judiciarapractica_main_Blog1_300x250

vineri, 28 noiembrie 2014

Procedura simplificată nu creează o prezumţie absolută cu privire la îndeplinirea condiţiilor de condamnare în ce-i privește pe inculpaţii care nu au uzitat de această procedură, distincția dintre chestiuni de drept-chestiuni de fapt,art. 385/9 alin. (1) pct. 17/2, art.3201/1 C.pr.pen din 1968.

Reapreciere a mijloacelor de probă, în special a depoziţiilor din cursul judecăţii și mai ales a declaraţiilor date de martori în faţa instanţei de apel, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt nu se mai poate face  decât cu privire la chestiuni de drept, și nu la chestiuni de fapt. Modificarea situaţiei de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalităţi care ar influenţa valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei și, pe cale de consecinţă, ar determina înlăturarea acestora și ar impune reevaluarea elementelor de fapt.  Faptul că anumiţi inculpaţi au fost condamnaţi prin aplicarea procedurii simplificate, pentru comiterea în participaţie penală a unor infracţiuni, nu creează o prezumţie absolută cu privire la îndeplinirea condiţiilor de condamnare în ce-i privește pe inculpaţii care nu au uzitat de această procedură. Altfel spus, soluţia pronunţată cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. pentru unii dintre participanţi nu face dovada că fapta există, constituie infracţiune și a fost comisă cu vinovăţie de către ceilalţi participanţi, care nu au fost judecaţi în procedura simplificată.
Referitor la recursul declarat de parchet, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că motivul privind greșita achitare nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
În realitate, parchetul solicită o reapreciere a mijloacelor de probă, în special a depoziţiilor din cursul judecăţii și mai ales a declaraţiilor date de martori în faţa instanţei de apel, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea pe baza căreia Curtea de Apel Alba lulia a dispus achitarea inculpatul M.N. cu privire la infracţiunile prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Având în vedere modul de reglementare a soluţionării recursului ca a doua cale de atac, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că dispoziţiile Codului de procedură penală - astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 - sunt restrictive în ceea ce privește cazurile de casare ce pot fi invocate și, implicit, criticile ce pot fi formulate împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond și a deciziei pronunţată de instanţa de apel, reducând astfel și limitele învestirii instanţei de recurs.
Pe cale de consecinţă, examinarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu se mai poate face decât cu privire la chestiuni de drept, și nu la chestiuni de fapt. Modificarea situaţiei de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalităţi care ar influenţa valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei și, pe cale de consecinţă, ar determina înlăturarea acestora și ar impune reevaluarea elementelor de fapt.
În speţă, asemenea aspecte nu au fost invocate și nici nu pot fi constatate. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, desfășurarea judecăţii a avut loc cu respectarea dispoziţiilor procedurale, instanţa de apel a evaluat întregul material probator și a analizat probele în acuzare, dar și apărările inculpatului și probele administrate în favoarea acestuia și a evidenţiat cu claritate motivele pentru care a înlăturat declaraţiile martorilor care susţineau varianta acuzării, motivând corespunzător soluţia de achitare.
În concluzie, se constată că achitarea inculpatului M.N. este urmarea stabilirii de către instanţa de apel a unei alte situaţii de fapt, cu respectarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., iar instanţa de recurs nu este îndrituită să procedeze la o nouă apreciere a materialului probator, așa încât trebuie să aibă în vedere această situaţie de fapt, pe care nu o mai poate modifica.
Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că nu s-a dovedit pe deplin implicarea inculpatului M.N. în cumpărarea și traficarea celor 10 g de cocaină și această substanţă nici nu a fost găsită de organele de poliţie, astfel că nu a putut fi supusă expertizării și nu s-a stabilit cu certitudine că era un drog de mare risc sau o altă substanţă.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului M.N. în legătură cu comiterea celor două infracţiuni cu privire la care instanţa de apel a dispus achitarea, respectiv trafic de droguri de mare risc și complicitate la introducerea în ţară, fără drept, de droguri de mare risc.
În ce privește critica referitoare la nerecunoașterea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 36/2012 a Tribunalului Alba, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., însă critica este nefondată.
Tribunalul Alba a fost sesizat prin același rechizitoriu în legătură cu faptele comise de inculpatul M.N., dar și de inculpaţii N.S. și M.C. Având în vedere că ultimii doi inculpaţi au uzitat de procedura simplificată prevăzută în art. 3201 C. proc. pen., instanţa a disjuns cauza în ceea ce-l privește pe inculpatul M.N. și a pronunţat faţă de inculpaţii N.S. și M.C. sentinţa penală de condamnare nr. 36/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2135 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.
Este adevărat că, în respectiva cauză, inculpaţii N.S. și M.C. au recunoscut în totalitate faptele, astfel cum au fost reţinute prin actul de sesizare, inclusiv referitor la participaţia penală a inculpatului M.N.
Soluţia pronunţată a dobândit autoritate de lucru judecat numai cu privire la faptele și persoanele la care se referă (inculpaţii N.S. și M.C.), fără să se poată invoca puterea autorităţii de lucru judecat în ceea ce-l privește pe inculpatul M.N.
Desigur, declaraţiile date de inculpaţii N.S. și M.C. dobândesc relevanţă la soluţionarea cauzei de faţă și au fost avute în vedere atât de instanţa de fond, cât și de instanţa de apel, însă nu se poate susţine că pronunţarea unei soluţii de condamnare faţă de ceilalţi doi inculpaţi, ca urmare a aplicării procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., atrage în mod automat consecinţe cu privire la stabilirea răspunderii penale a inculpatului M.N.
Astfel, conform art. 343 alin. (2) și art. 345 C. proc. pen. raportat la art. 317 C. proc. pen., instanţa deliberează și decide numai cu privire la fapta și persoana cu care este sesizată, hotărând doar în aceste limite dacă fapta există, constituie infracţiune și a fost comisă de inculpat.
Aceste dispoziţii se aplică și în cazul special al procedurii simplificate, situaţie în care este prevăzută posibilitatea disjungerii și soluţionării separate a cauzei în ceea ce-i privește pe inculpaţii cu privire la care nu este aplicabilă procedura prevăzută în art. 3201 C. proc. pen.
Instanţa care soluţionează conform procedurii obișnuite cauza disjunsă nu poate ignora probele administrate în cauza iniţială, însă modul în care acest material probator este valorificat în cauza disjunsă constituie o chestiune de apreciere, fără să se poată nega dreptul acestei instanţe de a evalua critic și, independent de soluţia anterioară, întregul ansamblu probator, diferit și mai complex decât cel care a făcut obiectul cauzei iniţiale.
În concluzie, faptul că anumiţi inculpaţi au fost condamnaţi prin aplicarea procedurii simplificate, pentru comiterea în participaţie penală a unor infracţiuni, nu creează o prezumţie absolută cu privire la îndeplinirea condiţiilor de condamnare în ce-i privește pe inculpaţii care nu au uzitat de această procedură. Altfel spus, soluţia pronunţată cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. pentru unii dintre participanţi nu face dovada că fapta există, constituie infracţiune și a fost comisă cu vinovăţie de către ceilalţi participanţi, care nu au fost judecaţi în procedura simplificată.
Drept urmare, nu există temeiuri pentru a considera că se impune casarea deciziei penale în ce privește soluţia de achitare, criticată de către parchet.

Extras din Decizia nr. 3484 din 11 noiembrie 2013  I.C.C.J., Secţia penală, sursa : www.scj.ro.

Dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. , art.7 din CEDO.

Din tehnica de redactare a acestor texte art. 4741 şi art. 477 rezultă că hotărârile date de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, ci şi situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în interpretarea dată în recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituţionalităţii", şi nu la declararea neconstituţionalităţii. Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează  noţiuni noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene ce  înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială,  deoarece acest concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp,  hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a infirmat o jurisprudenţă constantă care, aşa cum s-a arătat, nu se cristalizase încă.
Caracterul general obligatoriu conferit acestei decizii de la momentul publicării derivă din faptul că art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală nu distinge nici în funcţie de tipurile de hotărâri pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul lor, astfel că indiferent de interpretările aduse unui text de instanţele judecătoreşti, inclusiv de către instanţa supremă într-un recurs în interesul legii sau o întrebare prealabilă "atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii să o aplice ca atare" (deciziile Curţii Constituţionale nr. 536 din 28 aprilie 2011 şi nr. 265 din 6 mai 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, respectiv nr. 372 din 20 mai 2014).
    Reglementarea cuprinsă în norma procesual penală la art. 4741 şi art. 4771 confirmă forţa general obligatorie a deciziilor date de instanţa de contencios constituţional, în condiţiile în care stabileşte că efectele hotărârilor interpretative pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încetează în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată.
Din tehnica de redactare a acestor texte rezultă că hotărârile date de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, ci şi situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în interpretarea dată în recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituţionalităţii", şi nu la declararea neconstituţionalităţii.
    În aceste condiţii, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi-a încetat efectele, începând cu data de 20 mai 2014 când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi astfel nu mai poate fi aplicată raporturilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, dar nesoluţionate definitiv până la data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional, întrucât, pentru considerentele dezvoltate în prezenta, nu reprezintă lege penală mai favorabilă.
    O asemenea interpretare nu ridică probleme nici din perspectiva art. 7 din Convenţia europeană care consacră, în general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi interzice, în particular, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când această aplicare operează în defavoarea acuzatului.
    Întrucât Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează acestei noţiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudenţe constante privind determinarea şi aplicarea legii penale mai favorabile după intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009. Altfel spus, o singură hotărâre fie şi dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanţa supremă, în realizarea competenţelor sale de interpretare şi aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepţiunea Curţii Europene cu o lege, concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.
    Or cerinţa privind constanţa jurisprudenţei nu a fost îndeplinită în materia determinării şi aplicării legii penale mai blânde de către instanţele naţionale după 1 februarie 2014, dată fiind perioada foarte scurtă de timp, de doar trei luni, până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi interpretările diferite făcute în practica judiciară în sensul aprecierii legii penale mai favorabile fie în mod global, fie pe instituţii autonome, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestei din urmă orientări nu a existat o viziune unitară sub aspectul considerării ca autonome a diferitelor instituţii de drept penal.
    În aceste condiţii nu poate fi vorba de conturarea unei jurisprudenţe constante nici în ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile în materia prescripţiei penale în perioada de doar 20 de zile de la publicarea la 30 aprilie 2014 a hotărârii instanţei supreme de dezlegare a acestei chestiuni de drept până la încetarea efectelor sale în data de 20 mai 2014, când interpretarea în conformitate cu Constituţia a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal a devenit de imediată aplicare şi general obligatorie.
    Având în vedere că hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a infirmat o jurisprudenţă constantă care, aşa cum s-a arătat, nu se cristalizase încă la acest moment, nu se poate vorbi despre o încălcare a exigenţelor art. 7 din Convenţia europeană, o asemenea posibilitate putând fi apreciată doar pentru viitor, în cazul în care practica instanţelor naţionale în materia determinării şi aplicării legii penale mai favorabile nu va fi unitară şi conformă cu legea fundamentală.
    De altfel, sfera de aplicare a art. 7 din Convenţia europeană nu cuprinde şi prescripţia răspunderii penale, chiar dacă în dreptul intern aceasta reprezintă o instituţie de drept penal substanţial, întrucât Curtea Europeană a calificat în jurisprudenţa sa constantă prescripţia ca fiind o instituţie de procedură penală care nu se circumscrie ariei de acţiune a principiului legalităţii incriminării şi a celui al legalităţii pedepsei consacrate prin acest articol.
    Această poziţie a fost explicată prin faptul că instanţa europeană de contencios este chemată să asigure aplicarea unitară a Convenţiei europene asupra tuturor statelor membre, fără a putea califica instituţia prescripţiei, în propria sa jurisprudenţă, ca aparţinând dreptului penal sau procesual penal, în funcţie de specificul reglementărilor în materie din aceste state (Cauza Kononov contra Letoniei din 2008, Cauza Scoppola contra Italiei din 2009, Cauza Coeme şi alţii contra Belgiei din 2000).
    Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va stabili că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.
Extras din Decizia nr. 21/2014,   ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE-COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, sursa Monitorul Oficial, Partea I  nr. 829 din 13/11/2014.



luni, 3 noiembrie 2014

Soluţionarea cauzei în lipsa inculpatului, aflata într-un loc de deținere în străinatate, atrage rejudecarea cauzei datorita încălcării dreptului la apărare

Câtă vreme judecarea cauzei s-a derulat în faţa primei instanţe fărăprezenţa inculpatului arestat în străinătate, care nu a fost nici măcar citat, Curtea apreciază că în speţă există un caz de nulitate absolută vizat de art. 281 lit e NCPP, ce impune în baza art. 421 pct 2 lit b NCPP, admiterea apelului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca împotriva sentintei penale nr. 495 din 18 aprilie 2013 a Judecătoriei Cluj Napoca pe care o va desfiinţa în întregime si va dispune rejudecarea cauzei de către Judecătoria Cluj Napoca.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA CLUJ-NAPOCA care a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei atacate doar în ceea ce priveşte recalificarea faptei din art.208, 209 lit.a,e,g şi i C.pen. cu aplic.art.41 alin.2 C.pen. în art.228 lit.g,d NCP cu aplic.art.35 NCP, apreciind că sub aspectul modalităţii de executare, este oportunăsuspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, având în vedere împrejurarea că inculpatul a executat o pedeapsă în străinătate, acesta fiind motivul pentru care nu a participat la soluţionarea procesului la Judecătoria Cluj Napoca.Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări: Din declaraţia dată de inculpat în faţa Curţii reiese fără dubiu că acesta a fost deţinut în străinătate în Penitenciarul Tegel în perioada decembrie 2008-august 2010 şi de asemenea în perioada 9 noiembrie 2012- 1 aprilie 2014, aceste susţineri coroborându-se şi cu actele scrise ataşate cauzei.
În aceste condiţii este evident că inculpatul a lipsit de la judecarea cauzei derulat în faţa instanţei de fond, de la 26 februarie 2009- 18 aprilie 2013. Potrivit practicii judiciare constante în materie, inculpatul deţinut se citează la penitenciar, chiar dacă acesta este privat de libertate în străinătate, pentru executarea unei pedepse, întrucât textul de lege nu face nicio distincţie după cum locul de încarcerare se află în ţară sau străinătate.
Aşa fiind, se observă doar că pe parcursul judecării cauzei în faţa judecătoriei, inculpatul R.V. a fost citat de la domiciliu şi prin publicitate la sediul Consiliului Local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.
Judecătoria Cluj-Napoca nu este în culpă, deoarece magistratul fondului nu avea de unde să cunoască că inculpatul se află deţinut într-o închisoare din străinătate. Cu toate acestea se impune rejudecarea cauzei de către prima instanţă pentru respectarea dreptului la apărare a inculpatului şi la un proces echitabil.
Prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, Judecătoria Cluj-Napoca trebuie să-i asigure inculpatului R.V. ocazia potrivită şi suficientăpentru a-şi valorifica în mod util dreptul său de apărare (Vaturi împotriva Franţei- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franţei- Hotărârea din 18 mai 2004) şi să asigure echilibrul şi egalitatea de arme care trebuie săprimeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare şi apărare. Noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa internă de judecată săexamineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească să confirme pur şi simplu rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea împotriva României - Hotărârea din 15 decembrie 2007). Curtea Europeană, arată de asemenea, că prezenţa acuzatului la şedinţa de judecată are o importanţă esenţială pentru o bună soluţionare a cauzei, în sensul căinstanţa trebuie să examineze nu numai personalitatea acuzatului şi starea sa de spirit la momentul comiterii infracţiunii pentru care este trimis în judecată, ci şi mobilurile activităţii sale infracţionale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substanţial în soluţia ce urmează a fi pronunţată; caracterul echitabil al procedurii impune atât prezenţa acuzatului cât şi a celorlalte părţi vătămate, civile sau responsabile civilmente la instanţă, alături de apărătorii lor”. (cauza CEDO Kremzow contra Austriei din 21 septembrie 1993).
Prezenţa inculpatului la judecată este necesară şi prin prisma cauzei CEDO Constantinescu contra României pentru a se respecta prevederile art. 6 din CEDO, dispoziţii ce impun pentru magistraţi examinarea cauzei în fapt şi în drept, neputând proceda la o apreciere globală asupra vinovăţiei sau inocenţei inculpatului, fără a-l asculta pe acesta, şi fără a evalua, în mod direct, elementele de probă prezentate personal de apelant, în caz contrar procedura derulată în faţa judecătorilor neîndeplinind exigenţele unui proces echitabil.
Aşa fiind, câtă vreme judecarea cauzei s-a derulat în faţa primei instanţe fărăprezenţa inculpatului arestat în străinătate, care nu a fost nici măcar citat, Curtea apreciază că în speţă există un caz de nulitate absolută vizat de art. 281 lit e NCPP, ce impune în baza art. 421 pct 2 lit b NCPP, admiterea apelului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca împotriva sentintei penale nr. 495 din 18 aprilie 2013 a Judecătoriei Cluj Napoca pe care o va desfiinţa în întregime si va dispune rejudecarea cauzei de către Judecătoria Cluj Napoca.
Cu ocazia rejudecării cauzei magistratul fondului va relua procedura judiciarăde la primul act procesual necesar respectiv citarea inculpatului din România de la noul loc de detenţie, Penitenciarul Gherla, va proceda la audierea acestuia, va încuviinţa toate probele propuse de acuzare şi apărare în favoarea şi în defavoarea inculpatului Roşu, pentru a pronunţa o soluţie legală şi temeinică în cauză.  Se va constata că inculpatul R.V. este arestat in altă cauză.


 Extras din Decizia nr. 453 din 14 mai 2014, Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II.   

Este admisibila acțiunea în evacuare când locuinta a fost folosita în virtutea relațiilor de concubinaj, art. 563 C.civ.

Apărarea dreptului de proprietate se poate face prin acţiunea în acţiunea în evacuare sau revendicare, în funcţie de raporturile juridice existente între reclamant şi pârât sau inexistenţa acestora. Persoana tolerată are statutul unui detentor precar şi evident obligaţia de a părăsi imobilul la solicitarea proprietarului. În ipoteza în care persoana tolerată nu dă curs solicitării, proprietarul are posibilitatea de a promova o acţiune în evacuare, specifică raporturilor de locaţiune. Prin acţiunea în evacuare reclamanta nu a solicitat obligarea pârâţilor să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora şi predarea bunului în materialitatea sa.

Analizând decizia pronunţată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Reclamantul a investit instanţa cu o acţiune în evacuarea pârâtei, care a fost tolerată în imobil, deoarece era concubina fratelui reclamantului după cum rezultă din considerentele ordonanţei preşedinţiale nr. 1770/17.10.2011, pronunţată de Judecătoria Beclean. După decesul numitului K.M., reclamantul a devenit proprietar al imobilului înscris în Cf 25183 Uriu, în baza sentinţei judecătoreşti nr. 457/05.05.2009, pronunţată de Judecătoria Beclean.
Apărarea dreptului de proprietate se poate face prin acţiunea în acţiunea în evacuare sau revendicare, în funcţie de raporturile juridice existente între reclamant şi pârât sau inexistenţa acestora. În cazul de faţă, pârâta S.P. a ocupat imobilul în litigiu, în baza relaţiei de pe care a avut-o cu defunctul frate al reclamantului.
În aceste circumstanţe, curtea apreciază că între părţi exista un raport juridic privind folosinţa bunului, pârâta având dreptul de a folosi bunul în virtutea relaţiilor de concubinaj şi reclamantul tolerând această situaţie.
De regulă, folosinţa unei locuinţe fără a exista un contract de închiriere se face în baza relaţiilor de rudenie sau relaţiilor de afinitate, însă între părţi se încheie un contract în baza căruia se permite folosinţa locuinţei, pe un timp determinat, chiar dacă nu s-a stabilit data până la care se poate folosi imobilul. În aceste circumstanţe, persoana tolerată are statutul unui detentor precar şi evident obligaţia de a părăsi imobilul la solicitarea proprietarului. În ipoteza în care persoana tolerată nu dă curs solicitării, proprietarul are posibilitatea de a promova o acţiune în evacuare, specifică raporturilor de locaţiune.
Într-adevăr, apărarea dreptului de proprietate se face potrivit noului cod, potrivit dispoziţiilor art. 563 Cod civil, însă aceste dispoziţii legale nu pot fi interpretate restrictiv, cu consecinţa respingerii acţiunii în evacuare.
În acest sens, este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care în decizia nr. 169/2011 pronunţată în dosar nr. 4197/114/2008 a statuat „că prin acţiunea în evacuare reclamanta nu a urmărit valorificarea unui drept de proprietate exclusiv şi absolut în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar un drept personal de creanţă, având caracter relativ în cadrul acţiunii evacuare, urmând constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face. Astfel, prin acţiunea în evacuare reclamanta nu a solicitat obligarea pârâţilor să-i recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora şi predarea bunului în materialitatea sa”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat şi subscriem acestei concluzii, că „a susţine că reclamanta nu se poate prevala de titlul său numai în cadrul unei acţiuni în revendicare prin compararea titlurilor în condiţiile în care pârâţii nu afirmă că ar deţine vreun titlu, contravine dispoziţiilor legale în materia proprietăţii, precum şi practicii şi doctrinei în materie”.
Considerăm că a interpreta restrictiv dispoziţiile legale în materia evacuării ar conduce şi la o inechitate socială, protejându-se culpa pârâtei, căreia i s-ar permite folosirea bunului în continuare în lipsa vreunui titlu legal, doar în considerarea unei construcţii juridice formale, nesusţinută de nici un argument legal.
Întrucât dispoziţiile art. 563 Cod civil au fost greşit interpretate, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., coroborat cu art. 312 Cod proc. civ., curtea va admite recursul reclamantului K.A.


 Extras din Decizia nr. 63 din 8 ianuarie 2014 Secţia I-a civilă,  sursa://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul I.

miercuri, 29 octombrie 2014

Onorariu avocaţial de 2.500 lei, este nepotrivit de mare, faţă de munca depusă, in situatia admiterii exceptiei necompetentei generale a instanțelor din Romania iar în cauză s-au acordat două termene de judecată , art.274 din C.pr.civ din 1865.

Un onorariu avocaţial de 2.500 lei, este nepotrivit de mare, faţă de munca depusă, având în vedere faptul că în cauză s-au acordat doar două termene de judecată şi, faţă de complexitatea cauzei, astfel încât a redus cuantumul onorariului avocaţial la suma de 1.000 lei şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu (pârâta fiind în continuare ţinută să execute obligaţia contractuală), ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

S-a admis excepţia necompetenţei generale analizată ca fiind fondată, s-a respins acţiunea reclamantului privitoare la divorţ, având în vedere soluţia dată capătului de cerere principal, a respins şi cererile accesorii care depindeau de soluţia dată capătului de cerere principal, referitoare la numele pârâtei, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilire locuinţă minor, stabilire pensie de întreţinere, astfel cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate şi reţinând susţinea pârâtei cu privire la sesizarea instanţelor spaniole cu procedura prealabilă de divorţ, nu a declinat soluţionarea cauzei către instanţele spaniole, acestea fiind deja investite cu procedura prealabilă a divorţului, prevăzută de legea spaniolă.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a constatat că pârâta a efectuat cu prezentul  proces, cheltuieli în valoare de 2.500 lei, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţelor depuse la dosar. Conform art. 274 Cod de procedură civilă, „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că instanţa poate să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori va constata că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. În cauză, instanţa de fond a apreciat că un onorariu avocaţial de 2.600 lei, este nepotrivit de mare, faţă de munca depusă, având în vedere faptul că în cauză s-au acordat doar două termene de judecată şi, faţă de complexitatea cauzei, astfel încât a redus cuantumul onorariului avocaţial la suma de 1.000 lei şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei această sumă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu (pârâta fiind în continuare ţinută să execute obligaţia contractuală), ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Aceste dispoziţii legale au fost supuse şi controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanţei de judecată şi, totodată, sunt în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză, cheltuielile de judecată efectuate în proces, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile. În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare acestea au fost acordate doar în ceea ce priveşte deplasarea (dus-întors) pentru cele două termene din data de 22.03.2013 şi 26.04.2013 la Judecătoria Bistriţa, prin raportare la un consum mediu de 7,5 litri/100 de km., calculat la distanţa Cluj-Napoca – Bistriţa, deoarece nu s-a putut reţine că întreaga cantitate de combustibil inclusă în bonul fiscal depus la dosar a fost folosită în scopul acestei deplasări. Tot astfel, au fost incluse în cheltuielile de judecată şi cheltuielile privind traducerea înscrisurilor depuse în probaţiune.


Extras din Decizia nr. 743 din 4 aprilie 2014, a Curții de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II.          

Solicitarea majorării suprafeţei de la 450 mp la 777 mp fără dovedirea cu vreun titlu nu este posibilă, art.34 pct.4 din Lg.7/1996, art. 914 Cod Civil, art. 25 din Ordinul nr. 634/2006.


Acţiunea în rectificare presupune suprimarea din cartea funciară a drepturilor personale sau reale stinse prin oricare din modurile prevăzute de lege.           În   cazul   de   faţă,   reclamanta   nu   a   urmărit   radierea   nici  unui   drept   real   sau personal din cartea funciară, ci a urmărit modificarea suprafeţei imobilului deţinut în proprietate.           Susţinerea   reclamantei   potrivit   căreia   suprafaţa   de   teren   nu   se   regăseşte   în cărţile    funciare    alăturate    este   neprobată,     deoarece      nu   au   fost  indicate    parcelele învecinate cu date de carte funciară şi nici proprietarii tabulari ai acestora, pentru a putea     verifica   suprafaţa     parcelelor     învecinate,   proprietarii      tabulari   dacă  sunt     cei indicaţi în procesul verbal de vecinătate încheiat.           Aşadar,   curtea   constată  că  în   lipsa   unui   titlu  de   proprietate   care   să  justifice majorarea suprafeţei terenului de la 450 mp la 777 mp, acţiunea în reclamantei este nefondată,   deoarece   reclamanta   nu   a   dovedit   existenţa   unui   titlu   asupra   terenului pentru care solicită majorarea suprafeţei.     

      Curtea   constată  că  tribunalul   a   făcut   o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996.           Acţiunea      în   rectificare    este   o   acţiune    în   realizare    de   drepturi,    întrucât reclamantul urmăreşte ca instanţa să dispună în contradictoriu cu pârâtul, radierea sau îndreptarea      cuprinsului     cărţii  funciare     ,  fie  în  scopul   restabilirii   situaţiei   tabulare anterioare   înscrierii   inexacte,   fie   în   vederea   înlocuirii   unei   înscrieri   nevalabile   sau inexacte cu o înscriere valabilă sau conformă situaţiei juridice reale.           Prin urmare, acţiunea în rectificare presupune suprimarea din cartea funciară a drepturilor personale sau reale stinse prin oricare din modurile prevăzute de lege.           În   cazul   de   faţă,   reclamanta   nu   a   urmărit   radierea   nici  unui   drept   real   sau personal din cartea funciară, ci a urmărit modificarea suprafeţei imobilului deţinut în proprietate,   cum   corect   a   calificat   acţiunea   prima   instanţă şi   a   verificat   dacă  sunt îndeplinite condiţiile pentru modificarea menţiunilor de carte funciară.           Potrivit dispoziţiilor art. 914 Cod Civil proprietarul imobilului înscris în cartea funciară poate cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la destinaţia sau suprafaţa acestuia în condiţiile legii.           Procedura       de    modificare       a   suprafeţei     terenului     este    reglementată  de dispoziţiilor     art.  25    din  Ordinul     nr.  634/2006 potrivit        cărora,    dacă  suprafaţa      din măsurători       este   diferită  de    suprafaţa     înscrisă  în     cartea   funciară,     suprafaţa     din documentaţia cadastrală precedentă pentru care nu s-a deschis carte funciară sau de suprafaţa   din   actele   de   proprietate,   atunci   se   va   proceda   astfel:dacă  suprafaţa   din măsurători este mai mică, atunci suprafaţa din măsurători se înscrie în cartea funciară în   baza   documentaţiei   cadastrale  şi   a   declaraţiei   proprietarului,   dacă  suprafaţa   din măsurători este mai mare cu un procent de până la 2% inclusiv, atunci suprafaţa din măsurători       se  înscrie    în   cartea   funciară  în     baza    documentaţiei       cadastrale    şi   a declaraţiei proprietarului/proprietarilor; dacă suprafaţa din măsurători   este   mai   mare cu un procent cuprins între 2-5% inclusiv, atunci suprafaţa din măsurători se înscrie în cartea   funciară  în   baza   documentaţiei   cadastrale,   cu   condiţia   prezentării   declaraţiei proprietarului/ proprietarilor, conform anexei nr. 5 şi a procesului-verbal de vecinătate care   conţine   acordul   proprietarilor   tuturor   imobilelor   învecinate,   întocmit   conform anexei     nr.  18.   În  această  situaţie     oficiul   teritorial  verifică  la    teren   corectitudinea întocmirii documentaţiei, verificare consemnată într-o notă de constatare semnată de către consilierul de cadastru şi contrasemnată de către şeful serviciului cadastru; dacă suprafaţa din măsurători este mai mare cu un procent de peste 5%, documentaţia se respinge.                     Reclamanta cunoştea această procedură, motiv pentru care a depus un proces   verbal   de   vecinătate,   dar   care   nu   este   suficient   pentru   a   fi   admisă  acţiunea, instanţa   fiind   îndrituită  să  verifice   în   care   ipoteză  din   cele   prevăzute   la   art.   25   din Ordinul nr. 634/2006 se încadrează reclamanta.           În   cazul   de   faţă,   suprafaţa   deţinută  în   plus   de   către   reclamantă,   de   327   mp depăşeşte      cu   mult   cota   de   5%    din   teren,   situaţie   în  care   modificarea      suprafeţei terenului   nu   se   va   putea   face  în   procedura   mai   sus   descrisă,   valabilă  doar   pentru diferenţe   mici   ale   suprafeţei,   de   maxim   până  la   5%.   Pentru   suprafeţe   mai   mari   de teren    reclamanta      va   trebui   să  prezinte     un   titlu  de   proprietate,   ţinând     seama     de modurile de dobândire a proprietăţii.           Susţinerea   reclamantei   potrivit   căreia   suprafaţa   de   teren   nu   se   regăseşte   în cărţile    funciare    alăturate    este   neprobată,     deoarece      nu   au   fost  indicate    parcelele învecinate cu date de carte funciară şi nici proprietarii tabulari ai acestora, pentru a putea     verifica   suprafaţa     parcelelor     învecinate,   proprietarii      tabulari   dacă  sunt     cei indicaţi în procesul verbal de vecinătate încheiat.           Aşadar,   curtea   constată  că  în   lipsa   unui   titlu  de   proprietate   care   să  justifice majorarea suprafeţei terenului de la 450 mp la 777 mp, acţiunea în reclamantei este nefondată,   deoarece   reclamanta   nu   a   dovedit   existenţa   unui   titlu   asupra   terenului pentru care solicită majorarea suprafeţei.     

Extras din Decizia nr. 873 din 21 mai 2014 a Curții de Apel Cluj, secţia I-a civilă,   sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II.          


Cauzele se striga în ordinea stabilită prin lista de ședință, lăsarea cauzei la ultima strigare fiind prevăzută doar în situaţia în care nici una dintre părţi nu se prezintă la strigarea cauzei ,art.13 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

  
Soluţionarea cauzei în condiţiile în care parata a lipsit (în speţă reprezentanta paratei),dar avea termen în cunoştinţă, nu încalcă în niciun fel dreptul său la apărare. Legala citare constituie o garanţie a respectării acestui drept, iar partea are opţiunea de a se prezenta sau nu la judecată, tribunalul reţinând în plus că potrivit art.152 C.pr.civ. pronunţarea soluţiei se face exclusiv pe temeiul dovezilor administrate.           Pe   de   altă  parte,   susţinerea   reprezentantei   apelantei   că  a   solicitat   strigarea cauzei   la   orele   12,00   nu   a   fost   dovedită,   o   astfel   de   cerere   neregăsindu-se   nici   la dosarul   de   fond  şi   nici   în   cel   de   apel.   Dincolo   de   acest   aspect,   în   situaţia   în   care reprezentantul        apelantei    nu    se   putea    prezenta,     avea    posibilitatea     de   a   asigura substituirea şi în plus, se constată că instanţa, a amânat pronunţarea hotărârii, oferind astfel ocazia părţilor, inclusiv paratei care a absentat, să depună concluzii scrise.           Sub acest aspect s-a mai reţinut că in conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. 1   din   Codul   de   procedura   civila,   "Părţile   au   îndatorirea   ca,   in   condiţiile   legii,   sa urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să-şi exercite drepturile procedurale conform        dispoziţiilor     art.723     C.p.civ…..",        iar   potrivit    dispoziţiilor      cuprinse Regulamentul   de   ordine   interioară  al   instanţelor   judecătoreşti,   cauzele   se   striga   in ordinea stabilita in lista de şedinţă aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, lăsarea la sfârşitul şedinţei fiind prevăzută doar în situaţia în care nici una dintre părţi nu se prezintă la strigarea cauzei (art.13 din aceeaşi Hotărare), ceea ce nu a fost situaţia în speţă, reprezentantul reclamanţilor fiind prezent.           Ori,    apelanta    nu   a  probat    nicio   încălcare    a   acestor   prevederi,     astfel   încât criticile sale sub acest aspect nu au putut fi primite.  


 Extras  din Decizia  nr. 792 din 25 aprilie 2014 a Curții de Apel Cluj, secţia I-a civilă,  sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II.          

miercuri, 15 octombrie 2014

Despagubiri acordate copiilor pentru moartea parintilor intr-un accident de circulatie, culpa concurenta, daune morale 50.000 de euro, stabilirea in echitate a unei sume corespunzatoare pentru daunele materiale, art.1357, 1391 C.civ., Rezolutia Comitetului de Ministri al Consiliului Europei nr. 75 adoptata la 14 martie 1965 , cauza Comingersoll impotriva Portugaliei , CEDO 2000.

Astfel in privinţa daunelor morale solicitate instanţa a apreciat că este dincolo de orice îndoială faptul că celor patru parti civile le-a fost creat un prejudiciu moral de o gravitate extrem de ridicată, constând în suferinţa psihică generată de disparitia intempestiva si tragica a ambilor parinti in aceeasi imprejurare, desigur prin prisma legaturii de rudenie existente . Raportat la vârsta victimelor, de 65 şi 66 de ani, la ocupaţia acestora, la dispariţia lor violentă şi fulgerătoare de lângă copii, la împrejurarea că erau căsătoriţi de o perioadă îndelungată, având o viaţă familială consolidată, se justifică acordarea de daune morale, care în suma stabilită de instanţa de fond, de 50.000 Euro in lei la data platii ( 25.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%).De asemenea instanta a reţinut ca potrivit jurisprudentei Curtii E.D.O. partea civila poate obtine rambursarea prejudiciului material in masura in care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului, instanta de judecata fiind obligate suplini administrarea probelor si motivarea probelor din aceasta perspectiva prin normele de drept european putand stabili in echitate o suma corespunzatoarea in favoarea partii civile ( cauza Comingersoll impotriva Portugaliei , CEDO 2000).


Potrivit art.1357 alin.1 şi 2 din Noul Cod Civil ( in vigoare la data comiterii  faptei ) cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita savarsita cu vinovatie este obligat sa il repare , autorul prejudiciului raspunzand pentru cea mai usoara culpa. Aşadar din interpretarea acestui text legal se deduc condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite (delict civil), prejudiciul, raportul de cauzalitate între cele două şi vinovăţia, elemente care au fost identificate şi supuse atenţiei cu ocazia analizării infracţiunii sub aspectul elemenelor sale constitutive .
Instanta a reţinut că pentru a da nastere dreptului la reparatiune prejudiciul cauzat prin activitatea ilicita a inculpatului trebuie să fie unul cert atat sub aspectul existentei sale sale cat si sub aspectul intinderii acestuia , actual, direct şi personal si sa nu fi fost reparat( art. 1385 Noul Cod civil), drept la reparatie care se naste din ziua cauzarii prejudiciului ( art. 1381 alin.2 Noul Cod Civil). De asemenea in conformitate cu prevederile art. 1386 alin.1 din Noul Cod Civil repararea prejudiciului se face in natura , prin restabilirea situatiei anterioare iar cand aceasta nu este cu putinta (...) prin plata unei despagubiri stabilite prin acordul partilor sau in lipsa prin hotarare judecatoreasca .
În ceea ce privesc despăgubirile pentru daune materiale acestea sunt supuse unei riguroase probatiuni, sarcina probei cazand in sarcina părtii civile . În ceea ce privesc cheltuielile de ingrijire a sanatatii si cele de înmormântare legiuitorul roman a inteles prin introducerea art. 1392 din Noul Cod Civil sa prevada in mod expres ca cel care a facut aceste cheltuieli are dreptul la inapoierea lor de la cel care raspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
 În acest context instanţa a apreciat ca este dincolo de orice indoiala ca cele patru parti civile în mod real au efectuat cheltuieli cu prilejul slujbelor de inmormantare a celor doi parinti dar si pentru slujbele de comemorare facute in memoria acestora fiind evident si de notorietate ca in momente ca acelea prin care fiii  victimelor au trecut la inmormantarea ambilor parinti si pomenirile ulterioare grija acestora nu a fost neaparat aceea de a obtine si pastra inscrisuri doveditoare a tuturor cheltuielilor astfel efectuate. De asemenea instanta a reţinut ca potrivit jurisprudentei Curtii E.D.O. partea civila poate obtine rambursarea prejudiciului material in masura in care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului, instanta de judecata fiind obligate suplini administrarea probelor si motivarea probelor din aceasta perspectiva prin normele de drept european putand stabili in echitate o suma corespunzatoarea in favoarea partii civile ( cauza Comingersoll impotriva Portugaliei , CEDO 2000).
In ceea ce privesc daunele morale intanta a reţinut că, daca anterior intrarii in vigoare a Noului Cod Civil legislaţia noastră internă nu prevedea nici un criteriu în funcţie de care să fie evaluat prejudiciul nepatrimonial, aprecierea acestuia fiind lasata la latitudinea instantei de judecata care proceda în concret, prin raportare la toate împrejurările şi circumstanţele cauzei tinand insa cont ca stabilirea cuantumului acestor despăgubiri trebuie sa respecte principiul echităţii exprimat prin aceea că despăgubirile pentru daunele morale nu trebuie să constituie o amendă excesivă pentru autorii prejudiciilor şi o modalitate indirectă de îmbogăţire a părţii civile , art. 1391 din Noul Cod Civil legifereaza in mod expres posibilitatea repararii prejudiciului nepatrimonial . Astfel , instanta judecatoreasca va putea acorda despagubiri ascendentilor, descendentilor , fratilor , surorilor şi sotului pentru durerea incercata de moartea victimei (...) alin.2 art. 1391 Noul Cod Civil.
In speta de fata este desigur vorba de repararea unui prejudiciu de afectiune invocat de victimele indirecte , prejudiciu care trebuie reparat de catre persoana  culpabila , sens in care s-a dispus si prin Rezolutia Comitetului de Ministri al Consiliului Europei nr. 75 adoptata la 14 martie 1965 in materia prejudicului corporal care statueaza in mod expres ca in caz de deces , reparatia pentru prejudiciul de afectiune trebuie acordata parintilor , sotului si copiilor victimei pentru ca doar in aceste cazuri reparatia este supusa conditiei ca aceste persoane sa fi avut legaturi de afectiune stranse cu victima, in momentul decesului.
Astfel in privinţa daunelor morale solicitate instanţa a apreciat că este dincolo de orice îndoială faptul că celor patru parti civile le-a fost creat un prejudiciu moral de o gravitate extrem de ridicată, constând în suferinţa psihică generată de disparitia intempestiva si tragica a ambilor parinti in aceeasi imprejurare, desigur prin prisma legaturii de rudenie existente .
Atat din sustinerile partilor civile dar si din declaratiile martorilor audiati in conditii de contradictorialitate si nemijlocire P.D.V., V.T. si A.M. reiese ca familia T. era o familie unita, legaturile dintre parinti si copii acestora fiind foarte stranse in ciuda varstei acestora , si a faptului ca numita R.X. locuia impreuna cu familia sa in Timisoara, numita T.E. locuia impreuna cu familia sa in Italia iar numitul T.D.D.A locuia impreuna cu familia sa in Spania- Valencia.  De asemenea astfel cum aceiasi martori au confirmat chiar daca cele doua victime erau in etate acestea desfasurau o viata activa pe plan social atata timp cat numitul T.D. in calitatea sa de preot slujea in cadrul Bisericii I.iar numita T.I. era  cantareata in corul bisericii, ambii ocupandu-se deopotriva de ingrijirea nepotilor minori. Nu este mai putin adevarat ca decesul ambilor parinti a determinat partilor civile o reactie patologica , provocandu-le stari depresive profunde dar si perturbari in conditiile de existenta , despagubirile morale reprezentand doar un substitut pentru pretul suferintelor psihice determinate de decesul celor mai intime persoane, de modificarea intempestiva si pentru totdeauna a cursului firesc al vietii pe care acestia o duceau anterior.
Instanta a apreciat asadar ca s-a dovedit mai presus de orice dubiu ca partile civile au suferit o trauma psihica de exceptie determinata de fapta savarsita de inculpat astfel ca despagubirile civile acordate cu titlu de daune morale vor reprezenta o compensare a prejudiciului afectiv cauzat celor doua fiice ale victimelor , de care acestea erau legate printr-o relatie afectiva de natura familiala, apreciind ca aceste despagubiri vor realiza scopul de a alina suferinta pricinuita prin moartea parintilor .
Concluzionand , în temeiul art.14 Cod Procedura Penala rap la art. 346 Cod Procedura Penala cu referire la art. 1357 , art. 1381, art. 1385 , art.1386, art.1391 , art.1392 Noul Cod civil instanta a admis in parte actiunile civile formulate în cadrul procesului penal de catre succesorii celor doua victime si va obliga inculpatul la plata in favoarea :
- partii civile T.S.C. , la plata sumei de 2165 Ron cu titlu de despagubiri civile pentru daune materiale şi a sumei de 60.000 Euro in lei la data platii ( 30.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%),
- partii civile T.D.D. , la plata sumei de 2165 Ron cu titlu de despagubiri civile pentru daune materiale şi a sumei de 50.000 Euro in lei la data platii ( 25.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%),
- partii civile R.X., la plata sumei de 2125 Ron cu titlu de despagubiri civile pentru daune materiale şi a sumei de 50.000 Euro in lei la data platii ( 25.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%), - partii civile T.E.M. plata sumei de 2125 Ron cu titlu de despagubiri civile pentru daune materiale şi a sumei de 50.000 Euro in lei la data platii ( 25.000 Euro pentru fiecare parinte ) cu titlu de despagubiri civile pentru daune morale (reţinând culpa inculpatului în producerea accidentului în proporţie de 50%). În prezenta speţă, s-a dovedit mai presus de orice dubiu că părţile civile au suferit o traumă psihică de excepţie, determinată de fapta săvârşită de inculpat, - moartea părinţilor - astfel că daunele morale în cuantumul acordat de instanţa fondului, reprezintă o compensare a prejudiciului afectiv cauzat copiilor, de care victimele erau legate printr-o relaţie afectivă de natură familială. Prin stabilirea daunelor morale în cuantumul acordat de judecătorie, Curtea apreciază că soluţia va fi conformă atât cu interpretarea tradiţională a jurisprudenţei române cât şi cu interpretarea constantă a jurisprudenţei europene.  CEDO reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părţi, determină statul de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art.41 din Convenţia Europeană conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintărepararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din aceastăîncălcare, precum şi din alte pagube nemateriale. (cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004).  De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000). Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material şi moral în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului. Raportat la vârsta victimelor, de 65 şi 66 de ani, la ocupaţia acestora, la dispariţia lor violentă şi fulgerătoare de lângă copii, la împrejurarea că erau căsătoriţi de o perioadăîndelungată, având o viaţă familială consolidată, se justifică acordarea de daune morale, care în suma stabilită de instanţa de fond, reprezintă o despăgubire echitabilăa părţilor civile, neimpunându-se majorarea acestora.  Aşa fiind, instanţa de apel va stabili în echitate, că sumele acordate cu titlu de daune morale de către judecătorie, vor contribui la justa dezdăunare a părţilor civile. Curtea nu poate omite că accidentul de circulaţie s-a comis din culpa concurentă a inculpatului şi a victimelor, condiţii în care la stabilirea cuantumuluistabilirea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere acest aspect.
Răspunderea civilă delictuală nu este limitată de posibilităţile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material şi moral cauzat prin fapta săvârşită.
Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă repararea pagubei bazată pe Codul civil – temei delictual – cu cea contractuală a asiguratorului, bazată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea 136/1995 modificată. Mai mult, potrivit art. 2224 din Noul Cod civil, drepturile terţelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare. Prin decizia nr.1/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în aplicarea disp. art. 54 alin.4 şi ale art. 57 din Legea nr.136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, a stabilit că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurator de răspundere civilă.
Instanţa fondului la stabilirea daunelor morale a avut în vedere vârsta victimelor, ocupaţia acestora, împrejurarea că erau angrenate în activităţi folositoare societăţii, faptul că victimele au fost căsătorite o perioadă îndelungată de timp, relaţii de familie consolidate, din care au rezultat mai mulţi copii, legăturile de profundăafecţiune existente între aceştia, condiţii în care cuantumul daunelor morale fixate, este rezonabil şi va fi menţinut de către Curte.
Dispariţia violentă şi intempestivă a victimelor, a provocat copiilor acestora, traume psihice de excepţie, ale căror consecinţe vor fi vizibile şi în viitor, condiţii în care solicitarea asigurătorului de a se dispune reducerea cuantumului daunelor morale, nu este fondată.


 Extras din  Decizia nr. 368 din 23 aprilie 2014  a Curții de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II, Secţia penală şi de minori.          

vineri, 3 octombrie 2014

Acţiune în grăniţuire. Încălcări minime ale proprietăţii de către proprietarul vecin. Interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin.(3) din Ordinul nr. 634/2006, art.584 C.civ din 1865.

Dreptul la intentarea acţiunii în grăniţuire rezultă din dispoziţiile art. 584 Cod civil,   conform   cărora   „Orice   proprietar   poate   îndatora   pe   vecinul   său   la   grăniţuirea proprietăţii      lipite  cu   a   sa”.  Faţă  de     această  dispoziţie       legală,   a le  respinge     ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes acţiunea reclamanţilor împotriva pârâţilor având ca    obiect    grăniţuire,     ar  însemna      să  li   se   interzică  accesul       la   justiţie,   contrar dispoziţiilor   art.   6   din   Convenţia   Europeană  a   Drepturilor   Omului,   care   garantează dreptul de acces la un tribunal.  ”.           Legea      de   drept   material     nu   condiţionează  însă  admisibilitatea            acţiunii   în revendicare, de mărimea imobilului ocupat de partea adversă (art. 480 Cod civil), sau a acţiunii în rectificare de carte funciară, de întinderea suprafeţei a cărei rectificare se solicită  (art.    34   din   Legea     nr.   7/1996,    republicată,      în  forma    în   vigoare    la   data introducerii acţiunii) astfel că tolerantele de eroare prevăzute de   art. 7 din Ordinul nr. 634/2006 nu sunt incidente.
     
  Dreptul la intentarea acţiunii în grăniţuire rezultă din dispoziţiile art. 584 Cod civil,   conform   cărora   „Orice   proprietar   poate   îndatora   pe   vecinul   său   la   grăniţuirea proprietăţii      lipite  cu   a   sa”.  Faţă  de     această  dispoziţie       legală,   a le  respinge     ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes acţiunea reclamanţilor împotriva pârâţilor având ca    obiect    grăniţuire,     ar  însemna      să  li   se   interzică  accesul       la   justiţie,   contrar dispoziţiilor   art.   6   din   Convenţia   Europeană  a   Drepturilor   Omului,   care   garantează dreptul de acces la un tribunal.           Ceea ce sugerează recurenţii, dar nu o spun concret şi expres, ar fi că o acţiune în   revendicare   sau   o   acţiune   în   rectificare   de   carte   funciară,   ar   trebui   respinsă  ca inadmisibilă în situaţia în care suprafaţa terenului revendicat sau cu privire la care se cere rectificarea, s-ar  situa în limitele prevăzute de art. 7 din Ordinul nr. 634/2006, care la alin.(3) prevede că „eroarea de poziţie absolută a punctelor, incluzând erorile menţionate   la   alineatul   (2),   (adică  eroarea   de   identificare   a   punctelor   de   contur)  şi erorile     punctelor     reţelei   geodezice      de   sprijin,   nu   va   depăşi    în   cazul   imobilelor împrejmuite (aşa cum este în speţă) ±20 cm”.           Legea      de   drept   material     nu   condiţionează  însă  admisibilitatea            acţiunii   în revendicare, de mărimea imobilului ocupat de partea adversă (art. 480 Cod civil), sau a acţiunii în rectificare de carte funciară, de întinderea suprafeţei a cărei rectificare se solicită  (art.    34   din   Legea     nr.   7/1996,    republicată,      în  forma    în   vigoare    la   data introducerii acţiunii).           Mai mult, prin raportul de expertiză judiciară efectuat în apel de expertul G.T. la   cererea   pârâţilor-apelanţi,   formulată  la   termenul   din   data   de   9   ianuarie   2013   de reprezentantul legal al acestora şi admisă de instanţă la termenul următor din data de 6 februarie 2013, s-a stabilit că în realitate pârâţii le încalcă reclamanţilor o suprafaţă mai mare decât cea reţinută de prima instanţă, de până la 32 cm, deci peste marja de eroare   prevăzută  de   art.   7   din   Ordinul   nr.   634/2006   pentru   imobilele   împrejmuite, numai că în apel nu li se putea înrăutăţi situaţia pârâţilor în propria lor cale de atac.           Câtă vreme obiectul acţiunii reclamanţilor (controversat şi criticat de pârâţii- recurenţi) l-a constituit grăniţuirea dintre proprietăţile reclamanţilor şi pârâţilor, prima instanţă  nu   putea   condiţiona   admisibilitatea   acţiunii,   de   chemarea   în   judecată şi   a celorlalţi proprietari învecinaţi; este cu totul altceva când reclamantul constată că faţă de suprafaţa scriptică a imobilului înscris în cartea funciară, constată că faptic deţine în realitate o suprafaţă mai mică de teren  şi nu cunoaşte la care dintre vecinii săi se poate regăsi minusul său de suprafaţă, respectiv dacă se regăseşte sau nu la vreunul dintre vecinii săi.           Faţă de complexitatea acţiunii şi de durata soluţionării ei timp de aproape 4 ani la   prima    instanţă,   în  mod     corect   a  reţinut   tribunalul   că  nu   se   impune     reducerea onorariului      avocaţial.    Nici   onorariul    de  avocat    perceput    în  apel   pentru    acordarea asistenţei juridice reclamanţilor-recurenţi nu se impune a fi redus, faţă de înverşunarea cu care, în pofida probelor administrate, pârâţii se opun admiterii acţiunii, respectiv prin promovarea apelului şi apoi a recursului.     Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct.6 şi 9 coroborat cu art. 312 alin   (1)   Cod   procedură  civilă,   se   va   respinge   recursul   pârâţilor   împotriva   deciziei tribunalului, care va fi menţinută în întregime.                       


Extras din Decizia nr. 1002/  2014 a Curți de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II.          

Grăniţuire şi revendicare. Hotarul aşa-zis „primordial”, stabilit greşit, prin construirea unui gard în mod unilateral cu înglobarea în suprafaţa cumpărată, a încă 28 mp. , art. 560, 563 C.civ.

Este adevărat că de principiu, cartea funciară nu garantează întinderea, ci numai existenţa proprietăţii dar, întrucât la origine, imobilele ambelor părţi au format o singură parcelă cu nr. top 15040 în suprafaţă de 1.000 mp, pe care proprietarii iniţiali O.M. şi soţia O.C.-M. au partajat-o prin contractul autentificat sub nr. 14472 din 16 iunie 1993 de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, rezultă cu certitudine că între micşorarea suprafeţei reclamanţilor de la 340 mp la 314 mp, cu 26 mp,  şi mărirea suprafeţei reclamanţilor de la 660 mp la 688 mp, cu 28 mp, există un raport de cauzalitate directă, de la cauză la efect.  Cumpărătorii actuali ai celor două parcele învecinate, s-au subrogat în drepturile şi obligaţiile antecesorilor lor. Instanţele     de   fond    au    greşit   atunci    când    au    reţinut   că  întrucât reclamanţii au cumpărat o suprafaţă îngrădită „determinată prin semne exterioare, cu cel primordial”, reclamanţii au cumpărat 314 mp  şi nu 340 mp, căci hotarul aşa-zis „primordial”,   a   fost   stabilit   greşit,   de   primul   proprietar   al   parcelei   cu   nr.   top   nou  15040/2, prin ocuparea fără niciun drept a 26 mp din parcela cu nr. top nou 15040/1.  


Examinând        recursul     prin   prisma     motivelor     invocate,    curtea    reţine următoarele:   Prin   actul   de   partaj  şi   contract   de   vânzare-cumpărare   autentificat   sub nr. 14472 din 16 iunie 1993 de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, încheiat între O.M. şi soţia O.C.-M. în calitate de partajanţi şi vânzători de pe o parte şi P.V. şi soţia P.L. în calitate de cumpărători pe de altă parte, terenul în suprafaţă totală de 1.000 mp înscris în CF nr. 12530 Cluj, nr. top 15040, a fost împărţit în două: parcela nr. I cu nr. top nou 15040/1 casă, curte şi teren în suprafaţă de 340 mp le-a revenit vânzătorilor O.M. şi O.C.-M., şi parcela nr. II cu nr. top nou 15040/2 constând din teren în suprafaţă totală de   660   mp   care   le-a   revenit   tot   lui   O.M.  şi   O.C.-M.,   după  care   prin   contractul   de vânzare-cumpărare   le-au   vândut   lui   P.V.  şi   P.L.   parcela   cu   nr.   top   nou   15040/2   în suprafaţă de 660 mp pentru preţul de 200.000 lei. Prin   contractul   de   vânzare-cumpărare   autentificat   sub   nr.   371   din   18 martie 2003, încheiat între O.C.-M.  şi O.M.  şi C.I.M.  şi C.M., s-a vândut, respectiv cumpărat, imobilul înscris în CF nr. 12530 Cluj, nr. top 15040/1, constând în casă din cărămidă  cu   una   cameră,   bucătărie,   dependinţe  şi   curte,   terenul   având   suprafaţa   de 340 mp, pentru preţul de 13.000 dolari, echivalentul sumei de 426.000.000 lei.    Ulterior,    cumpărătorii-reclamanţi          C.I.M.    şi    C.M.,   şi-au     intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 12530 Cluj-Napoca, nr. top 15040/1.         La rândul său, imobilul cu nr. top nou 15040/2 construcţie şi teren în suprafaţă de 660 mp, a fost vândut de cumpărătorii iniţiali, până când prin contractul autentic de vânzare-cumpărare nr. 170 din 19.02.2001, l-au cumpărat R.I. şi R.L., iar aceştia    prin   contractul    de   vânzare-cumpărare         nr.  100   din   27.01.2010      l-au  vândut pârâţilor A.A. şi soţia A.A.C., care sunt intabulaţi în CF nr. 263357 Cluj-Napoca, nr. top 15040/2.                    Aşadar, reclamanţii C.I.M. şi soţia C.M. au cumpărat imobilul casă din cărămidă  acoperită  cu  ţiglă,   cu   1   cameră,   1   bucătărie,   dependinţe  şi   curte,   teren   în suprafaţă de 340 mp, asupra căruia sunt înscrişi în CF nr. 12530, nr. top 15040/1, însă în   fapt   folosesc    doar   314   mp,    aşa   cum   rezultă  din    raportul    de   expertiză  tehnică judiciar ă, efectuat de expertul O.V.C., cu 26 mp mai puţin.   
       Este adevărat că de principiu, cartea funciară nu garantează întinderea, ci numai existenţa proprietăţii, numai că din concluziile aceluiaşi raport de expertiză, mai rezultă că pârâţii A.A. şi A.A. au îngrădită o suprafaţă de 688 mp, cu 28 mp mai mult   decât   au   cumpărat,   ei   fiind   intabulaţi   în   CF   nr.   263357   Cluj-Napoca,   nr.   top  15040/2 construcţie cu zidărie de cărămidă pe fundaţie din beton, învelitoare din ţiglă, compusă  din   subsol;   2   pasaje   auto,   3   depozite   (pivniţe),   CT,   spălătorie,   parter:   4 camere,   bucătărie,   cămară  de   alimente,   2   băi,   antreu,   2   holuri,   scară  de   acces   pe terenul în suprafaţă de 660 mp.    Întrucât la origine, imobilele ambelor părţi au format o singură parcelă cu nr. top 15040 în suprafaţă de 1.000 mp, pe care proprietarii iniţiali O.M. şi soţia O.C.-M. au partajat-o prin contractul autentificat sub nr. 14472 din 16 iunie 1993 de Notariatul de Stat Judeţean Cluj, rezultă cu certitudine că între micşorarea suprafeţei reclamanţilor de la 340 mp la 314 mp, cu 26 mp,  şi mărirea suprafeţei reclamanţilor de la 660 mp la 688 mp, cu 28 mp, există un raport de cauzalitate directă, de la cauză la efect.     Prima     instanţă şi     instanţa   superioară  de      fond    au   reţinut   pe   baza probelor   administrate   că  după  ce   proprietarii   iniţiali   ai   parcelei  cu   nr.   top   15040   în suprafaţă de 1.000 mp, O.M. şi soţia O.C.-M., au partajat-o în parcela cu nr. top nou  15040/1 în suprafaţă de 340 şi parcela cu nr. top nou 15040/2 în suprafaţă de 660, le- au vândut parcela în suprafaţă de 660 mp lui P.V. şi soţia P.L., după care vânzătorii au plecat   în   concediu,   răstimp   în   care   cumpărătorii   P.   au   construit   un   gard   care   să  le delimiteze      parcela    cumpărată  de      parcela    vânzătorilor,     numai    că  l-au   construit    de asemenea manieră, încât şi-au îngrădit nu doar 660 mp, ci 688 mp, că 28 mp mai mult decât au cumpărat.          În   mod greşit a reţinut tribunalul că „gardul fiind edificat cu acordul foştilor   proprietari   ale   celor   două  terenuri..”,   deoarece   nu  a   existat   un   acord   între vânzătorii   O.  şi   cumpărătorii   P.   ca   gardul   să  fie   construit   pe   actualul   aliniament,   ci cumpărătorii   O.   în   mod   unilateral   au   construit   gardul   prin   înglobarea   în   suprafaţa cumpărată, a încă 28 mp necumpăraţi, din care 26 mp din parcela cu nr. top 15040/1 în suprafaţă de 340 mp. 
  Transmisiunile juridice ale celor două parcele, s-au făcut la suprafeţele scriptice rezultate în urma partajării lor de către proprietarii iniţiali O.M. şi soţia O.C.- M., adică parcela cu nr. top nou 15040/1 în suprafaţă de 340 mp şi parcela cu nr. top nou 15040/2 în suprafaţă de 660 mp.

                    Cumpărătorii actuali ai celor două parcele învecinate, s-au subrogat în drepturile şi obligaţiile antecesorilor lor.    Pârâţii A.A. şi A.A. (în acte A.C.) nu au făcut dovada cu niciun titlu că sunt proprietarii surplusului de 28 mp teren pe care îl folosesc peste suprafaţa de 660 mp teren dovedit ca l-au cumpărat.    Aşa fiind, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1)  şi (3) C.pr.civ., se va admite recursul reclamanţilor împotriva deciziei tribunalului, care va fi   modificată şi   rejudecând,   se   va   admite   apelul   reclamanţilor   împotriva   sentinţei judec ătoriei,   care   va   fi   schimbată  în   parte,   în   sensul   că  se   va   stabili   graniţa   dintre imobilul proprietatea reclamanţilor înscris în CF nr. 12530 Cluj-Napoca, respectiv CF nr. 278817 Cluj-Napoca, după conversia în format electronic, având nr. top 15040/1, şi imobilul proprietatea pârâţilor înscris în CF nr. 263357 Cluj-Napoca, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 98238 Cluj-Napoca, nr. top 15040/2, pe aliniamentul pct. 1016-1029-1064-1063 din varianta I-a anexa 4 a raportului de expertiză efectuat de expertul O.V.C., expertiză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
             De     asemenea,      se    vor   admite      capetele     de   cerere     din   acţiunea reclamanţilor       având     ca  obiect    obligarea     pârâţilor   A.A.   şi   A.A.    să  ridice    gardul despărţitor amplasat între punctele 1037-1042-1043 şi să le lase în deplină proprietate şi   posesie   suprafaţa   de   26   mp   delimitată  prin   punctele   1037-1042-1043-1063-1064-  1037. 
   Instanţele     de   fond    au    greşit   atunci    când    au    reţinut   că  întrucât reclamanţii au cumpărat o suprafaţă îngrădită „determinată prin semne exterioare, cu cel primordial”, reclamanţii au cumpărat 314 mp  şi nu 340 mp, căci hotarul aşa-zis „primordial”,   a   fost   stabilit   greşit,   de   primul   proprietar   al   parcelei   cu   nr.   top   nou  15040/2, prin ocuparea fără niciun drept a 26 mp din parcela cu nr. top nou 15040/1.  Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.    


 Extras din Decizia nr. 910 din 28 mai 2014 a Curți de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II