat că pârâţii, în calitate de jurnalişti, au respectat deontologia profesională și au acționat cu bună-credință.   
     În acest context al analizei, instanţa de apel analizând primul articol de presă incriminat „P.T., urmărit penal” a constatat că jurnalistul doar a contribuit la informarea publicului, preluând, de altfel, informaţii publicate anterior în anul 2006, potrivit cu care numele reclamantului apărea pe o listă de incompatibili întocmită de un anumit organism, iar această informaţie, de interes general, nu s-a constituit într-o defăimare a reclamantului.        Faptul că acest mesaj transmis prin articolul de presă incriminat nu se poate constitui în temei al răspunderii civile delictuale s-a apreciat din perspectiva recunoaşterii de către reclamant a împrejurării că ştia de articolul de presă, iniţial publicat în anul 2006, şi, la acea epocă, nu s-a simţit afectat de acesta, jurnalistul procedând doar la readucerea în memoria publicului cititor a unor informaţii mai vechi prin preluarea acestora din alte articole de presă.  

     Totodată, nu a reieşit, aşa cum pretinde recurentul, că ziariştii au demarat o campanie de presă ce a avut ca premise declanșatoare interese economice sau de altă natură sau în scopul de a denigra reputaţia reclamantului.  
     În consecință, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informaţii corecte cu privire la activitatea reclamantului ca persoană publică, cu privire la calităţile sale manageriale în cadrul societăţilor comerciale menţionate în articolele de presă, care este fără îndoială un subiect de interes general, Curtea a analizat dacă afirmațiile concrete ale jurnalistului pârât se circumscriu conceptului de judecăți de valoare sau sunt afirmații factuale şi calificând discursul jurnalistic, a apreciat că acesta nu a fost formulat cu rea-credinţă, atitudine subiectivă verificată pe baza probelor existente.  
     Cât priveşte critica referitoare la faptul că aceeaşi instanţă a pronunţat în alte litigii soluţii prin care s-a constatat că aceiaşi ziarişti au publicat în aceeaşi perioadă de timp articole defăimătoare cu privire la alte persoane şi i-a condamnat la plata de daune morale, nu poate fi reţinută întrucât o astfel de susţinere nu poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.    Aceasta cu atât mai mult cu cât cercetarea îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale se apreciază în funcţie de situaţia de fapt existentă în fiecare speţă în parte.  
     Faţă de cele reţinute, cum prin articolele de presă incriminate au fost prezentate fapte despre viaţa privată şi activitatea reclamantului preluate din alte surse de informare anterioare publicării în presă a acestor texte şi cum nu sunt de natură a edicta cu titlu de adevăr şi certitudine existenţa unor atribute defăimătoare, criticile formulate nu sunt fondate.  
     În speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, cum de altfel nu s-a reţinut nici că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care ocroteşte dreptul la respectarea vieţii private, care include şi dreptul la reputaţie.  
     Exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertăţii de exprimare cât şi a dreptului la informare.  
     Totodată, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică tinde să-l determine pe acesta ca pe viitor să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.  
     În consecinţă, instanţa apreciază că în mod corect instanţele de fond, raportat la articolele jurnaliştilor pârâţi, care au expus fapte şi informaţii de interes public, au apreciat că aceştia beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri către reclamant.  
     Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.  

Extras din Decizia nr. 691/2014   a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă, sursa: www.scj.ro
  
       


Dreptul la propria imagine. Raspundere civila delictuala. Simpla recunoastere a dreptului încarcat reprezinta o reparatie suficienta în conditiile in care ipostaza în care a fost surprinsa partea în fotografie nu îi prejudiciaza imaginea, art.998-999 C.civ din 1865, art.88 alin 1 din legea nr.8/1996.

În speta este de necontestat ca a fost publicat portretul reclamantei în revista pârâtei, fara ca reclamantei sa i se fi cerut acordul, astfel ca se verifica ipoteza prevazuta de art.88 alin.1 din Legea nr.8/1996. 
În ceea ce priveste conditiile raspunderii civile delictuale, Curtea considera ca savârsirea unei fapte ilicite a fost dovedita, aceasta constând tocmai în utilizarea portretului fara consimtamântul persoanei reprezentate, fiind evidenta si culpa, atât timp cât avea aceasta obligatie pe care si-a încalcat-o. Ceea ce nu s-a dovedit în speta, situatie retinuta corect de catre prima instanta a fost existenta prejudiciului si în ce consta acesta, deoarece chiar reclamanta în raspunsul la interogatoriu a recunoscut la întrebarea daca publicarea imaginii sale este de natura sa aduca atingere demnitatii si reputatiei sale, ca nu este vorba de demnitatea, ci de imaginea si reputatia sa, ca ipostaza în care a fost surprinsa în fotografie nu îi prejudiciaza imaginea.În aceste conditii Curtea considera ca simpla recunoastere a drepturilor sale reprezinta o reparatie corespunzatoare a încalcarii drepturilor mentionate anterior, tinând cont si de faptul ca pârâta a îndepartat poza care se afla pe site-ul revistei si a publicat si o erata în ziar cerând si scuze pentru eroarea produsa


Curtea a retinut ca prin cererea înregistrata la data de 24.09.2008, pe rolul tribunalului reclamanta J.M. a chemat în judecata pe pârâta SC C.M. SRL, solicitând recunoasterea drepturilor reclamantei de a autoriza utilizarea portretului si constatarea încalcarii acestor drepturi de catre pârâta, prin publicarea în ziarul Can Can si pe site-ul web aflat la adresa www.cancan.ro a fotografiei care o reprezinta; înlaturarea fotografiilor care contin portretul reclamantei publicate pe site-ul aflat la adresa mentionata; obligarea pârâtei la plata despagubirilor estimate provizoriu la valoarea de 300.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin încalcarea drepturilor prevazute de dispozitiile art.88 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe; obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în valoare de 1000 RON/zi de întârziere în executarea sentintei pronuntate; publicarea sentintei pronuntate în doua ziare de larga raspândire pe cheltuiala pârâtei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.Prima instanta a respins cererea în tot, considerând ca nu sunt îndeplinite conditiile art.88 alin.1 din Legea nr.8/1996, pe motivul ca nu a fost dovedit prejudiciul nefiind probat continutul acestuia(atingerea adusa onoarei, demnitatii sau vietii private a reclamantei), si nici fapta ilicita atât timp cât pârâta a publicat din eroare fotografia reclamantei din cauza, intentia sa fiind aceea de a publica fotografia mamei vitrege a A.M., si nu a reclamantei J.M., astfel ca nu exista nici vinovatia pârâtei si nici legatura de cauzalitate dintre prejudiciu si fapta ilicita, astfel ca nu ar fi îndeplinite elementele raspunderii civile delictuale.Astfel, considerentele de fapt ale tribunalului sunt în sensul ca nu ar fi îndeplinite conditiile art.998, 999 Cod Civil, pentru intervenirea raspunderii civile delictuale, iar nu ale art.88 alin.1 din Legea nr.8/1996, în sensul ca reclamanta nu ar avea dreptul la protejarea portretului sau si ca pârâta nu i-ar fi încalcat acest drept.
Or, cererea formulata continea si alte capete de cerere decât cel privind obligarea pârâtei la plata unei sume de bani pentru repararea prejudiciului, si anume recunoasterea drepturilor reclamantei de a autoriza utilizarea portretului si constatarea încalcarii acestor drepturi de catre pârâta, prin publicarea în ziarul Can Can si pe site-ul web aflat la adresa www.cancan.ro a fotografiei care o reprezinta, pe care instanta de apel le considera întemeiate.Astfel, potrivit art.88 Legea nr.8/1996: "(1)Utilizarea unei opere care contine un portret necesita consimtamântul persoanei reprezentate în acest portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul sa o reproduca sau sa o utilizeze fara consimtamântul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani dupa moartea persoanei reprezentate. (2) În lipsa unei clauze contrare, consimtamântul nu este necesar daca persoana reprezentata în portret este de profesie model sau a primit o remuneratie pentru a poza. (3) Consimtamântul prevazut la alin. (1) nu este necesar pentru utilizarea unei opere care contine portretul: a) unei persoane general cunoscute, daca portretul a fost executat cu ocazia activitatilor sale publice; b) unei persoane a carei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce prezinta o adunare, un peisaj sau o manifestare publica."
În speta, este de necontestat ca a fost publicat portretul reclamantei în revista pârâtei, fara ca reclamantei sa i se fi cerut acordul, astfel ca se verifica ipoteza prevazuta de art.88 (1) din Legea nr.8/1996.Nu sunt îndeplinite conditiile situatiilor de exceptie când nu este necesar consimtamântul, prevazute la alin.2 si 3 ale aceluiasi articol, având în vedere ca nu s-a sustinut ca persoana reprezentata ar fi de profesie model sau ca ar fi primit o remuneratie pentru a poza, nici persoana general cunoscuta, pentru a se cerceta daca portretul a fost executat cu ocazia activitatilor sale publice.De asemenea, nu sunt îndeplinite nici conditiile literei b a alin.3, întrucât portretul reclamantei nu a fost prezentat într-o poza de grup, pentru a fi considerat un detaliu al unei opere ce prezinta o adunare, un peisaj sau o manifestare publica, ci singular.
În ceea ce priveste conditiile raspunderii civile delictuale, Curtea considera ca savârsirea unei fapte ilicite a fost dovedita, aceasta constând tocmai în utilizarea portretului fara consimtamântul persoanei reprezentate, fiind evidenta si culpa, atât timp cât avea aceasta obligatie pe care si-a încalcat-o. În cazul raspunderii civile delictuale nu este necesara existenta vinovatiei sub forma intentiei, fiind suficienta savârsirea faptei din neglijenta. Or, chiar prima instanta retine ca pârâta a publicat din eroare fotografia.Ceea ce nu s-a dovedit în speta, situatie retinuta corect de catre prima instanta a fost existenta prejudiciului si în ce consta acesta.
Chiar reclamanta în raspunsul la interogatoriu a recunoscut la întrebarea daca publicarea imaginii sale este de natura sa aduca atingere demnitatii si reputatiei sale, ca nu este vorba de demnitatea, ci de imaginea si reputatia sa, ca ipostaza în care a fost surprinsa în fotografie nu îi prejudiciaza imaginea. Reclamanta a mai aratat ca prejudiciul consta în aceea ca fotografia sa era însotita de un titlu care se referea la alta persoana, respectiv mama vitrega a A.M., dar nu a aratat concret ce prejudiciu i-a provocat o asemenea asociere.
În aceste conditii Curtea considera ca simpla recunoastere a drepturilor sale reprezinta o reparatie corespunzatoare a încalcarii drepturilor mentionate anterior, tinând cont si de faptul ca pârâta a îndepartat poza care se afla pe site-ul revistei si a publicat si o erata în ziar cerând si scuze pentru eroarea produsa.
În consecinta, în temeiul art.296 raportat la art.295 Cod Procedura Civila, Curtea va admite apelul, va schimba, în parte, sentinta apelata în sensul ca va admite, în parte, actiunea, va constata ca reclamanta este titulara dreptului de a autoriza utilizarea portretului, va constata ca pârâta a încalcat dreptul reclamantei la autorizarea utilizarii portretului prin publicarea fotografiei reclamantei în ziarul Can-Can si pe site-ul www.cancan.ro, va mentine celelalte dispozitii ale sentintei apelate.



Extras din Decizia nr. 223A/ 2009, a  Curții de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sursa:http://jurisprudentacab.cab1864.eu

Exceptia lipsei calitatii de reprezentant. Directorul unei societati nefiind administrator si neavand o imputernicire în acest sens nu poate reprezenta societatea în justitie. Legea nr.31/1990, art.161 Cod procedura civila.

În cauza, cererea de recurs cuprinde mentiunea formularii si, implicit, a semnarii ei prin director. Or, în raport cu dispozitiile Legii nr.31/1990, legea societatilor comerciale, în mod obisnuit calitatea de reprezentant al societatii, inclusiv în justitie, revine, potrivit actului constitutiv, administratorului, asociatului societatii. Directorul poate exercita calitatea de reprezentant al societatii comerciale în justitie doar daca i s-a conferit o astfel de atributie. În speta, directorul, presupus semnatar al cererii de recurs, nu a fost în masura sa faca dovada pretinsei sale calitati de reprezentant al societatii comerciale recurente în raport cu actul constitutiv sau potrivit altui înscris.

Analizând actele dosarului Curtea constata ca exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant a semnatarului cererii este întemeiata, având în vedere urmatoarele considerente:În raport cu prevederile art.67 alin.1 Cod procedura civila, societatea comerciala recurenta, persoana juridica de drept privat, poate formula în justitie o cerere de chemare în judecata, cum ar fi aceea privind calea de atac a recursului, prin reprezentantul sau legal sau prin mandatar, în ambele cazuri potrivit art.83 Cod procedura civila, fiecare dintre acestia având obligatia de a alatura cererii înscrisul, respectiv procura dovedind calitatea mentionata. În cauza, cererea de recurs formulata de SC A SRL cuprinde mentiunea formularii si, implicit, a semnarii ei prin director. Or, în raport cu dispozitiile Legii nr.31/1990, legea societatilor comerciale, în mod obisnuit calitatea de reprezentant al societatii, inclusiv în justitie, revine, potrivit actului constitutiv, administratorului, asociatului societatii. Directorul poate exercita calitatea de reprezentant al societatii comerciale în justitie doar daca i s-a conferit o astfel de atributie. În speta, directorul, presupus semnatar al cererii de recurs, nu a fost în masura sa faca dovada pretinsei sale calitati de reprezentant al societatii comerciale recurente în raport cu actul constitutiv sau potrivit altui înscris.
În cazul în care semnatura aplicata pe cererea de recurs ar apartine în fapt administratorului societatii comerciale recurente, este de retinut ca acesta nu s-a prezentat în instanta pentru a-si însusi formularea în sine a cererii de recurs, iar instanta a acordat un termen de judecata în acest scop.Potrivit dispozitiilor art.161 Cod procedura civila, în cazul în care reprezentantul partii nu face dovada calitatii sale, daca lipsurile nu se împlinesc instanta este datoare sa anuleze cererea formulata.Având în vedere considerentele mentionate Curtea, retinând ca exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant a semnatarului cererii este întemeiata, a admis-o si, în consecinta, a anulat recursul.



Extras din Decizia.nr. 973/ 2010, a Curții de Apel Bucureşti, secţia Secţia a VI-a civilă, sursa :www. jurisprudentacab.cab1864.eu

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Omisiunea instanţei de a se pronunţa în contradictoriu cu pârâtul chemat în judecată, art. 312 alin. 5 C.pr.civ

Pronunţarea sentinţei în contradictoriu cu o persoană care nu a figurat ca parte în cauză şi omisiunea instanţei de a se pronunţa în contradictoriu cu pârâtul chemat în judecată echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, motiv de casare cu rejudecare conform prevederilor art. 312 alin. 5 C.pr.civ

Analizând hotărârea atacată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, a motivelor de recurs invocate şi din oficiu, prin prisma normelor şi dispoziţiilor legale incidente în cauză, tribunalul reţine că recursul este fondat, urmând a fi admis, însă pentru alte motive decât cele indicate de petentul-recurent.  Astfel, se constată faptul că actul constatator atacat a fost emis de Municipiul Cluj-Napoca, Direcţia Poliţia Comunitară, contestaţia fiind formulată în contradictoriu cu această instituţie, care a şi fost citată în calitate de pârâtă pe toată durata derulării procesului.  Cu toate acestea, în dispozitivul sentinţei civile 1310 din 26.01.2011 pronunţată în dosar nr. 8529/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca, se constată că instanţa de fond s-a pronunţat în contradictoriu cu IPJ Cluj- care nu figurează ca parte în proces, omiţând a se pronunţa şi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, Direcţia Poliţia Comunitară.  Or, o astfel de situaţie echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, motiv de casare cu rejudecare conform prevederilor art. 312 alin. 5 C.pr.civ., urmând a se admite recursul declarat de recurentul PL, împotriva sentinţei civile nr. 1310 din 26.01.2011 pronunţată în dosar nr. 8529/211/2009 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care o va casa în întregime şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.


Judecătoria Cluj-Napoca, Extras din Decizia Civilă  nr. 299/R/2012 ,Tribunalului Cluj, Secţia Mixtă de Contencios Administrativ şi Fiscal, de  Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale, sursa: http://www.tribunalulcluj.ro/juris_hotarari/civil/8529-211-2009.pdf


Casare cu trimitere. Considerente străine de natura pricinii, evocarea unor probe inexistente, art.304 pct.7 Codul de Procedură Civilă.

Se impune casarea sentinţei cu trimiterea dosarului spre rejudecare, în temeiul art.304 pct.7 Cod pr.civilă referitor la motivarea hotărârii care cuprinde împrejurări străine de natura pricinii, când prima instanţa a evocat probe inexistente la dosar, în sensul susţinerii soluţiei adoptate în dispozitiv, respectiv aceea de respingere a plângerii, făcând referire la declaraţii de martor, deşi în cauză nu a fost încuviinţată şi administrata o atare probă. 

Prin Sentinţa civilă nr.17863/16.11.2011 pronunţată în dosarul nr.39629/211/2010 al Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a respins ca neîntemeiată plângerea contravenţională formulată de petentul DC, în contradictoriu cu intimatul Municipiul Cluj-Napoca - Direcţia Poliţia Comunitară şi a fost menţinut ca legal şi temeinic procesul-verbal contestat nr.157371/23.11.2010.  S-a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. 157371/23.11.2010 dresat de intimată, petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în sumă de 200 lei, pentru staţionarea fără tichet sau abonament de parcare valabil. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs DC solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul admiterii plângerii contravenţionale sau înlocuirea amenzii cu avertisment.
In motivarea recursului recurentul arată că instanţa de fond nu a luat în considerare aspectul precizat în plângerea contravenţională si anume că parcarea nu era semnalizată cu semnul „parcare cu plată” iar fapta retinută de agentul constatator prin procesul-verbal de contravenţie este lovită de nulitate si încheiat în mod abuziv. Instanţa s-a folosit de proba cu martori deşi acestia nu au fost nominalizaţi.
Examinând recursul prin prisma celor arătate şi în condiţiile prev.de art.304, şi 312 Cod pr.civilă, se reţine că acesta este fondat.  Recurentul, în fapt a relevat motivul de recurs prev.de art.304 pct.7 Cod pr.civilă, referitor la motivarea hotărârii care cuprinde împrejurări străine de natura pricinii, aspect care se regăseşte în speţă.
Hotărârea atacată este motivată, în raport de motivele evocate în plângere, însa, prima instanţa a evocat probe inexistente la dosar. In sensul susţinerii soluţiei adoptate în dispozitiv, respectiv aceea de respingere a plângerii a făcut referire la declaraţii de martor deşi în cauză nu a fost încuviinţată şi administrata o atare probă. Pentru aceste considerente, se va admite recursul împotriva sentinţei atacate şi, în consecinţă, în temeiul prevederilor art.312 alin 3 va casa sentinţa atacată, trimiţând cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanță.   


Extras din Decizia Civilă nr. 623/2012, Tribunalului Cluj, Secţia Mixtă de Contencios Administrativ şi Fiscal, de  Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale, sursa: http://www.tribunalulcluj.ro/juris_hotarari/civil/39629-211-2010.pdf

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior.

In aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.

Prevederile art. 3201 din Codul de procedură penală anterior se aplică până la începerea cercetării judecătoreşti, iar în situaţii tranzitorii (recunoaşterea vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi - anterior Legii nr. 202/2010, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit legii noi - după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 care a introdus art. 3201 din Codul de procedură penală anterior), până la primul termen de judecată cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011.
    Prin urmare, cauza specială de reducere a pedepsei - art. 3201 din Codul de procedură penală anterior - se aplică numai în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri definitive (în situaţii tranzitorii), şi nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile în faza executării. Nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice - unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.
    Ca atare, nu există niciun argument juridic pentru ca, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prin intervenirea unei legi mai favorabile, care prevede o pedeapsă mai uşoară decât sancţiunea aplicată şi care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, să opereze succesiv reducerea pedepsei - iniţial până la maximul special prevăzut de legea nouă şi apoi reducerea acestui maxim cu încă o treime ca urmare a judecării cauzei în fond prin aplicarea dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală anterior.
    De altfel, prin Decizia nr. 7 din 26 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată.
    De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 26 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
    Pentru considerentele expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.

Extras din Decizia nr. 14/2014, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE -COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, sursa : Monitorul Oficial, Partea I nr. 525 din 15/07/2014


joi, 11 septembrie 2014

Radar, proces verbal de contravenţie anulat, prezumție de nevinovăție, lipsa dovezilor care să susţină procesul verbal de contravenţie.


   Conform practicii constante a CEDO instanţa reţine că în materie contravenţională funcţionează prezumţia de nevinovăţie, astfel încât sarcina probei revine organului constatator.La dosarul cauzei, nu există dovezi care să susţină procesul verbal de contravenţie, organul constatator comunicând instanţei că din motive tehnice nu poate pune la dispoziţie fotografia radar sau alte documente care să susţină procesul verbal de contravenţie.Aşa fiind, urmează ca instanţa în baza art.31 şi 34 din OG nr.2/2001 privind Regimul Juridic al contravenţiilor, să admită ca întemeiată plângerea formulată de petent şi să dispună anularea procesului verbal de contravenţie. 


    Prin plângerea înregistrată sub nr.572/330/din 11.02.2009 petentul M.V. a solicitat instanţei anularea procesului verbal de contravenţie seria IL nr.0055296 întocmit la data de 20 ianuarie 2009 de IPJ Ialomiţa.Se reţine în procesul verbal de contravenţie că la data de 25.07.2008 petentul M.V. a fost depistat în localitatea Ciocârlia, satul Cotorca, judeţul Ialomiţa conducând autovehiculul cu număr de înmatriculare BV-22-FAR cu viteza peste limita maximă admisă de lege fiind înregistrat de dispozitivul radar cu o viteză de 80 Km/h pe un sector de drum pe care limita legală este de 50 Km/h.Înregistrarea vitezei s-a realizat cu aparatul pentru măsurarea vitezei de circulaţie a vehiculelor tip GATSO DRCS 0293, mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic.În drept, fapta contravenientului a fost încadrată în dispoziţiile art.121 alin.1 din Regimul de aplicare a OUG nr.195/2002 stabilindu-se în sarcina contravenientului o amendă contravenţională în cuantum de 200 lei-4 puncte amendă şi 4 puncte de penalizare.În motivarea plângerii sale, petentul a învederat instanţei că nu se face vinovat de săvârşirea contravenţiei reţinută în sarcina sa, că nu are cunoştinţă despre autoturismul cu nr.B-22-FAR cu atât mai mult cu cât la data reţinută în procesul verbal de contravenţie, se afla în concediu de odihnă cu familia la mare.Se susţine de către petent că a aflat ulterior că autoturismul menţionat în procesul verbal de contravenţie este proprietatea firmei SC F…. SRL Braşov şi a fost înstrăinat la data de 15 mai 2008 unei persoane pe nume S.M. din Bucureşti.S-a depus la dosarul cauzei în copie procesul verbal de contravenţie privind pe petent.Organul constatator a depus la dosar: adresa nr.297/A/16.02.2009 prin care a învederat instanţei că din motive tehnice nu poate pune la dispoziţie fotografia radar sau alte documente cu care să susţină procesul verbal de contravenţie.În vederea stabilirii situaţiei de fapt, în cauză la cererea petentului a fost audiat martorul M.V.S-au mai depus la dosarul cauzei : adresa nr.2698 din 17.03.2009 a SC F…. SA Braşov, factura fiscală eliberată la 15 mai 20089 pe numele cumpărătorului S.M. copia certificatului de înmatriculare al autoturismului BV-22-FAR, adeverinţa nr.30 din 09.02.2009 eliberată de SC S….. Impex SRL Sălaj şi adeverinţa nr.40 din 09.02.2009 eliberată de aceiaşi societate precum şi voucher-ele nr.21562 şi 21560 eliberate de Agenţia de Turism L.T. din Buzău. 
    Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa va reţine următoarea situaţie de fapt: 
    Prin procesul verbal de contravenţie seria IL nr.0055296 întocmit la data de 20 ianuarie 2009 de IPJ Ialomiţa, petentul M.V. a fost depistat conducând autovehiculul cu număr de înmatriculare BV-22-FAR cu viteza peste limita maximă admisă de lege fiind înregistrat de dispozitivul radar cu o viteză de 80 Km/h pe un sector de drum pe care limita legală este de 50 Km/h.Înregistrarea s-a realizat cu aparatul pentru măsurarea vitezei de circulaţie a vehiculelor tip GATSO DRCS 0293, mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic.Analizând procesul verbal de contravenţie sub aspectul cerinţelor art.16, 17 şi 19 instanţa îl constată legal întocmit.Analizând plângerea contravenientului, instanţa va reţine că aceasta este întemeiată.Conform practicii constante a CEDO instanţa reţine că în materie contravenţională funcţionează prezumţia de nevinovăţie, astfel încât sarcina probei revine organului constatator.La dosarul cauzei, nu există dovezi care să susţină procesul verbal de contravenţie, organul constatator comunicând instanţei că din motive tehnice nu poate pune la dispoziţie fotografia radar sau alte documente care să susţină procesul verbal de contravenţie.Aşa fiind, urmează ca instanţa în baza art.31 şi 34 din OG nr.2/2001 privind Regimul Juridic al contravenţiilor, să admită ca întemeiată plângerea formulată de petent şi să dispună anularea procesului verbal de contravenţie. 

 Extras  din Sentinţa civilă nr. 572/2009 a Judecătoriei Urziceni, sursa portal: just.ro



miercuri, 13 august 2014

Prevederile art. 2 alin. (1) si (12) din Legea nr. 192/2006 ce prevad ca partile sunt obligate sa participe la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, sunt neconstitutionale contravenind art. 21 din Constitutie care consacra accesul liber la justitie

Curtea constata ca, desi atat legislatia nationala, respectiv Legea nr. 192/2006 si Codul de procedura civila [art. 227 alin. (2) teza finala], cat si Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului consacra medierea ca fiind o procedura facultativa, alternativa si informala, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede ca partile sunt obligate sa participe la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, instituita de alin. (12) din acelasi articol. Asa fiind, desi medierea este facultativa, totusi sedinta de informare privind avantajele medierii este obligatorie.  Obligativitatea participarii la informarea despre avantajele medierii reprezinta o ingradire a accesului liber la justitie, deoarece se constituie intr-un filtru pentru exercitarea acestui drept constitutional, iar prin sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, acest drept este nu doar ingradit, ci chiar interzis. Intrucat pot exista situatii in care persoanele fizice sau juridice doresc ca solutionarea conflictului sa se faca exclusiv de catre instanta de judecata, Curtea constata ca prin reglementarea legala criticata nu le este permis acestora sa aprecieze singuri daca au sau nu nevoie de aceasta informare. Curtea constata ca obligatia instituita in sarcina partilor, persoane fizice sau persoane juridice, de a participa la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, este o masura neconstitutionala, fiind contrara dispozitiilor art. 21 din Constitutie

Curtea retine ca, asa cum rezulta din coroborarea art. 2 alin. (1) cu alin. (12) din Legea nr. 192/2006, pentru a se adresa instantei cu o cerere de chemare in judecata, pentru litigiile in materiile prevazute de art. 601 alin. (1) lit. a)-f) din legea precitata, legiuitorul a instituit in sarcina justitiabilului o obligatie noua, si anume aceea de a se adresa in prealabil unui mediator, pentru ca acesta sa il informeze despre avantajele medierii. In aceste conditii, Curtea constata ca introducerea obligativitatii informarii asupra medierii este in contradictie cu art. 21 din Legea fundamentala.
 Curtea retine, totodata, ca in preambulul Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii in materie civila si comerciala, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 136 din 24 mai 2008, se prevede ca "medierea ar trebui sa constituie o procedura voluntara, in sensul ca partile sunt ele insele responsabile de procedura si o pot organiza dupa cum doresc si incheia in orice moment." De asemenea, art. 3 lit. a) din directiva defineste medierea ca fiind un proces "in care doua sau mai multe parti intr-un litigiu incearca, din proprie initiativa, sa ajunga la un acord privind solutionarea litigiului dintre ele (...)". Art. 5 alin. (1) intitulat "Recurgerea la mediere" prevede ca "o instanta la care a fost introdusa o actiune poate, atunci cand este cazul si avand in vedere toate circumstantele cazului respectiv, sa invite partile sa recurga la mediere pentru a solutiona litigiul. Instanta poate, de asemenea, invita partile sa participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere daca astfel de sesiuni sunt organizate si sunt usor accesibile." Ca atare, dispozitiile acestei directive se refera doar la posibilitatea, si nu la obligatia partilor de a urma procedura medierii, deci nimic obligatoriu referitor la mediere si, cu atat mai putin, la procedura prealabila de informare cu privire la avantajele medierii.
 In acest context, Curtea constata ca, desi atat legislatia nationala, respectiv Legea nr. 192/2006 si Codul de procedura civila [art. 227 alin. (2) teza finala], cat si Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului consacra medierea ca fiind o procedura facultativa, alternativa si informala, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede ca partile sunt obligate sa participe la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, instituita de alin. (12) din acelasi articol. Asa fiind, desi medierea este facultativa, totusi sedinta de informare privind avantajele medierii este obligatorie.
 Curtea apreciaza, totodata, ca reglementarea legala criticata, respectiv art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, prin care partile sunt obligate la parcurgerea procedurii de informare asupra medierii, rastoarna prezumtia irefragabila "nemo censetur ignorare legem". Daca legea, in speta Legea nr. 192/2006, cu toate modificarile ei, este publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, potrivit acestui adagiu, cetateanul beneficiaza de prezumtia de cunoastere a legii. Ca atare, nu este justificata o procedura speciala de informare asupra continutului unei atare legi. In mod indubitabil aceasta obligatie instituita sub orice sanctiune, nu doar sub aceea a inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, contravine dispozitiilor art. 21 din Constitutie, care prevad ca nicio lege nu poate ingradi exercitarea accesului liber la justitie. Obligativitatea participarii la informarea despre avantajele medierii reprezinta o ingradire a accesului liber la justitie, deoarece se constituie intr-un filtru pentru exercitarea acestui drept constitutional, iar prin sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, acest drept este nu doar ingradit, ci chiar interzis.
 Intrucat pot exista situatii in care persoanele fizice sau juridice doresc ca solutionarea conflictului sa se faca exclusiv de catre instanta de judecata, Curtea constata ca prin reglementarea legala criticata nu le este permis acestora sa aprecieze singuri daca au sau nu nevoie de aceasta informare. Accesul liber la justitie reprezinta facultatea fiecarei persoane de a se adresa unei instante judecatoresti pentru apararea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui drept, oricat de neinsemnata ar fi, trebuie sa fie temeinic justificata, analizandu-se in ce masura dezavantajele create de ea nu cumva depasesc posibilele avantaje. Atat in jurisprudenta Curtii Constitutionale, cat si in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, se arata ca "simpla sa consacrare legala, chiar si la nivelul suprem, prin Constitutie, nu este de natura a asigura si o eficacitate reala a acestuia, atat timp cat, in practica, exercitarea sa intampina obstacole. Accesul la justitie trebuie sa fie asigurat, in consecinta, in mod efectiv si eficace" (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curtii Constitutionale nr. 670 din 18 mai 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011).
 Ca atare, Curtea considera ca procedura prealabila obligatorie a informarii asupra avantajelor medierii apare ca fiind o piedica in calea realizarii si obtinerii de catre cetatean a drepturilor sale in justitie. Mai mult, o procedura constand in informarea asupra existentei unei legi apare, neindoielnic, ca o incalcare a dreptului de acces la justitie, ce pune asupra justitiabilului o sarcina inoportuna, cu atat mai mult cu cat procedura se rezuma la o simpla obligatie de informare, si nu la incercarea efectiva de solutionare a conflictului prin mediere, astfel incat participarea partilor la sedinta de informare in fata mediatorului este una cu caracter formal.
 In contextul celor mai sus retinute, Curtea constata ca obligatia instituita in sarcina partilor, persoane fizice sau persoane juridice, de a participa la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, este o masura neconstitutionala, fiind contrara dispozitiilor art. 21 din Constitutie.
 Avand in vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, care prevede ca, "In caz de admitere a exceptiei, Curtea se va pronunta si asupra constitutionalitatii altor prevederi din actul atacat, de care, in mod necesar si evident, nu pot fi disociate prevederile mentionate in sesizare", Curtea isi va extinde controlul de constitutionalitate si asupra prevederilor art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006, care instituie sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata in caz de neindeplinire a obligatiei de a participa la sedinta de informare privind medierea, obligatie prevazuta de art. 2 alin. (1) din aceeasi lege, text de lege criticat in cauza.
Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea constata ca prevederile art. 2 alin. (1) si (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, cu modificarile si completarile ulterioare, sunt neconstitutionale si contravin art. 21 din Constitutie care consacra accesul liber la justitie.


Extras din Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 266/2014 publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 464, din 25 iunie 2014.