judiciarapractica_main_Blog1_300x250

miercuri, 29 octombrie 2014

Onorariu avocaţial de 2.500 lei, este nepotrivit de mare, faţă de munca depusă, in situatia admiterii exceptiei necompetentei generale a instanțelor din Romania iar în cauză s-au acordat două termene de judecată , art.274 din C.pr.civ din 1865.

Un onorariu avocaţial de 2.500 lei, este nepotrivit de mare, faţă de munca depusă, având în vedere faptul că în cauză s-au acordat doar două termene de judecată şi, faţă de complexitatea cauzei, astfel încât a redus cuantumul onorariului avocaţial la suma de 1.000 lei şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu (pârâta fiind în continuare ţinută să execute obligaţia contractuală), ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

S-a admis excepţia necompetenţei generale analizată ca fiind fondată, s-a respins acţiunea reclamantului privitoare la divorţ, având în vedere soluţia dată capătului de cerere principal, a respins şi cererile accesorii care depindeau de soluţia dată capătului de cerere principal, referitoare la numele pârâtei, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilire locuinţă minor, stabilire pensie de întreţinere, astfel cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate şi reţinând susţinea pârâtei cu privire la sesizarea instanţelor spaniole cu procedura prealabilă de divorţ, nu a declinat soluţionarea cauzei către instanţele spaniole, acestea fiind deja investite cu procedura prealabilă a divorţului, prevăzută de legea spaniolă.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a constatat că pârâta a efectuat cu prezentul  proces, cheltuieli în valoare de 2.500 lei, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţelor depuse la dosar. Conform art. 274 Cod de procedură civilă, „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că instanţa poate să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori va constata că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. În cauză, instanţa de fond a apreciat că un onorariu avocaţial de 2.600 lei, este nepotrivit de mare, faţă de munca depusă, având în vedere faptul că în cauză s-au acordat doar două termene de judecată şi, faţă de complexitatea cauzei, astfel încât a redus cuantumul onorariului avocaţial la suma de 1.000 lei şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu (pârâta fiind în continuare ţinută să execute obligaţia contractuală), ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Aceste dispoziţii legale au fost supuse şi controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanţei de judecată şi, totodată, sunt în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză, cheltuielile de judecată efectuate în proces, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile. În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare acestea au fost acordate doar în ceea ce priveşte deplasarea (dus-întors) pentru cele două termene din data de 22.03.2013 şi 26.04.2013 la Judecătoria Bistriţa, prin raportare la un consum mediu de 7,5 litri/100 de km., calculat la distanţa Cluj-Napoca – Bistriţa, deoarece nu s-a putut reţine că întreaga cantitate de combustibil inclusă în bonul fiscal depus la dosar a fost folosită în scopul acestei deplasări. Tot astfel, au fost incluse în cheltuielile de judecată şi cheltuielile privind traducerea înscrisurilor depuse în probaţiune.


Extras din Decizia nr. 743 din 4 aprilie 2014, a Curții de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II.          

Solicitarea majorării suprafeţei de la 450 mp la 777 mp fără dovedirea cu vreun titlu nu este posibilă, art.34 pct.4 din Lg.7/1996, art. 914 Cod Civil, art. 25 din Ordinul nr. 634/2006.


Acţiunea în rectificare presupune suprimarea din cartea funciară a drepturilor personale sau reale stinse prin oricare din modurile prevăzute de lege.           În   cazul   de   faţă,   reclamanta   nu   a   urmărit   radierea   nici  unui   drept   real   sau personal din cartea funciară, ci a urmărit modificarea suprafeţei imobilului deţinut în proprietate.           Susţinerea   reclamantei   potrivit   căreia   suprafaţa   de   teren   nu   se   regăseşte   în cărţile    funciare    alăturate    este   neprobată,     deoarece      nu   au   fost  indicate    parcelele învecinate cu date de carte funciară şi nici proprietarii tabulari ai acestora, pentru a putea     verifica   suprafaţa     parcelelor     învecinate,   proprietarii      tabulari   dacă  sunt     cei indicaţi în procesul verbal de vecinătate încheiat.           Aşadar,   curtea   constată  că  în   lipsa   unui   titlu  de   proprietate   care   să  justifice majorarea suprafeţei terenului de la 450 mp la 777 mp, acţiunea în reclamantei este nefondată,   deoarece   reclamanta   nu   a   dovedit   existenţa   unui   titlu   asupra   terenului pentru care solicită majorarea suprafeţei.     

      Curtea   constată  că  tribunalul   a   făcut   o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996.           Acţiunea      în   rectificare    este   o   acţiune    în   realizare    de   drepturi,    întrucât reclamantul urmăreşte ca instanţa să dispună în contradictoriu cu pârâtul, radierea sau îndreptarea      cuprinsului     cărţii  funciare     ,  fie  în  scopul   restabilirii   situaţiei   tabulare anterioare   înscrierii   inexacte,   fie   în   vederea   înlocuirii   unei   înscrieri   nevalabile   sau inexacte cu o înscriere valabilă sau conformă situaţiei juridice reale.           Prin urmare, acţiunea în rectificare presupune suprimarea din cartea funciară a drepturilor personale sau reale stinse prin oricare din modurile prevăzute de lege.           În   cazul   de   faţă,   reclamanta   nu   a   urmărit   radierea   nici  unui   drept   real   sau personal din cartea funciară, ci a urmărit modificarea suprafeţei imobilului deţinut în proprietate,   cum   corect   a   calificat   acţiunea   prima   instanţă şi   a   verificat   dacă  sunt îndeplinite condiţiile pentru modificarea menţiunilor de carte funciară.           Potrivit dispoziţiilor art. 914 Cod Civil proprietarul imobilului înscris în cartea funciară poate cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la destinaţia sau suprafaţa acestuia în condiţiile legii.           Procedura       de    modificare       a   suprafeţei     terenului     este    reglementată  de dispoziţiilor     art.  25    din  Ordinul     nr.  634/2006 potrivit        cărora,    dacă  suprafaţa      din măsurători       este   diferită  de    suprafaţa     înscrisă  în     cartea   funciară,     suprafaţa     din documentaţia cadastrală precedentă pentru care nu s-a deschis carte funciară sau de suprafaţa   din   actele   de   proprietate,   atunci   se   va   proceda   astfel:dacă  suprafaţa   din măsurători este mai mică, atunci suprafaţa din măsurători se înscrie în cartea funciară în   baza   documentaţiei   cadastrale  şi   a   declaraţiei   proprietarului,   dacă  suprafaţa   din măsurători este mai mare cu un procent de până la 2% inclusiv, atunci suprafaţa din măsurători       se  înscrie    în   cartea   funciară  în     baza    documentaţiei       cadastrale    şi   a declaraţiei proprietarului/proprietarilor; dacă suprafaţa din măsurători   este   mai   mare cu un procent cuprins între 2-5% inclusiv, atunci suprafaţa din măsurători se înscrie în cartea   funciară  în   baza   documentaţiei   cadastrale,   cu   condiţia   prezentării   declaraţiei proprietarului/ proprietarilor, conform anexei nr. 5 şi a procesului-verbal de vecinătate care   conţine   acordul   proprietarilor   tuturor   imobilelor   învecinate,   întocmit   conform anexei     nr.  18.   În  această  situaţie     oficiul   teritorial  verifică  la    teren   corectitudinea întocmirii documentaţiei, verificare consemnată într-o notă de constatare semnată de către consilierul de cadastru şi contrasemnată de către şeful serviciului cadastru; dacă suprafaţa din măsurători este mai mare cu un procent de peste 5%, documentaţia se respinge.                     Reclamanta cunoştea această procedură, motiv pentru care a depus un proces   verbal   de   vecinătate,   dar   care   nu   este   suficient   pentru   a   fi   admisă  acţiunea, instanţa   fiind   îndrituită  să  verifice   în   care   ipoteză  din   cele   prevăzute   la   art.   25   din Ordinul nr. 634/2006 se încadrează reclamanta.           În   cazul   de   faţă,   suprafaţa   deţinută  în   plus   de   către   reclamantă,   de   327   mp depăşeşte      cu   mult   cota   de   5%    din   teren,   situaţie   în  care   modificarea      suprafeţei terenului   nu   se   va   putea   face  în   procedura   mai   sus   descrisă,   valabilă  doar   pentru diferenţe   mici   ale   suprafeţei,   de   maxim   până  la   5%.   Pentru   suprafeţe   mai   mari   de teren    reclamanta      va   trebui   să  prezinte     un   titlu  de   proprietate,   ţinând     seama     de modurile de dobândire a proprietăţii.           Susţinerea   reclamantei   potrivit   căreia   suprafaţa   de   teren   nu   se   regăseşte   în cărţile    funciare    alăturate    este   neprobată,     deoarece      nu   au   fost  indicate    parcelele învecinate cu date de carte funciară şi nici proprietarii tabulari ai acestora, pentru a putea     verifica   suprafaţa     parcelelor     învecinate,   proprietarii      tabulari   dacă  sunt     cei indicaţi în procesul verbal de vecinătate încheiat.           Aşadar,   curtea   constată  că  în   lipsa   unui   titlu  de   proprietate   care   să  justifice majorarea suprafeţei terenului de la 450 mp la 777 mp, acţiunea în reclamantei este nefondată,   deoarece   reclamanta   nu   a   dovedit   existenţa   unui   titlu   asupra   terenului pentru care solicită majorarea suprafeţei.     

Extras din Decizia nr. 873 din 21 mai 2014 a Curții de Apel Cluj, secţia I-a civilă,   sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II.          


Cauzele se striga în ordinea stabilită prin lista de ședință, lăsarea cauzei la ultima strigare fiind prevăzută doar în situaţia în care nici una dintre părţi nu se prezintă la strigarea cauzei ,art.13 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

  
Soluţionarea cauzei în condiţiile în care parata a lipsit (în speţă reprezentanta paratei),dar avea termen în cunoştinţă, nu încalcă în niciun fel dreptul său la apărare. Legala citare constituie o garanţie a respectării acestui drept, iar partea are opţiunea de a se prezenta sau nu la judecată, tribunalul reţinând în plus că potrivit art.152 C.pr.civ. pronunţarea soluţiei se face exclusiv pe temeiul dovezilor administrate.           Pe   de   altă  parte,   susţinerea   reprezentantei   apelantei   că  a   solicitat   strigarea cauzei   la   orele   12,00   nu   a   fost   dovedită,   o   astfel   de   cerere   neregăsindu-se   nici   la dosarul   de   fond  şi   nici   în   cel   de   apel.   Dincolo   de   acest   aspect,   în   situaţia   în   care reprezentantul        apelantei    nu    se   putea    prezenta,     avea    posibilitatea     de   a   asigura substituirea şi în plus, se constată că instanţa, a amânat pronunţarea hotărârii, oferind astfel ocazia părţilor, inclusiv paratei care a absentat, să depună concluzii scrise.           Sub acest aspect s-a mai reţinut că in conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. 1   din   Codul   de   procedura   civila,   "Părţile   au   îndatorirea   ca,   in   condiţiile   legii,   sa urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să-şi exercite drepturile procedurale conform        dispoziţiilor     art.723     C.p.civ…..",        iar   potrivit    dispoziţiilor      cuprinse Regulamentul   de   ordine   interioară  al   instanţelor   judecătoreşti,   cauzele   se   striga   in ordinea stabilita in lista de şedinţă aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, lăsarea la sfârşitul şedinţei fiind prevăzută doar în situaţia în care nici una dintre părţi nu se prezintă la strigarea cauzei (art.13 din aceeaşi Hotărare), ceea ce nu a fost situaţia în speţă, reprezentantul reclamanţilor fiind prezent.           Ori,    apelanta    nu   a  probat    nicio   încălcare    a   acestor   prevederi,     astfel   încât criticile sale sub acest aspect nu au putut fi primite.  


 Extras  din Decizia  nr. 792 din 25 aprilie 2014 a Curții de Apel Cluj, secţia I-a civilă,  sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II.          

miercuri, 15 octombrie 2014

Despagubiri acordate copiilor pentru moartea parintilor intr-un accident de circulatie, culpa concurenta, daune morale 50.000 de euro, stabilirea in echitate a unei sume corespunzatoare pentru daunele materiale, art.1357, 1391 C.civ., Rezolutia Comitetului de Ministri al Consiliului Europei nr. 75 adoptata la 14 martie 1965 , cauza Comingersoll impotriva Portugaliei , CEDO 2000.

Astfel in privinţa daunelor morale solicitate instanţa a apreciat că este dincolo de orice îndoială faptul că celor patru parti civile le-a fost creat un prejudiciu moral de o gravitate extrem de ridicată, constând în suferinţa psihică generată de disparitia intempestiva si tragica a ambilor parinti in aceeasi imprejurare, desigur prin prisma legaturii de rudenie existente . Raportat la vârsta victimelor, de 65 şi 66 de ani, la ocupaţia acestora, la dispariţia lor violentă şi fulgerătoare de lângă copii, la împrejurarea că erau căsătoriţi de o perioadă îndelungată, având o viaţă familială consolidată, se justifică acordarea de daune morale, care în suma stabilită de instanţa de fond, de 50.000 Euro in lei la data platii ( 25.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%).De asemenea instanta a reţinut ca potrivit jurisprudentei Curtii E.D.O. partea civila poate obtine rambursarea prejudiciului material in masura in care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului, instanta de judecata fiind obligate suplini administrarea probelor si motivarea probelor din aceasta perspectiva prin normele de drept european putand stabili in echitate o suma corespunzatoarea in favoarea partii civile ( cauza Comingersoll impotriva Portugaliei , CEDO 2000).


Potrivit art.1357 alin.1 şi 2 din Noul Cod Civil ( in vigoare la data comiterii  faptei ) cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita savarsita cu vinovatie este obligat sa il repare , autorul prejudiciului raspunzand pentru cea mai usoara culpa. Aşadar din interpretarea acestui text legal se deduc condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite (delict civil), prejudiciul, raportul de cauzalitate între cele două şi vinovăţia, elemente care au fost identificate şi supuse atenţiei cu ocazia analizării infracţiunii sub aspectul elemenelor sale constitutive .
Instanta a reţinut că pentru a da nastere dreptului la reparatiune prejudiciul cauzat prin activitatea ilicita a inculpatului trebuie să fie unul cert atat sub aspectul existentei sale sale cat si sub aspectul intinderii acestuia , actual, direct şi personal si sa nu fi fost reparat( art. 1385 Noul Cod civil), drept la reparatie care se naste din ziua cauzarii prejudiciului ( art. 1381 alin.2 Noul Cod Civil). De asemenea in conformitate cu prevederile art. 1386 alin.1 din Noul Cod Civil repararea prejudiciului se face in natura , prin restabilirea situatiei anterioare iar cand aceasta nu este cu putinta (...) prin plata unei despagubiri stabilite prin acordul partilor sau in lipsa prin hotarare judecatoreasca .
În ceea ce privesc despăgubirile pentru daune materiale acestea sunt supuse unei riguroase probatiuni, sarcina probei cazand in sarcina părtii civile . În ceea ce privesc cheltuielile de ingrijire a sanatatii si cele de înmormântare legiuitorul roman a inteles prin introducerea art. 1392 din Noul Cod Civil sa prevada in mod expres ca cel care a facut aceste cheltuieli are dreptul la inapoierea lor de la cel care raspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
 În acest context instanţa a apreciat ca este dincolo de orice indoiala ca cele patru parti civile în mod real au efectuat cheltuieli cu prilejul slujbelor de inmormantare a celor doi parinti dar si pentru slujbele de comemorare facute in memoria acestora fiind evident si de notorietate ca in momente ca acelea prin care fiii  victimelor au trecut la inmormantarea ambilor parinti si pomenirile ulterioare grija acestora nu a fost neaparat aceea de a obtine si pastra inscrisuri doveditoare a tuturor cheltuielilor astfel efectuate. De asemenea instanta a reţinut ca potrivit jurisprudentei Curtii E.D.O. partea civila poate obtine rambursarea prejudiciului material in masura in care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului, instanta de judecata fiind obligate suplini administrarea probelor si motivarea probelor din aceasta perspectiva prin normele de drept european putand stabili in echitate o suma corespunzatoarea in favoarea partii civile ( cauza Comingersoll impotriva Portugaliei , CEDO 2000).
In ceea ce privesc daunele morale intanta a reţinut că, daca anterior intrarii in vigoare a Noului Cod Civil legislaţia noastră internă nu prevedea nici un criteriu în funcţie de care să fie evaluat prejudiciul nepatrimonial, aprecierea acestuia fiind lasata la latitudinea instantei de judecata care proceda în concret, prin raportare la toate împrejurările şi circumstanţele cauzei tinand insa cont ca stabilirea cuantumului acestor despăgubiri trebuie sa respecte principiul echităţii exprimat prin aceea că despăgubirile pentru daunele morale nu trebuie să constituie o amendă excesivă pentru autorii prejudiciilor şi o modalitate indirectă de îmbogăţire a părţii civile , art. 1391 din Noul Cod Civil legifereaza in mod expres posibilitatea repararii prejudiciului nepatrimonial . Astfel , instanta judecatoreasca va putea acorda despagubiri ascendentilor, descendentilor , fratilor , surorilor şi sotului pentru durerea incercata de moartea victimei (...) alin.2 art. 1391 Noul Cod Civil.
In speta de fata este desigur vorba de repararea unui prejudiciu de afectiune invocat de victimele indirecte , prejudiciu care trebuie reparat de catre persoana  culpabila , sens in care s-a dispus si prin Rezolutia Comitetului de Ministri al Consiliului Europei nr. 75 adoptata la 14 martie 1965 in materia prejudicului corporal care statueaza in mod expres ca in caz de deces , reparatia pentru prejudiciul de afectiune trebuie acordata parintilor , sotului si copiilor victimei pentru ca doar in aceste cazuri reparatia este supusa conditiei ca aceste persoane sa fi avut legaturi de afectiune stranse cu victima, in momentul decesului.
Astfel in privinţa daunelor morale solicitate instanţa a apreciat că este dincolo de orice îndoială faptul că celor patru parti civile le-a fost creat un prejudiciu moral de o gravitate extrem de ridicată, constând în suferinţa psihică generată de disparitia intempestiva si tragica a ambilor parinti in aceeasi imprejurare, desigur prin prisma legaturii de rudenie existente .
Atat din sustinerile partilor civile dar si din declaratiile martorilor audiati in conditii de contradictorialitate si nemijlocire P.D.V., V.T. si A.M. reiese ca familia T. era o familie unita, legaturile dintre parinti si copii acestora fiind foarte stranse in ciuda varstei acestora , si a faptului ca numita R.X. locuia impreuna cu familia sa in Timisoara, numita T.E. locuia impreuna cu familia sa in Italia iar numitul T.D.D.A locuia impreuna cu familia sa in Spania- Valencia.  De asemenea astfel cum aceiasi martori au confirmat chiar daca cele doua victime erau in etate acestea desfasurau o viata activa pe plan social atata timp cat numitul T.D. in calitatea sa de preot slujea in cadrul Bisericii I.iar numita T.I. era  cantareata in corul bisericii, ambii ocupandu-se deopotriva de ingrijirea nepotilor minori. Nu este mai putin adevarat ca decesul ambilor parinti a determinat partilor civile o reactie patologica , provocandu-le stari depresive profunde dar si perturbari in conditiile de existenta , despagubirile morale reprezentand doar un substitut pentru pretul suferintelor psihice determinate de decesul celor mai intime persoane, de modificarea intempestiva si pentru totdeauna a cursului firesc al vietii pe care acestia o duceau anterior.
Instanta a apreciat asadar ca s-a dovedit mai presus de orice dubiu ca partile civile au suferit o trauma psihica de exceptie determinata de fapta savarsita de inculpat astfel ca despagubirile civile acordate cu titlu de daune morale vor reprezenta o compensare a prejudiciului afectiv cauzat celor doua fiice ale victimelor , de care acestea erau legate printr-o relatie afectiva de natura familiala, apreciind ca aceste despagubiri vor realiza scopul de a alina suferinta pricinuita prin moartea parintilor .
Concluzionand , în temeiul art.14 Cod Procedura Penala rap la art. 346 Cod Procedura Penala cu referire la art. 1357 , art. 1381, art. 1385 , art.1386, art.1391 , art.1392 Noul Cod civil instanta a admis in parte actiunile civile formulate în cadrul procesului penal de catre succesorii celor doua victime si va obliga inculpatul la plata in favoarea :
- partii civile T.S.C. , la plata sumei de 2165 Ron cu titlu de despagubiri civile pentru daune materiale şi a sumei de 60.000 Euro in lei la data platii ( 30.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%),
- partii civile T.D.D. , la plata sumei de 2165 Ron cu titlu de despagubiri civile pentru daune materiale şi a sumei de 50.000 Euro in lei la data platii ( 25.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%),
- partii civile R.X., la plata sumei de 2125 Ron cu titlu de despagubiri civile pentru daune materiale şi a sumei de 50.000 Euro in lei la data platii ( 25.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%), - partii civile T.E.M. plata sumei de 2125 Ron cu titlu de despagubiri civile pentru daune materiale şi a sumei de 50.000 Euro in lei la data platii ( 25.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%). În prezenta speţă, s-a dovedit mai presus de orice dubiu că părţile civile au suferit o traumă psihică de excepţie, determinată de fapta săvârşită de inculpat, - moartea părinţilor - astfel că daunele morale în cuantumul acordat de instanţa fondului, reprezintă o compensare a prejudiciului afectiv cauzat copiilor, de care victimele erau legate printr-o relaţie afectivă de natură familială. Prin stabilirea daunelor morale în cuantumul acordat de judecătorie, Curtea apreciază că soluţia va fi conformă atât cu interpretarea tradiţională a jurisprudenţei române cât şi cu interpretarea constantă a jurisprudenţei europene.  CEDO reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părţi, determină statul de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art.41 din Convenţia Europeană conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintărepararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din aceastăîncălcare, precum şi din alte pagube nemateriale. (cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004).  De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000). Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material şi moral în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului. Raportat la vârsta victimelor, de 65 şi 66 de ani, la ocupaţia acestora, la dispariţia lor violentă şi fulgerătoare de lângă copii, la împrejurarea că erau căsătoriţi de o perioadăîndelungată, având o viaţă familială consolidată, se justifică acordarea de daune morale, care în suma stabilită de instanţa de fond, reprezintă o despăgubire echitabilăa părţilor civile, neimpunându-se majorarea acestora.  Aşa fiind, instanţa de apel va stabili în echitate, că sumele acordate cu titlu de daune morale de către judecătorie, vor contribui la justa dezdăunare a părţilor civile. Curtea nu poate omite că accidentul de circulaţie s-a comis din culpa concurentă a inculpatului şi a victimelor, condiţii în care la stabilirea cuantumuluistabilirea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere acest aspect.
Răspunderea civilă delictuală nu este limitată de posibilităţile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material şi moral cauzat prin fapta săvârşită.
Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă repararea pagubei bazată pe Codul civil – temei delictual – cu cea contractuală a asiguratorului, bazată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea 136/1995 modificată. Mai mult, potrivit art. 2224 din Noul Cod civil, drepturile terţelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare. Prin decizia nr.1/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în aplicarea disp. art. 54 alin.4 şi ale art. 57 din Legea nr.136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, a stabilit că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurator de răspundere civilă.
Instanţa fondului la stabilirea daunelor morale a avut în vedere vârsta victimelor, ocupaţia acestora, împrejurarea că erau angrenate în activităţi folositoare societăţii, faptul că victimele au fost căsătorite o perioadă îndelungată de timp, relaţii de familie consolidate, din care au rezultat mai mulţi copii, legăturile de profundăafecţiune existente între aceştia, condiţii în care cuantumul daunelor morale fixate, este rezonabil şi va fi menţinut de către Curte.
Dispariţia violentă şi intempestivă a victimelor, a provocat copiilor acestora, traume psihice de excepţie, ale căror consecinţe vor fi vizibile şi în viitor, condiţii în care solicitarea asigurătorului de a se dispune reducerea cuantumului daunelor morale, nu este fondată.


 Extras din  Decizia nr. 368 din 23 aprilie 2014  a Curții de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II, Secţia penală şi de minori.          

vineri, 3 octombrie 2014

Acţiune în grăniţuire. Încălcări minime ale proprietăţii de către proprietarul vecin. Interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin.(3) din Ordinul nr. 634/2006, art.584 C.civ din 1865.

Dreptul la intentarea acţiunii în grăniţuire rezultă din dispoziţiile art. 584 Cod civil,   conform   cărora   „Orice   proprietar   poate   îndatora   pe   vecinul   său   la   grăniţuirea proprietăţii      lipite  cu   a   sa”.  Faţă  de     această  dispoziţie       legală,   a le  respinge     ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes acţiunea reclamanţilor împotriva pârâţilor având ca    obiect    grăniţuire,     ar  însemna      să  li   se   interzică  accesul       la   justiţie,   contrar dispoziţiilor   art.   6   din   Convenţia   Europeană  a   Drepturilor   Omului,   care   garantează dreptul de acces la un tribunal.  ”.           Legea      de   drept   material     nu   condiţionează  însă  admisibilitatea            acţiunii   în revendicare, de mărimea imobilului ocupat de partea adversă (art. 480 Cod civil), sau a acţiunii în rectificare de carte funciară, de întinderea suprafeţei a cărei rectificare se solicită  (art.    34   din   Legea     nr.   7/1996,    republicată,      în  forma    în   vigoare    la   data introducerii acţiunii) astfel că tolerantele de eroare prevăzute de   art. 7 din Ordinul nr. 634/2006 nu sunt incidente.
     
  Dreptul la intentarea acţiunii în grăniţuire rezultă din dispoziţiile art. 584 Cod civil,   conform   cărora   „Orice   proprietar   poate   îndatora   pe   vecinul   său   la   grăniţuirea proprietăţii      lipite  cu   a   sa”.  Faţă  de     această  dispoziţie       legală,   a le  respinge     ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes acţiunea reclamanţilor împotriva pârâţilor având ca    obiect    grăniţuire,     ar  însemna      să  li   se   interzică  accesul       la   justiţie,   contrar dispoziţiilor   art.   6   din   Convenţia   Europeană  a   Drepturilor   Omului,   care   garantează dreptul de acces la un tribunal.           Ceea ce sugerează recurenţii, dar nu o spun concret şi expres, ar fi că o acţiune în   revendicare   sau   o   acţiune   în   rectificare   de   carte   funciară,   ar   trebui   respinsă  ca inadmisibilă în situaţia în care suprafaţa terenului revendicat sau cu privire la care se cere rectificarea, s-ar  situa în limitele prevăzute de art. 7 din Ordinul nr. 634/2006, care la alin.(3) prevede că „eroarea de poziţie absolută a punctelor, incluzând erorile menţionate   la   alineatul   (2),   (adică  eroarea   de   identificare   a   punctelor   de   contur)  şi erorile     punctelor     reţelei   geodezice      de   sprijin,   nu   va   depăşi    în   cazul   imobilelor împrejmuite (aşa cum este în speţă) ±20 cm”.           Legea      de   drept   material     nu   condiţionează  însă  admisibilitatea            acţiunii   în revendicare, de mărimea imobilului ocupat de partea adversă (art. 480 Cod civil), sau a acţiunii în rectificare de carte funciară, de întinderea suprafeţei a cărei rectificare se solicită  (art.    34   din   Legea     nr.   7/1996,    republicată,      în  forma    în   vigoare    la   data introducerii acţiunii).           Mai mult, prin raportul de expertiză judiciară efectuat în apel de expertul G.T. la   cererea   pârâţilor-apelanţi,   formulată  la   termenul   din   data   de   9   ianuarie   2013   de reprezentantul legal al acestora şi admisă de instanţă la termenul următor din data de 6 februarie 2013, s-a stabilit că în realitate pârâţii le încalcă reclamanţilor o suprafaţă mai mare decât cea reţinută de prima instanţă, de până la 32 cm, deci peste marja de eroare   prevăzută  de   art.   7   din   Ordinul   nr.   634/2006   pentru   imobilele   împrejmuite, numai că în apel nu li se putea înrăutăţi situaţia pârâţilor în propria lor cale de atac.           Câtă vreme obiectul acţiunii reclamanţilor (controversat şi criticat de pârâţii- recurenţi) l-a constituit grăniţuirea dintre proprietăţile reclamanţilor şi pârâţilor, prima instanţă  nu   putea   condiţiona   admisibilitatea   acţiunii,   de   chemarea   în   judecată şi   a celorlalţi proprietari învecinaţi; este cu totul altceva când reclamantul constată că faţă de suprafaţa scriptică a imobilului înscris în cartea funciară, constată că faptic deţine în realitate o suprafaţă mai mică de teren  şi nu cunoaşte la care dintre vecinii săi se poate regăsi minusul său de suprafaţă, respectiv dacă se regăseşte sau nu la vreunul dintre vecinii săi.           Faţă de complexitatea acţiunii şi de durata soluţionării ei timp de aproape 4 ani la   prima    instanţă,   în  mod     corect   a  reţinut   tribunalul   că  nu   se   impune     reducerea onorariului      avocaţial.    Nici   onorariul    de  avocat    perceput    în  apel   pentru    acordarea asistenţei juridice reclamanţilor-recurenţi nu se impune a fi redus, faţă de înverşunarea cu care, în pofida probelor administrate, pârâţii se opun admiterii acţiunii, respectiv prin promovarea apelului şi apoi a recursului.     Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct.6 şi 9 coroborat cu art. 312 alin   (1)   Cod   procedură  civilă,   se   va   respinge   recursul   pârâţilor   împotriva   deciziei tribunalului, care va fi menţinută în întregime.                       


Extras din Decizia nr. 1002/  2014 a Curți de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II.          

Grăniţuire şi revendicare. Hotarul aşa-zis „primordial”, stabilit greşit, prin construirea unui gard în mod unilateral cu înglobarea în suprafaţa cumpărată, a încă 28 mp. , art. 560, 563 C.civ.

Este adevărat că de principiu, cartea funciară nu garantează întinderea, ci numai existenţa proprietăţii dar, întrucât la origine, imobilele ambelor părţi au format o singură parcelă cu nr. top 15040 în suprafaţă de 1.000 mp, pe care proprietarii iniţiali O.M. şi soţia O.C.-M. au partajat-o prin contractul autentificat sub nr. 14472 din 16 iunie 1993 de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, rezultă cu certitudine că între micşorarea suprafeţei reclamanţilor de la 340 mp la 314 mp, cu 26 mp,  şi mărirea suprafeţei reclamanţilor de la 660 mp la 688 mp, cu 28 mp, există un raport de cauzalitate directă, de la cauză la efect.  Cumpărătorii actuali ai celor două parcele învecinate, s-au subrogat în drepturile şi obligaţiile antecesorilor lor. Instanţele     de   fond    au    greşit   atunci    când    au    reţinut   că  întrucât reclamanţii au cumpărat o suprafaţă îngrădită „determinată prin semne exterioare, cu cel primordial”, reclamanţii au cumpărat 314 mp  şi nu 340 mp, căci hotarul aşa-zis „primordial”,   a   fost   stabilit   greşit,   de   primul   proprietar   al   parcelei   cu   nr.   top   nou  15040/2, prin ocuparea fără niciun drept a 26 mp din parcela cu nr. top nou 15040/1.  


Examinând        recursul     prin   prisma     motivelor     invocate,    curtea    reţine următoarele:   Prin   actul   de   partaj  şi   contract   de   vânzare-cumpărare   autentificat   sub nr. 14472 din 16 iunie 1993 de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, încheiat între O.M. şi soţia O.C.-M. în calitate de partajanţi şi vânzători de pe o parte şi P.V. şi soţia P.L. în calitate de cumpărători pe de altă parte, terenul în suprafaţă totală de 1.000 mp înscris în CF nr. 12530 Cluj, nr. top 15040, a fost împărţit în două: parcela nr. I cu nr. top nou 15040/1 casă, curte şi teren în suprafaţă de 340 mp le-a revenit vânzătorilor O.M. şi O.C.-M., şi parcela nr. II cu nr. top nou 15040/2 constând din teren în suprafaţă totală de   660   mp   care   le-a   revenit   tot   lui   O.M.  şi   O.C.-M.,   după  care   prin   contractul   de vânzare-cumpărare   le-au   vândut   lui   P.V.  şi   P.L.   parcela   cu   nr.   top   nou   15040/2   în suprafaţă de 660 mp pentru preţul de 200.000 lei. Prin   contractul   de   vânzare-cumpărare   autentificat   sub   nr.   371   din   18 martie 2003, încheiat între O.C.-M.  şi O.M.  şi C.I.M.  şi C.M., s-a vândut, respectiv cumpărat, imobilul înscris în CF nr. 12530 Cluj, nr. top 15040/1, constând în casă din cărămidă  cu   una   cameră,   bucătărie,   dependinţe  şi   curte,   terenul   având   suprafaţa   de 340 mp, pentru preţul de 13.000 dolari, echivalentul sumei de 426.000.000 lei.    Ulterior,    cumpărătorii-reclamanţi          C.I.M.    şi    C.M.,   şi-au     intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 12530 Cluj-Napoca, nr. top 15040/1.         La rândul său, imobilul cu nr. top nou 15040/2 construcţie şi teren în suprafaţă de 660 mp, a fost vândut de cumpărătorii iniţiali, până când prin contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 170 din 19.02.2001, l-au cumpărat R.I. şi R.L., iar aceştia    prin   contractul    de   vânzare-cumpărare         nr.  100   din   27.01.2010      l-au  vândut pârâţilor A.A. şi soţia A.A.C., care sunt intabulaţi în CF nr. 263357 Cluj-Napoca, nr. top 15040/2.                    Aşadar, reclamanţii C.I.M. şi soţia C.M. au cumpărat imobilul casă din cărămidă  acoperită  cu  ţiglă,   cu   1   cameră,   1   bucătărie,   dependinţe  şi   curte,   teren   în suprafaţă de 340 mp, asupra căruia sunt înscrişi în CF nr. 12530, nr. top 15040/1, însă în   fapt   folosesc    doar   314   mp,    aşa   cum   rezultă  din    raportul    de   expertiză  tehnică judiciar ă, efectuat de expertul O.V.C., cu 26 mp mai puţin.   
       Este adevărat că de principiu, cartea funciară nu garantează întinderea, ci numai existenţa proprietăţii, numai că din concluziile aceluiaşi raport de expertiză, mai rezultă că pârâţii A.A. şi A.A. au îngrădită o suprafaţă de 688 mp, cu 28 mp mai mult   decât   au   cumpărat,   ei   fiind   intabulaţi   în   CF   nr.   263357   Cluj-Napoca,   nr.   top  15040/2 construcţie cu zidărie de cărămidă pe fundaţie din beton, învelitoare din ţiglă, compusă  din   subsol;   2   pasaje   auto,   3   depozite   (pivniţe),   CT,   spălătorie,   parter:   4 camere,   bucătărie,   cămară  de   alimente,   2   băi,   antreu,   2   holuri,   scară  de   acces   pe terenul în suprafaţă de 660 mp.    Întrucât la origine, imobilele ambelor părţi au format o singură parcelă cu nr. top 15040 în suprafaţă de 1.000 mp, pe care proprietarii iniţiali O.M. şi soţia O.C.-M. au partajat-o prin contractul autentificat sub nr. 14472 din 16 iunie 1993 de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, rezultă cu certitudine că între micşorarea suprafeţei reclamanţilor de la 340 mp la 314 mp, cu 26 mp,  şi mărirea suprafeţei reclamanţilor de la 660 mp la 688 mp, cu 28 mp, există un raport de cauzalitate directă, de la cauză la efect.     Prima     instanţă şi     instanţa   superioară  de      fond    au   reţinut   pe   baza probelor   administrate   că  după  ce   proprietarii   iniţiali   ai   parcelei  cu   nr.   top   15040   în suprafaţă de 1.000 mp, O.M. şi soţia O.C.-M., au partajat-o în parcela cu nr. top nou  15040/1 în suprafaţă de 340 şi parcela cu nr. top nou 15040/2 în suprafaţă de 660, le- au vândut parcela în suprafaţă de 660 mp lui P.V. şi soţia P.L., după care vânzătorii au plecat   în   concediu,   răstimp   în   care   cumpărătorii   P.   au   construit   un   gard   care   să  le delimiteze      parcela    cumpărată  de      parcela    vânzătorilor,     numai    că  l-au   construit    de asemenea manieră, încât şi-au îngrădit nu doar 660 mp, ci 688 mp, că 28 mp mai mult decât au cumpărat.          În   mod greşit a reţinut tribunalul că „gardul fiind edificat cu acordul foştilor   proprietari   ale   celor   două  terenuri..”,   deoarece   nu  a   existat   un   acord   între vânzătorii   O.  şi   cumpărătorii   P.   ca   gardul   să  fie   construit   pe   actualul   aliniament,   ci cumpărătorii   O.   în   mod   unilateral   au   construit   gardul   prin   înglobarea   în   suprafaţa cumpărată, a încă 28 mp necumpăraţi, din care 26 mp din parcela cu nr. top 15040/1 în suprafaţă de 340 mp. 
  Transmisiunile juridice ale celor două parcele, s-au făcut la suprafeţele scriptice rezultate în urma partajării lor de către proprietarii iniţiali O.M. şi soţia O.C.- M., adică parcela cu nr. top nou 15040/1 în suprafaţă de 340 mp şi parcela cu nr. top nou 15040/2 în suprafaţă de 660 mp.

                    Cumpărătorii actuali ai celor două parcele învecinate, s-au subrogat în drepturile şi obligaţiile antecesorilor lor.    Pârâţii A.A. şi A.A. (în acte A.C.) nu au făcut dovada cu niciun titlu că sunt proprietarii surplusului de 28 mp teren pe care îl folosesc peste suprafaţa de 660 mp teren dovedit ca l-au cumpărat.    Aşa fiind, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1)  şi (3) C.pr.civ., se va admite recursul reclamanţilor împotriva deciziei tribunalului, care va fi   modificată şi   rejudecând,   se   va   admite   apelul   reclamanţilor   împotriva   sentinţei judec ătoriei,   care   va   fi   schimbată  în   parte,   în   sensul   că  se   va   stabili   graniţa   dintre imobilul proprietatea reclamanţilor înscris în CF nr. 12530 Cluj-Napoca, respectiv CF nr. 278817 Cluj-Napoca, după conversia în format electronic, având nr. top 15040/1, şi imobilul proprietatea pârâţilor înscris în CF nr. 263357 Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 98238 Cluj-Napoca, nr. top 15040/2, pe aliniamentul pct. 1016-1029-1064-1063 din varianta I-a anexa 4 a raportului de expertiză efectuat de expertul O.V.C., expertiză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
             De     asemenea,      se    vor   admite      capetele     de   cerere     din   acţiunea reclamanţilor       având     ca  obiect    obligarea     pârâţilor   A.A.   şi   A.A.    să  ridice    gardul despărţitor amplasat între punctele 1037-1042-1043 şi să le lase în deplină proprietate şi   posesie   suprafaţa   de   26   mp   delimitată  prin   punctele   1037-1042-1043-1063-1064-  1037. 
   Instanţele     de   fond    au    greşit   atunci    când    au    reţinut   că  întrucât reclamanţii au cumpărat o suprafaţă îngrădită „determinată prin semne exterioare, cu cel primordial”, reclamanţii au cumpărat 314 mp  şi nu 340 mp, căci hotarul aşa-zis „primordial”,   a   fost   stabilit   greşit,   de   primul   proprietar   al   parcelei   cu   nr.   top   nou  15040/2, prin ocuparea fără niciun drept a 26 mp din parcela cu nr. top nou 15040/1.  Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.    


 Extras din Decizia nr. 910 din 28 mai 2014 a Curți de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II

Actiunea în grănițuire este inadmisibilă în lipsa unei cereri de revendicare, atunci când ea presupune mutarea gardului înspre proprietatea pârâtului , art. 560, 563 C.civ.

Reclamanţii,       formulând       acţiunea      în   grăniţuire,     nu    au    solicitat revendicarea acestei suprafeţe,deşi aceasta se impunea, având în vedere că, tocmai din cauza acestei suprapuneri, dreptul lor tabular asupra celor 146 mp s-a transformat într- unul      litigios   (într-adevăr,      la   momentul       promovării        acţiunii,    acest    element      al suprapunerii       terenurilor     nu   putea    fi  anticipat,   însă  s-a    evidenţiat    după  efectuarea expertizei care a relevat existenţa suprapunerii terenurilor a căror grăniţuire o solicită cu 146 mp, astfel încât, printr-o eventuală întregire de acţiune, reclamanţii ar fi trebuit să investească prima instanţă cu o acţiune în revendicare a suprafeţei de 146 mp).      În absenţa unei cereri de revendicare a suprafeţei de 146 mp de către reclamanţi,   grefată  pe   contestarea   legalităţii   titlului   de   proprietate   al   pârâţilor,   cu privire la suprafaţa de 146 mp, acţiunea în grăniţuire nu este admisibilă, urmând a fi respinsă       
     
  Analizând   recursul   formulat   prin   prisma   motivelor   invocate,   curtea constată  că  acesta        este   fondat    în  parte,   urmând      a  fi  admis     pentru    următoarele considerente:                     În   ceea   ce   priveşte   cererea   de   grăniţuire   a   proprietăţilor   deţinute   de reclamanţi      şi  de   pârâţii   recurenţi,    în   prezentul     cadru    procesual     aceasta    nu   este admisibilă, pentru considerentele ce urmează:                     Proprietăţile     ce  se   solicită  a   fi  delimitate    în  prezentul    litigiu   sunt: suprafaţa de 2200 mp evidenţiată în CF nr. 184/N Aghireş, nr. cad. 573 (f. 11 dosar fond), aparţinând reclamanţilor şi suprafaţa de 2072 mp, aparţinând pârâţilor compusă din două suprafeţe distincte de 1272 mp, nr. top 122/b/2 – 123/b/2, înscrise în CF nr. 1837 Aghireş, respectiv de 800 mp, nr. top 122/b/1 – 123/b/1.     Expertiza efectuatăşi completată în faţa primei instanţe, a relevat că o suprafaţă  de       146   mp    se   regăseşte     faptic   atât  pe   cea  de    2200     mp    proprietatea reclamanţilor,   cât  şi   pe   suprafaţa   de   1272   mp   (făcând   parte   din   suprafaţa   totală  de 2072   mp),   proprietatea   pârâţilor,   existând   în   consecinţă  o   suprapunere   a   terenurilor proprietatea părţilor cu această suprafaţă de 146 mp (f. 62,  64 dosar fond, suprafaţa marcată între pct. 2-3-4-5-6-7-8-f-g-h-2).     Expertiza   a   relevat   totodată şi   că  din   punct   de   vedere   al   evidenţei cadastrale actuale, această suprafaţă de 146 mp face parte din terenul în suprafaţă de 2200 mp, intabulat în CF 184/N Aghireş, nr. cad. 573. proprietatea reclamanţilor.           Instanţele   de   fond   au   stabilit   linia  de   hotar   dintre   cele   două  proprietăţi   pe aliniamentul 2-3-4-5-6-7-8 evidenţiat pe anexa 2 C la completarea nr. 2 la expertiza efectuată de expert I.M. (f. 200 dosar fond), variantă în care terenul reclamanţilor în suprafaţă de 2200 mp nr. cad. 573 nu suferă nicio modificare de suprafaţă, iar terenul proprietatea      pârâţilor    în  suprafaţă  de      2072    mp,    nr.  top   122/6/1     –  123/6/1     este diminuată cu 146 mp, rămânând o suprafaţă de 1926 mp.         Pârâţii   recurenţi,   pe   de   altă  parte,   solicită  stabilirea   liniei   de   hotar   în conformitate cu anexa 4C a completării raportului de expertiză (f,. 202 dosar fond), pe aliniamentul 10-9-8-7-8.          Potrivit   acestei   variante   solicitate   de   pârâţi,   aceştia   ar   fi   cei   care   ar rămâne cu întreaga suprafaţă asupra căreia sunt intabulaţi, respectiv 2072 mp, în timp ce terenul proprietatea reclamanţilor ar fi diminuată cu 146 mp, de la 2200 mp la 2054 mp.     Reiese aşadar că, în ce priveşte această suprafaţă de 146 mp, în funcţie de aliniamentul ales pentru stabilirea liniei de graniţă dintre cele două proprietăţi, o pierd fie pârâţii (în varianta aleasă de instanţele de fond), fie reclamanţii (în varianta solicitată de pârâţi în apel şi recurs).  Niciuna din aceste variante nu este însă legalăşi echitabilă, până când, fie   părţile,   pe   cale   amiabilă,   fie   printr-o   hotărâre   judecătorească  irevocabilă,   se   va stabili apartenenţa real valabilă a acestei suprafeţe de 146 mp, având în vedere că în prezent, atât reclamantul C.V. cât  şi pârâtul D.A. deţin titluri de proprietate valabile, dobândite      prin   constituirea     dreptului    de  proprietate     în  temeiul    Legii   nr.   18/1991. Terenurile      ce   au   făcut   obiectul     constituirii   dreptului     de   proprietate     în  favoarea ambilor,   a   reieşit   din   expertiza   efectuată  în   faţa   primei   instanţe   că  se   suprspun   cu suprafaţa de 146 mp.   Reclamanţii,       formulând       acţiunea      în   grăniţuire,     nu    au    solicitat revendicarea acestei suprafeţe,deşi aceasta se impunea, având în vedere că, tocmai din
cauza acestei suprapuneri, dreptul lor tabular asupra celor 146 mp s-a transformat într- unul      litigios   (într-adevăr,      la   momentul       promovării        acţiunii,    acest    element      al suprapunerii       terenurilor     nu   putea    fi  anticipat,   însă  s-a    evidenţiat    după  efectuarea expertizei care a relevat existenţa suprapunerii terenurilor a căror grăniţuire o solicită cu 146 mp, astfel încât, printr-o eventuală întregire de acţiune, reclamanţii ar fi trebuit să investească prima instanţă cu o acţiune în revendicare a suprafeţei de 146 mp).      În absenţa unei cereri de revendicare a suprafeţei de 146 mp de către reclamanţi,   grefată  pe   contestarea   legalităţii   titlului   de   proprietate   al   pârâţilor,   cu privire la suprafaţa de 146 mp, acţiunea în grăniţuire nu este admisibilă, urmând a fi respinsă.           Pârâţii, pe de altă parte, în precizarea cererii reconvenţionale formulate în faţa primei instanţe la termenul de judecată din 12.03.2013 (f. 190 dos. fond) au solicitat exclusiv rectificarea CF nr. 184/N Aghireş, nr. cad. 573, în sensul anulării încheierii de intabulare nr. 19068/2006, în ceea ce priveşte amplasamentul suprafeţei de 146 mp.                      Acţiunea   în   rectificarea   cărţii   funciare   este   o   acţiune   în   realizarea   de drepturi,      deoarece      partea    care    o   promovează  urmăreşte  să  obţină  o      hotărâre judecătorească prin care să se dispună radierea sau îndreptarea unei înscrieri în cartea funciară. Aducerea la îndeplinire a unei asemenea hotărâri presupune fie restabilirea situaţiei     tabulare    anterioare,     prin    radierea    înscrierii    inexacte     sau   nevalabile,      fie înlocuirea înscrierii nevalabile sau inexacte cu o înscriere conformă a situaţiei juridice a imobilului
           În concluzie, reiese că:    
        - terenurile cu privire la care reclamanţii solicită grăniţuirea se suprapun pe o porţiune de 146 mp, dreptul de proprietate intabulat în CF al reclamanţilor devenind litigios, întrucât atât reclamantul C.V., cât şi pârâtul D.A. deţin titluri de proprietate valabile     (obţinute    în  urma     constituirii   dreptului    de   proprietate    în   baza   Legii    nr. 18/1991); 
           - reclamanţii, proprietari tabulari ai acestei suprafeţe, nu au formulat acţiune în revendicare, în condiţiile în care dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 146 mp este litigios, dată fiind suprapunerea sa atât pe terenul proprietatea reclamanţilor, cât şi   pe   terenul   proprietatea   pârâţilor.   În   absenţa   capătului   de   cerere   având   ca   obiect revendicare, acţiunea în grăniţuire nu este admisibilă;   
        -  pârâţii,   care   contestă  legalitatea   dreptului   de   proprietate   al   reclamanţilor asupra acestei suprafeţe de 146 mp, nu au formulat o cerere de anulare a titlului ce a stat    la  baza    intabulării    dreptului     de   proprietate     al   reclamanţilor      (respectiv,     a reclamantului C.V.) cu privire la această suprafaţă. În absenţa acestei acţiuni de fond, acţiunea în rectificare CF nu este admisibilă;           În această situaţie, curtea constată că situaţia juridică a suprafeţei de 146 mp nu este lămurită. Instanţa nu a fost în mod legal sesizată cu cereri în baza cărora să tranşeze apartenenţa dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 146 mp (cu privire la   care   terenurile    deţinute    de  reclamanţi    şi   pârâţi   se  suprapun),     prin   compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi, consecinţa fiind inadmisibilitatea în prezentul cadru procesual, atât a acţiunii în grăniţuire formulată de reclamanţi, cât şi a cererii de rectificare     CF   nr.   184/N    Aghireş,     nr.  cadastral    573    formulată  de     pârâţi   pe   cale reconvenţională.     



Extras din Decizia nr. 788/2014  a Curții de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II

Stabilire paternitate. Prescripţie, legea aplicabilă. In situatia unui copil nascut în 1972, perioada în care acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită este de un an de la data naşterii copilului,dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 C.fam., în forma în vigoare la momentul naşterii reclamantului. O simpla legatură biologică nu este suficienta suficientă pentru a intra sub protecţia instituită de art. 8 din Convenţie.

Faptul    constitutiv     al  unei   situaţii   juridice    în   cazul   de   faţă  este    naşterea copilului,   care   a   avut   loc   la   data   de   23.08.1972  şi   care   a   creat   premisa   stabilirii paternităţii.   Naşterea reclamantului a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, deci „facta pretaerita”, s-a realizat în întregime la data de 23.08.1972 şi produce efectele prevăzute de art. 60 alin. 1 C.fam.   Dacă pentru faptul constitutiv al naşterii s-ar aplica legea ulterioară – Legea nr. 288/2007 – acesteia i s-ar atribui un caracter retroactiv.      De   fapt,   prin   dispoziţia     iniţială  a   art.  II  din   Legea     nr.   288/2007, declarată  neconstituţională  s-a   încercat   eludarea   principiilor   aplicării   legii   civile   în timp,     însă  Curtea     Constituţională,       prin   decizia    nr.  1354/2008       mai   sus   evocată,     a constatat      neconstituţionalitatea         acestui     text,   restabilind      respectarea      principiilor aplicării legii civile în timp.   Faptul    generator      al   situaţiei    juridice    este    naşterea     copilului,     nu demersul de stabilire a paternităţii, cum a statuat instanţa de apel, de aici decurgând confuzia şi eroarea asupra aplicării legii civile în timp.  
         În   concluzie,   în   opinia   majoritară  a   instanţei   de   recurs,   în   ceea   ce   îl priveşte pe reclamant, dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 C. fam., în   forma   în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantului,   aspect   ce   reiese   atât   din principiile aplicării legii civile în timp (al neretroactivităţii  şi al aplicării imediate a legii   civile   noi,   tuturor   situaţiilor   născute   după  intrarea   ei   în   vigoare,   cu   excepţia ultraactivităţii legii vechi), cât şi din cele statuate cu titlu obligatoriu prin decizia nr.  1345/4.12.2008 a Curţii Constituţionale.   .     În   ce   priveşte    relaţiile   dintre    părinţi   şi   copiii   născuţi    din    afara căsătoriei, curtea europeană a decis că o simplă legătură biologică, fără alte elemente juridice sau factuale care s ă indice existenţa unor raporturi personale strânse între un părinte  şi   copilul   său,   nu   are   a   fi   considerată  suficientă  pentru   a   intra   sub   protecţia instituită  de     art.  8   din   Convenţie      (Convenţia      Europeană  a       Drepturilor     Omului, comentariu pe articole, vol.I, Corneliu Bîrsan pag. 629).  Or, între reclamant şi prezumtivul său tată, aşa cum el însuşi a arătat în cuprinsul acţiunii şi prin întâmpinarea la recurs, nu a existat o relaţie de fapt care să intre sub incidenţa şi protecţia art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ( potrivit afirmaţiei reclamantului, nu i-a cumpărat niciodată nimic, pe stradă trecea pe lângă reclamant, făcându-se că nu îl cunoaşte).  

          În ce priveşte legea aplicabilă:  

                   Reclamantul este născut la data de 23.08.1972.      În   ce   priveşte    materia     stabilirii   paternităţii,   legislaţia    naţională  a cunoscut mai multe etape:    
  -    art.   60   C.   fam.,   perioadă  în   care   acţiunea   în   stabilirea   paternităţii   din   afara           căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la data naşterii copilului, cu           ipotezele   particulare   prevăzute   de   alin.   2  şi   3,   referitoare   la   momentul   de   la           care începe să curgă termenul de prescripţie de un an, prevăzut de alin. 1 (în           perioada 1 februarie 1954-până la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007);     
 -    art. 60 C. fam., modificat şi completat prin art. I pct. 5 a Legii nr. 288/2007           care a prevăzut că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii           acestuia ( 8 noiembrie 2001- 1 octombrie 2011);  
     -    art. 427 alin. 1 Noul cod civil care, de asemenea, instituie imprescriptibilitateaacţiunii în stabilirea paternităţii promovată de copil, aplicabil copiilor născuţi  după data de 1.10.2011, potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 ( începând cu  data de 1 octombrie 2011 până în prezent). Dispoziţia legală aplicabilă în materia stabilirii paternităţii este cea în vigoare la momentul naşterii copilului a cărui paternitate se solicită a fi stabilită, raportat la principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp.                 
    În opinia majoritară a instanţei de recurs se apreciază că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile în materia stabilirii paternităţii de la data naşterii reclamantului, adică art. 60 alin. 1 C. fam., potrivit căruia acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la data naşterii copilului.        
             Actuala reglementare – art. 427 alin. 1 din noul Cod civil ( în vigoare din 1 octombrie 2011), conţine o altă abordare, conform căreia dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului, Potrivit art. 47 din Legea nr.   71/2011,   această  dispoziţie   este   aplicabilă  numai   în   cazul   copiilor   născuţi   după intrarea     în  vigoare    a   legii  noi   –  1   octombrie     2011.    De    altfel,  chiar   în  absenţa prevederii   exprese   conţinută  în   art.   47   din   Legea   nr.   71/2011,   art.   427   alin.   1   Noul Cod      civil   nu    era    aplicabilă  în      cazul    reclamantului,  în   temeiul     principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 1 Cod civil 1864, reluat prin art. 6 alin. 1 noul Cod civil, fiind consfinţit totodatăşi în art. 15 alin. 2 din Constituţie.     
                 Art.   60    alin.   1   C.   fam.,    în   forma      în  vigoare      la  data    naşterii reclamantului, a fost modificat prin art. I pct. 5 din Legea nr. 288/2007, prin care s-a introdus   alin.   4,   care   a   prevăzut   că  acţiunea   aparţinând   copilului   nu   se   prescrie   în timpul vieţii acestuia.  Totodată, art. II a Legii nr. 288/2007 a prevăzut că dispoziţiile privind acţiunea   în   stabilirea   paternităţii   copilului   din   afara   căsătoriei   sunt   aplicabile  şi   în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.      
                Cu   privire   la   art.   II   a   Legii   nr.   288/2007,   Curtea   Constituţională  s-a pronunţat      prin   decizia    nr.   1345/9.12.2008        (n.r.  instanţele    de   fond   şi   pârâţii,   prin motivele   de   recurs,   reţinând   în   mod   eronat   incidenţa   deciziei   nr.   755/2008   a   Curţii Constituţionale,   aceasta   vizând   dispoziţiile   legale   în   materia   tăgadei   paternităţii),   în sensul că este neconstituţional. S-a reţinut în considerentele deciziei că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007        contravin      dispoziţiilor      constituţionale,      cuprinse      în   art.   15    alin.   2, neconstituţionalitatea   reglementării   rezultând   din   faptul   că  legea   nouă  se   aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.  
      Această decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992.   În urma pronunţării acestei decizii a Curţii Constituţionale, s-a tranşat definitiv problema referitoare la categoria de copii cărora le este aplicabilă Legea nr. 288/2007 – doar celor născuţi după intrarea în vigoare a acestui act normativ. 

                    Instanţa de apel a apreciat că demersul de stabilire a filiaţiei poate fi calificat   ca   o   situaţie   juridică  obiectivă,   durabilă  în   timp,   neconsumată  sub   legea veche, o situaţie ce practic dăinuie pe toată durata vieţii copilului.  Această calificare este însă nelegală, în opinia majoritară a instanţei de recurs.     Faptul    constitutiv     al  unei   situaţii   juridice    în   cazul   de   faţă  este    naşterea copilului,   care   a   avut   loc   la   data   de   23.08.1972  şi   care   a   creat   premisa   stabilirii paternităţii.   Naşterea reclamantului a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, deci „facta pretaerita”, s-a realizat în întregime la data de 23.08.1972 şi produce efectele prevăzute de art. 60 alin. 1 C.fam.       Dacă pentru faptul constitutiv al naşterii s-ar aplica legea ulterioară – Legea nr. 288/2007 – acesteia i s-ar atribui un caracter retroactiv.      De   fapt,   prin   dispoziţia     iniţială  a   art.  II  din   Legea     nr.   288/2007, declarată  neconstituţională  s-a   încercat   eludarea   principiilor   aplicării   legii   civile   în timp,     însă  Curtea     Constituţională,       prin   decizia    nr.  1354/2008       mai   sus   evocată,     a constatat      neconstituţionalitateaacestui     text,   restabilind      respectarea      principiilor aplicării legii civile în timp.   Faptul    generator      al   situaţiei    juridice    este    naşterea     copilului,     nu demersul de stabilire a paternităţii, cum a statuat instanţa de apel, de aici decurgând confuzia şi eroarea asupra aplicării legii civile în timp.    
          În   concluzie,   în   opinia   majoritară  a   instanţei   de   recurs,   în   ceea   ce   îl priveşte pe reclamant, dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 C. fam., în   forma   în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantului,   aspect   ce   reiese   atât   din principiile aplicării legii civile în timp (al neretroactivităţii  şi al aplicării imediate a legii   civile   noi,   tuturor   situaţiilor   născute   după  intrarea   ei   în   vigoare,   cu   excepţia ultraactivităţii legii vechi), cât şi din cele statuate cu titlu obligatoriu prin decizia nr.  1345/4.12.2008 a Curţii Constituţionale.  În   ceea   ce   priveşte    discriminarea      reţinută  de    instanţa    de   apel   ca argument în înlăturarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, curtea, cu majoritate de voturi, constată că nici aceasta nu poate fi reţinută. Instanţa    de   apel    afirmă    între     situaţia   reclamantului      şi   situaţia copiilor născuţi după modificarea art. 60 C. fam., prin Legea nr. 288/2007, respectiv după intrarea în vigoare a Noului cod civil la 1.10.2011, s-ar institui o discriminare sancţionată de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care s-ar considera că acţiunea reclamantului este supusă unui termen de prescripţie, iar o eventuală acţiune a celorlalţi copii născuţi dinafara căsătoriei, nu ar fi supusă vreunui termen de prescripţie.  În opinia instanţei de apel discriminarea ar deriva din aceea că situaţia juridică  este   identică     a   copiilor   născuţi   din   afara   căsătoriei,   dornici   de   a-şi   stabili filiaţia      deosebirea     făcând-o     momentul      naşterii,   care   nu   constituie    o  justificare rezonabilăşi obiectivă.   

     Curtea,     cu   majoritate     de   voturi,   va   înlătura    aceste    considerente, constatând că nu există o discriminare între reclamant, pe de o parte şi copiii născuţi din afara căsătoriei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, respectiv a Noului cod civil din 2011, pe de altă parte.  Faptul     statul,   prin   puterea    legiuitoare,    a   înţeles     reglementeze diferenţiat   regimul   juridic   al   prescripţiei   într-o   anumită  materie,   nu   poate   constitui temei al existenţei unei discriminări. Potrivit principiilor care guvernează aplicarea legii civile în timp, atât timp   cât   o   anumită  instituţie,   materie   (în   speţă,   stabilirea   paternităţii   copilului   din afara căsătoriei), este reglementată legal, toate situaţiile aparţinând acelei materii cad sub incidenţa normelor legale în vigoare la data naşterii lor.   
                  Astfel, chiar dacă pe parcursul derulării unei situaţii juridice statul, prin puterea legislativă înţelege să modifice modalitatea de reglementare a acesteia, acelei situaţii    născute    anterior    modificării    nu   îi  va  fi  aplicabilă  noua      prevedere     legală (adoptată pe parcursul derulării sale), ci aceea care o reglementa la momentul naşterii sale).Cu    privire   la   aplicarea    unor    alte   dispoziţii   normative      decât    cele incidente       unei    anumite     materii     reglementată  legal,        sub    pretextul     combaterii discriminării,   Curtea   Constituţională  s-a   pronunţat   prin   decizia   nr.   1325/4.12.2008, admiţând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. 1, 2, 4-11, art. 11, art. 27 alin. 2 – 6 din OG nr. 137/2000.   În considerentele acestei decizii s-a reţinut că aceste dispoziţii     ale OG      nr.  137/2000      lasă  posibilitatea     desprinderii     unui   înţeles    neconstituţional,     în virtutea căruia instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederi legale pe care    le  consideră  discriminatorii  şi   să  le  înlocuiască  cu      alte  norme     de   aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.    
                 Raţionamentul        Curţii   Constituţionale      se   aplică  prin    analogie    şi  în această cauză. Instanţa judecătorească, invocând discriminarea, nu poate aplica Legea nr. 288/2007 sau Noul cod civil, în demersul de stabilire a paternităţii reclamantului, fiind ipriveşte pe reclamant, dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 C. fam., în   forma   în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantului,   Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând       că  sunt    discriminatorii    şi   să  le  înlocuiască  cu      norme     create   pe   cale judiciar ă sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.  
                   Dacă  există  o      încălcare    a  art.  8 şi   14   din  Convenţia      Europeană  a Drepturilor Omului sau o contrarietate faţă de jurisprudenţa Curţii:   Curtea,   cu   majoritate   de   voturi,   constată  totodată  că  nicio   eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 8  şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinută de instanţa de apel, incidentă în ipoteza respingerii acţiunii reclamantului ca prescrisă, nu subzistă.       Art.8   din   Convenţia   Europeană  a   Drepturilor   Omului   reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.   
                  În ce priveşte „viaţa de familie”, instanţa europeană a statuat că art. 8 presupune, prin ipoteză, existenţa unei familii (ca o relaţie de fapt).     Pentru   a   putea   invoca   art.   8   din   Convenţia   Europeană  a   Drepturilor Omului instanţa de apel trebuia să verifice dacă între reclamant şi presupusul tată au existat raporturi personale care să poată intra sub protecţia instituită de acest text al convenţiei.     În   ce   priveşte    relaţiile   dintre    părinţi   şi   copiii   născuţi    din    afara căsătoriei, curtea europeană a decis că o simplă legătură biologică, fără alte elemente juridice sau factuale care s ă indice existenţa unor raporturi personale strânse între un părinte  şi   copilul   său,   nu   are   a   fi   considerată  suficientă  pentru   a   intra   sub   protecţia instituită  de     art.  8   din   Convenţie      (Convenţia      Europeană  a       Drepturilor     Omului, comentariu pe articole, vol.I, Corneliu Bîrsan pag. 629). Or, între reclamant şi prezumtivul său tată, aşa cum el însuşi a arătat în cuprinsul acţiunii şi prin întâmpinarea la recurs, nu a existat o relaţie de fapt care să intre sub incidenţa şi protecţia art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ( potrivit afirmaţiei reclamantului, nu i-a cumpărat niciodată nimic, pe stradă trecea pe lângă reclamant, făcându-se că nu îl cunoaşte).                   Referitor     la  cauza    Phinikaridou      vs.  Cipru    nr.   23890/02/20.12.2007 reţinută  de     instanţa    de   apel   ca  argument      pentru    înlăturarea    excepţiei     prescripţiei dreptului la acţiune (n.r. în considerentele deciziei de apel fiind greşit menţionată ca şi cauza Nikaridou vs. Cipru), curtea, cu majoritate de voturi, constată că cele statuate de instanţa europeană nu sunt incidente în prezenta cauză, din două considerente:         Pe   de   o   parte,   această  hotărâre   s-a   pronunţat   anterior   deciziei   Curţii Constituţionale   nr.   1345/9.12.2008   prin   care   s-a   stabilit   că  prevederile   art.   II   din Legea nr. 288/2007 sunt neconstituţionale, astfel încât la data soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate,instanţa   constituantă  a  ţinut   seamă  de   cele   statuate   prin   această decizie a instanţei europene.                   Pe de altă parte, în această speţă concretă, instanţa europeană a statuat că  în   această  cauză  copilul   nu   a   avut   oportunitatea   să  cunoască  faptele   interesând paternitatea  şi   s-a   acordat   o   importanţă  mai   mare   interesului   general  şi   intereselor prezumtivului   tată şi   ale   familiei   acestuia,   decât   dreptului   reclamantului   de   a-i   fi dezvăluite originile.     În aceste condiţii, concrete, de speţă, aplicarea unui termen limită rigid în    exercitarea     procedurilor     de   paternitate,     fără  a   avea   în   vedere    circumstanţele individuale   ale   cauzei  şi   în   special   cunoaşterea   de   către   copil   a   faptelor   interesând paternitatea, a adus atingere chiar esenţei dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private, concluzia fiind aceea a încălcării art. 8 din Convenţie.

                    Or,   în   cauza   pendinte,   aşa   cum   însuşi   reclamantul   a   arătat   încă  prin acţiunea introductivă, a aflat că defunctul M.P. (faţă de care doreşte să-şi stabilească paternitatea      prin   prezentul      demers     judiciar),    este   tatăl   său,   încă  din     perioada adolescenţei.       În ce priveşte incidenţa art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici acest argument nu subzistă, raportat la cele arătate cu ocazia analizării incidenţei art. 8 din Convenţie.   Aşa   cum   chiar   Curtea   Europeană  a   statuat,   dreptul   la   nediscriminare prevăzut de art. 14 nu are o existenţă independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu    privire   la  drepturile   şi   libertăţile   pe   care   aceasta   le  reglementează:        convenţia interzice orice discriminare numai cu privire la aceste drepturi şi libertăţi (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, comentariu pe articole, vol. I, Corneliu Bîrsan pag. 891, 892).    Or, situaţia reclamantului, neintrând sub protecţia instituită de art. 8 din Convenţie, pentru considerentele arătate cu ocazia analizării acestei dispoziţii, nu se impune analiza incidenţei art. 14 din Convenţie. 

        În acest sens a decis Curtea Europeană în cauza Botta c/a Italie că într- o    speţă  în    care   dispoziţiile    art.  8   nu   au   fost   încălcate,    cu   privire    la  pretinsa discriminare pusă în discuţie, Curtea a arătat că art. 14 din Convenţie, „completează celelalte     cauze    normative      ale   Convenţiei”,      neavând     „o   existenţă  independentă”, dincolo de caracterul său autonom care-i permite aplicarea şi în ipoteza în care nu s-a constatat   încălcarea   unui   drept   apărat   de   aceasta,   dar,   în   nici   un   caz,   el   nu   poate   fi aplicat   când   însuşi   „dreptul   substanţial”   din   Convenţie,   invocat   de   reclamant,   este inaplicabil,      ca   în  speţa    de    faţă  (Convenţia       Europeană  a        Drepturilor     Omului, comentariu pe articole, vol. I, Corneliu Bîrsan pag. 895, 896).                     Or,   conform   celor   anterior   arătate,   dreptul   substanţial   la   respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut de art. 8 din Convenţie, este inaplicabil în cazul reclamantului, întrucât între el  şi prezumtivul tată nu a existat niciodată o relaţie de fapt care să intre sub incidenţa şi protecţia art. 8 din Convenţie.               Un   ultim   aspect   ce   se   impune   a   fi   analizat   este   acela   care   vizează practica judiciară în materie, întemeiată pe celelalte ipoteze reglementate de art. 60 C. fam., respectiv prin aliniatele 2 şi 3, care sunt total diferite de cea prevăzută în alin. 1.     Întrucât reclamantul în cuprinsul motivelor apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, prin care s-a constatat că acţiunea sa este prescrisă, a invocat faptul că „fiica lui A.P. şi alte persoane publice în instanţăşi-au câştigat dreptul la a-şi cunoaşte tatăl”, instanţa va face o analiză succintă a celor statuate în acea cauză, în scopul      analizării   comparative       a  situaţiei    reclamantei      din   acel   dosar    cu   situaţia reclamantului din dosarul pendinte, concluzia majoritară fiind în sensul că cele două situaţii nu sunt comparabile, pentru cele ce urmează: În  dosar    nr.  .../299/2011     al  Judecătoriei   Sectorului   I   Bucureşti,   s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 22478/28.11.2012, prin care s-a constatat că reclamanta B.A.M. este fiica defunctului A.P..    Circumstanţele acestei speţe sunt următoarele: reclamanta s-a născut la 14.07.1968,   în   certificatul   său   de   naştere,   la   rubrica   „tatăl”   fiind   menţionat   numitul B.N..  Prin sentinţa civilă nr. 11190/20.06.2012 a Judecătoriei Sectorului III Bucureşti,   pronunţată  în   dosar   nr.   …/301/2011,   având   ca   obiect   tăgada   paternităţii, instanţa a constatat că numitul B.N. nu este tatăl biologic al reclamantei.            Întrucât acţiunea având ca obiect stabilirea paternităţii reclamantei faţă de defunctul A.P. a fost promovată în termen de 1 an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea în tăgada paternităţii (mai mult, acţiunea în stabilirea paternităţii a fost promovată anterior, însă, în cursul derulării acesteia, s-a pronunţat  şi   a   rămas   irevocabilă  acţiunea   în   tăgada   paternităţii   bărbatului   care   era menţionat în certificatul de naştere al reclamantei ca fiind tatăl ei).  În   aceste   condiţii,   instanţa   a   trecut   la   soluţionarea   fondului  litigiului, iar   din    probaţiunea      administrată  a      reieşit     defunctul      A.P.   a   intenţionat       o recunoască pe reclamantă ca fiind fiica lui, sens în care în anul 1982 au fost efectuate analize care au atestat că reclamanta este compatibilă cu defunctul A.P. şi nu cu tatăl său.       Reiese aşadar că circumstanţele concrete din dosar nr. …/301/2011 al Judecătoriei Sectorului I Bucureşti sunt total diferite de cele din dosarul pendinte:  În   acel   dosar   reclamanta   avea   stabilită  paternitatea   faţă  de   numitul B.N., prin sentinţa civilă nr. 11190/20.06.2012 a Judecătoriei Sectorului III Bucureşti s-a    admis    acţiunea     în  tăgada    paternităţii,    iar  acţiunea    având     ca  obiect    stabilirea paternităţii faţă de defunctul A.P. era deja pe rol, fiind incidente dispoziţiile art. 60 alin.   2   Cod.   fam.,   în   forma  în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantei   P.A.M.   – 14.07.1968:   „dacă  (în   urma   admiterii   acţiunii   în   tăgăduirea   paternităţii),   un   copil   a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti (ipoteză pe deplin incidentă prin rămânerea irevocabilă a sentinţei civile nr. 11190/20.06.2012 a Judecătoriei Sectorului III Bucureşti), termenul de 1 an pentru pornirea acţiunii în stabilirea   paternităţii   din   afara   căsătoriei   va   curge   de   la   data   când   acea   hotărâre   a rămas definitivă”.                     Or, la momentul admiterii acţiunii având ca obiect tăgada paternităţii, dosarul     având     ca  obiect    stabilirea    paternităţii   faţă  de    defunctul     A.P.   era   pe  rol, acţiunea fiind promovată la data de 17.05.2011, termenul de 1 an prevăzut de art. 60 alin. 2 C. fam., nefiind împlinit.                     In   dosarul     pendinte,     paternitatea      reclamantului       nu    este   stabilită, acţiunea înregistrată la 11.01.2013 pe rolul Judecătoriei Vişeul de Sus, fiind primul demers   întreprins   de   reclamantul   născut   la   data   de   23.08.1972   în   vederea   stabilirii paternităţii sale.      
               În aceste condiţii, acţiunea reclamantului se încadrează în art. 60 alin. 1 C.fam., care prevede termenul de 1 an de la naşterea copilului, iar acţiunea înregistrată în   dosar    nr.  .../299/2011     al  Judecătoriei     Sectorului     I  Bucureşti     era   întemeiată  pe prevederile art. 60 alin. 2 Codul familiei.                     Din   cele   anterior   arătate,   reiese   că  circumstanţele   concrete   ale   celor două cauze sunt total diferite, tocmai aceste diferenţe făcând ca situaţia reclamantului şi cea a M.A.P. să nu fie comparabile.      
               Se mai impune a fi făcută menţiunea că au existat  şi situaţii de speţă care se încadrau în prevederile art. 60 alin. 3 Cod fam., care reglementează ipoteza în care mama a convieţuit cu pretinsul tată, ori dacă acesta din urmă a prestat întreţinere copilului, în acest caz, termenul de 1 an curgând de la data încetării convieţuirii ori a întreţinerii.    O   astfel   de   cauză  a   fost   cea   soluţionată  în   dosar   nr.   .../299/2006   al Curţii de Apel Bucureşti, prin care a rămas irevocabilă hotărârea prin care s-a stabilit paternitatea copilului A.I. născut la data de 21.11.1985, în persoana defunctului D.T..      În   acea   speţă  instanţa   a   reţinut   că  între   ziaristul   D.T.  şi   E.I.   a   fost dovedită o convieţuire permanentă, iar întreţinerea materială s-a exercitat benevol  şi în mod substanţial în favoarea copilului minor.    S-a reţinut că această atitudine a presupusului tată poate fi interpretară ca   o   mărturisire   tacită  de   paternitate,   o   mărturisire   care   prin   sine   însăşi   nu   atrage stabilirea   relaţiei   de   filiaţie,   dar   care   întrerupe   evoluţia   termenului   de   prescripţie   a acţiunii.       Reiese aşadar că, raportat la circumstanţele concrete ale reclamantului născut   din   afara   căsătoriei   la   data   de   23.08.1972,   fără  a   avea   stabilită  paternitatea, chiar în mod nereal (ca în cazul M.A.P.), fără ca presupusul tată să fi convieţuit cu mama sau să-i fi acordat reclamantului întreţinere în perioada minorităţii (ca în cazul lui A.T.), acţiunea promovată de acesta se încadrează în dispoziţiile art. 60 alin. 1 C. fam.,   în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantului  şi,   raportat   la   data   promovării acţiunii – 11.01.2013 – acţiunea este prescrisă.                    Un   ultim   aspect   ce   se   mai   impune   a   fi   menţionat   este   acela   ca   în ipoteza      în  care   în   prezenta     cauză  excepţia       prescripţiei    ar  fi  înlăturată  (potrivit statuărilor din decizia recurată ) s-ar crea o situaţie de discriminare între reclamantul din prezenta cauză şi alte persoane aflate în situaţii identice cu acesta: copiii născuţi din afara căsătoriei, fără paternitate stabilită, care au promovat acţiunea în stabilirea paternităţii   ulterior   pronunţării   deciziei   Curţii   Constituţionale   nr.   1345/9.12.2008  şi evident, după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 60 alin. 1 Codul familiei, cărora,     în  mod     irevocabil,     practica    judiciară  constantă  le-a        respins    acţiunile    de stabilire a paternităţii ca prescrise ( expl: Decizia nr. 16/20.01.2010 a Curţii de Apel Suceava, Decizia civilă nr. 17/19.01.2011 a Curţii de Apel Iaşi).   

                  Pentru    toate  considerentele       arătate,   constatând   că  prima    instanţă  în mod corect a reţinut că acţiunea reclamantului este prescrisă, iar instanţa de apel, în mod greşit a înlăturat excepţia prescripţiei la acţiune, a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre judecare pe fond, în baza art. 312 alin. 1, coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., curtea, cu majoritate de voturi, va admite recursul declarat de pârâţii   M.P.,   M.M.  şi   K.   M.-C.   împotriva   deciziei  civile   nr.  44/A   din   30.01.2014   a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. .../336/2013, pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantul R.V. împotriva sentinţei civile nr.  1096/15.05.2013 a Judecătoriei Vişeu de Sus, pe care o va menţine.


 Extras din decizia nr. 912/ 2014 a Curții de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II