judiciarapractica_main_Blog1_300x250

miercuri, 20 mai 2015

Cheltuielile la care se referă art. 584 C.civ. sunt acelea necesare pentru trasarea limitelor în modul decis de instanţa de judecată şi nu cheltuielile de judecată suportate de părţi pentru soluţionarea acţiunii în grăniţuire, art. 274 C.pr.civ din 1865, art.584 C.civ din 1865.


 Operaţiunea de stabilire a liniei de hotar implică însăşi demararea procedurii judiciare necesare în acest sens, atunci când nu exista înţelegere între vecini, însă aceasta nu schimbă raţionamentul pentru că în faza de judecată textul de legal de acordare a cheltuielilor de judecată este art. 274 Cod procedură civilă iar în etapa ulterioară judecăţii cheltuielile necesare pentru grăniţuire se stabilesc potrivit art. 584 Cod civil. Abia după rămânerea irevocabilă a hotărârii, în caz de admitere a grăniţuirii, se pot efectua lucrările pentru grăniţuire, anterior acestui moment nu se poate discuta de grăniţuire, prin urmare nici de cheltuieli în acest sens, astfel că nu se pot confunda nici din punct de vedere temporal şi nici ca şi conţinut noţiunile de cheltuieli de judecată cu cea de cheltuieli ale grăniţuirii. Faptul că ambele sintagme conţin cuvântul „cheltuieli“ nu poate duce la confuzie şi identitate de conţinut pentru că desemnează chestiuni diferite.

Potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Din interpretarea acestui text legal rezultă că temeiul acordării cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
Totodată, art. 584 C. civ. statuează că, orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate.
Cheltuielile la care se referă art. 584 C.civ. sunt acelea necesare pentru trasarea limitelor în modul decis de instanţa de judecată şi nu cheltuielile de judecată suportate de părţi pentru soluţionarea acţiunii în grăniţuire.
În consecinţă, acest text legal stabileşte faptul că doar cheltuielile grăniţuirii se reduc la jumătate astfel încât cheltuielile de judecată efectuate de către părţi pentru soluţionarea unei acţiuni civile având ca obiect grăniţuirea unor terenuri învecinate se suportă de către partea care a pierdut procesul având în vedere culpa procesuală a acesteia, motiv pentru care în mod corect instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 584 C.civ. şi a înlăturat obligaţia pârâtului de plata cheltuielilor de judecată de la fond pe acest temei, şi în condiţiile în care acesta nu a avut culpă procesuală.
Chiar dacă operaţiunea de stabilire a liniei de hotar implică însăşi demararea procedurii judiciare necesare în acest sens, atunci când nu exista înţelegere între vecini, aceasta nu schimbă raţionamentul pentru că în faza de judecată textul de legal de acordare a cheltuielilor de judecată este art. 274 Cod procedură civilă iar în etapa ulterioară judecăţii cheltuielile necesare pentru grăniţuire se stabilesc potrivit art. 584 Cod civil.
Mai trebuie relevat că abia după rămânerea irevocabilă a hotărârii, în caz de admitere a grăniţuirii, se pot efectua lucrările pentru grăniţuire, anterior acestui moment nu se poate discuta de grăniţuire, prin urmare nici de cheltuieli în acest sens, astfel că nu se pot confunda nici din punct de vedere temporal şi nici ca şi conţinut noţiunile de cheltuieli de judecată cu cea de cheltuieli ale grăniţuirii. Faptul că ambele sintagme conţin cuvântul „cheltuieli“ nu poate duce la confuzie şi identitate de conţinut pentru că desemnează chestiuni diferite.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 şi art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, extras din  decizia nr. 4446/R din 26 octombrie 2012, sursa: http://www.curteadeapelcluj.ro/Jurisprudenta/sectia%20civila/Civil%20trim%204%202012.pdf

vineri, 15 mai 2015

Accident de circulație.Daunele morale în cunatum de 35.000 lei constituie o compensare rezonabilă a traumelor psihice , fiecare dintre victime au necesitat 100 zile îngrijiri medicale în vederea vindecării, art.54 alin.4 din Legea 136/1995, art. 1391 Cod civil.

 Curtea reţine că victimele au fost spitalizate o perioadă lungă de timp, necesitând 100 zile îngrijiri medicale, după care s-au aflat în tratament medical, în cursul căruia au continuat să aibă dureri. Internarea în spital, conştiinţa de a fi bolnavi, suferinţa de a fi privaţi de o viaţă normală corespunzătoare vârstei, implică şi o suferinţă psihică, ce presupune, de asemenea, o compensaţie şi anume sub forma unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce li s-a cauzat.Nu poate fi omisă împrejurarea că partea civilă N.G. a fost în vârstă de 48 de ani la data accidentului şi este pensionar iar partea civilă N.G.T. la data evenimentului rutier era în vârstă de 24 de ani şi este mecanic auto, leziunile suferite în urma faptei inculpatului, putându-i pune în pericol grav exercitarea pe viitor în condiţii corespunzătoare a meseriei deţinute.




 Nu poate fi primită solicitarea asigurătorului de a fi reduse daunele morale, acestea fiind proporţionale cu prejudiciul încercat de părţile civile N.G.T. şi N.G.. Conform art.54 alin.4 din Legea 136/1995 modificată, „în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces, iar citarea asiguratorului este obligatorie.” De aici rezultă voinţa legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea sa de asigurător, care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului. Potrivit noilor dispoziţii procesual penale, intrate în vigoare la 1 februarie 2014, asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente. În cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă repararea pagubei bazată pe Codul civil – temei delictual – cu cea contractuală a asiguratorului, bazată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea 136/1995 modificată. Mai mult, potrivit art. 2224 din Noul Cod civil, drepturile terţelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare. Prin decizia nr.1/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în aplicarea disp. art. 54 alin.4 şi ale art. 57 din Legea nr.136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, a stabilit că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurator de răspundere civilă. Curtea consideră că nu se impune diminuarea cuantumului daunelor morale acordate părţilor civile N.G. T. şi N.G., raportat la dispoziţiile art. 1391 NCC, deoarece despăgubirile acordate de instanţa fondului, prezintă un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă sănătăţii fizice şi psihice a acestora, reflectând gradul de lezare a valorii sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea suferinţei acestora, ambii necesitând pentru vindecare 100 zile îngrijiri medicale. Este de relevat, că în sarcina părţilor civile, instanţele nu au putut reţine vreo culpă în producerea accidentului, aceasta revenind în întregime inculpatului asigurat la SC G. Bucureşti. Curtea, respectând conţinutul RIL-ului 1/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect Judecătoria Zalău a introdus în cauză şi a citat ca asigurător SC G.A. SA BUCUREŞTI. Instanţa fondului la stabilirea daunelor morale a avut în vedere vârsta de 48 de ani a părţii civile N.G. şi de 24 de ani a părţii civile N.G. T., culpa exclusivă a inculpatului în producerea evenimentului rutier, împrejurarea că fiecare dintre victime au necesitat 100 zile îngrijiri medicale în vederea vindecării, condiţii în care cuantumul daunelor morale fixate este rezonabil şi va fi menţinut de către Curte. Curtea reţine că victimele au fost spitalizate o perioadă lungă de timp, necesitând 100 zile îngrijiri medicale, după care s-au aflat în tratament medical, în cursul căruia au continuat să aibă dureri. Internarea în spital, conştiinţa de a fi bolnavi, suferinţa de a fi privaţi de o viaţă normală corespunzătoare vârstei, implică şi o suferinţă psihică, ce presupune, de asemenea, o compensaţie şi anume sub forma unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce li s-a cauzat. Curtea reţine că daunele morale stabilite de judecătorie trebuie să aibă efecte compensatorii şi nu să constituie amenzi excesive pentru autorii prejudiciilor şi nici venituri nejustificate pentru victimele accidentelor. Aşa cum se arată în literatura de specialitate „sumele de bani acordate cu titlu de daune morale trebuie să poată fi calificate numai ca despăgubiri”. La stabilirea cuantumului daunelor morale Curtea va avea în vedere dispoziţiile dreptului intern şi european art. 1391 Cod civil, şi art 41 din CEDO şi ea apreciază că sumele de câte 35.000 lei acordate de către judecătorie, vor constitui o compensare rezonabilă a traumelor psihice încercate de victime, ca efect al faptei inculpatului. Nu poate fi omisă împrejurarea că partea civilă N.G. a fost în vârstă de 48 de ani la data accidentului şi este pensionar iar partea civilă N.G.T. la data evenimentului rutier era în vârstă de 24 de ani şi este mecanic auto, leziunile suferite în urma faptei inculpatului, putându-i pune în pericol grav exercitarea pe viitor în condiţii corespunzătoare a meseriei deţinute. Aşa fiind solicitarea asigurătorului de a se dispune reducerea cuantumului daunelor morale, nu este fondată.


Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, extras din  Decizia nr. 871/A din 22 octombrie 2014 , sursa http://www.curteadeapelcluj.ro/Jurisprudenta/sectia%20penala/penal%20trim%204%202014.pdf

miercuri, 6 mai 2015

Stabilirea cheltuielilor de judecata în cazul formularii mai multor capete de cerere, granituire, revendicare, art.274, C.pr.civ din 1865 art.584 C.civ. din 1865 .

          Textul art.584 cod civil , potrivit caruia cheltuielile granituirii se vor face pe jumatate, constituie o reglementare speciala a modalitatii în care se stabilesc cheltuielile de judecata în raport cu dispozitiile art.274 Cod procedura civila care reprezinta dreptul comun în materia cheltuielilor de judecata.
     Modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecata nu este legata de numarul capetelor de cerere admise ori respinse, întrucât aceste cheltuieli au fost facute prioritar pentru solutionarea capatului de cerere în granituire si numai în functie de trasarea liniei de hotar s-a putut stabili daca pârâtul ocupa din terenul reclamantei.     

     
     Prin actiunea civila adresata instantei si înregistrata sub nr.11416/318/2008 pe rolul Judecatoriei Tg-Jiu reclamanta P.L. L. a chemat în judecata  pe pârâtul P. D. solicitând ca prin sentinta ce se va pronunta sa se stabileasca linia de hotar dintre proprietatile partilor, sa fie  obligat pârâtul sa-i lase în deplina proprietate si linistita posesie un teren de aproximativ 35 mp, obligarea pârâtului sa-si demoleze lucrarile de constructie începute pe terenul proprietatea reclamantei si sa-si ridice de pe acelasi teren balastul depozitat, iar în caz de refuz sa fie abilitata reclamanta sa efectueze aceste lucrari pe cheltuiala pârâtului. …       
     Prin sentinta civila nr.9924/16.12.2008 pronuntata de Judecatoria Tg-Jiu a fost admisa în parte actiunea civila promovata de reclamanta în sensul stabilirii liniei de hotar dintre proprietatile partilor astfel cum aceasta linie de hotar a fost trasata prin lucrarea de specialitate întocmita în cauza, fiind respinse capetele de cerere referitoare la revendicare si obligatie de a face. …
          Privitor la motivul de apel prin care se critica obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata, s-a retinut a fi de asemenea neîntemeiat.
     Instanta a avut în vedere art.584  Cod civil potrivit carora "cheltuielile granituirii se vor face pe jumatate" - retinând ca acest text constituie o reglementare speciala a modalitatii în care se stabilesc cheltuielilor de judecata în raport cu dispozitiile art.274 Cod procedura civila care reprezinta dreptul comun în materia cheltuielilor de judecata.     
     A motivat tribunalul ca prima instanta a aplicat corect aceste dispozitii legale speciale în conditiile în care a compensat cheltuielile de judecata ocazionate partilor de proces si a obligat pârâtul la diferenta de 900 lei catre reclamanta - suma ce reprezinta 1/2 din suma de 1800 lei achitata în plus de reclamanta.       
     S-a argumentat ca s-a procedat astfel deoarece ambele expertize efectuate în cauza au vizat corecta transpunere în teren a actelor de proprietate ale partilor pentru a se putea trasa linia de hotar., modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecata nefiind legata de numarul capetelor de cerere admise ori respinse întrucât aceste cheltuieli au fost facute pentru solutionarea prioritara a capatului de cerere în granituire si numai în functie de trasarea liniei de hotar s-a putut stabili daca pârâtul ocupa din terenul reclamantei prin amplasarea constructiilor si a materialelor de constructie.
          Privitor la obligarea sa de a suporta parte din cheltuielile de judecata - recurentul a apreciat ca solutia este gresita întrucât nu se afla în culpa procesuala. 
     Pe de alta parte, s-a criticat modul de stabilire a sumei datorata cu acest titlu - în raport de solutiile pronuntate în solutionarea celor patru capete de cerere din care doar cel privitor la stabilirea linie de hotar s-a admis - considerând ca  trebuiau a  fi cu mult  diminuate.
     A apreciat ca solutia este inechitabila si ca reclamanta trebuia sa suporte consecintele promovarii unei actiuni neîntemeiate - cu scop sicanatoriu.       
     Recursul este nefondat.        
     Cererea reclamantei de stabilire a liniei de hotar dintre proprietatile partilor constituie capatul principal al actiunii promovata de aceasta iar nu un capat accesorii al actiunii cum eronat a sustinut recurentul pârât.         
     Aceasta rezulta atât din modul de formulare a actiunii în judecata în care granituirea este prima cerere formulata cât si din corelarea capetelor de cerere revendicarea unei suprafete de teren si eventuala desfiintare a constructiilor ori mutarea materialelor de constructie aparând în actiune ca o consecinta a solutiei data cererii principale.             
     Granituirea nu este o consecinta a revendicarii ci, dimpotriva, stabilirea liniei de hotar poate avea drept consecinta admiterea ori respingerea petitului în revendicare.       
     Cum granituirea este petitul principal al actiunii - si nu reprezinta un litigiu evaluabil în bani , ca si capetele  de cerere în obligatie de a face, în speta nu sunt incidente dispozitiile art.2821 c.pr.civ., calea de atac exercitata împotriva sentintei fiind corect solutionata ca apel .
     Calificarea caii de atac exercitata în primul ciclu procesual de catre tribunal nu  este obligatorie pentru instanta de recurs.                
      Pentru aceste considerente nu se poate retine motivul de casare invocat prin recurs.
     Solutia data granituirii este legala.     
     Art.584 Cod civil circumscrie posibilitatea pentru proprietar sau orice persoana care are un drept real asupra unui fond limitrof de a pretinde vecinului sau, prin actiune în justitie ori amiabil, stabilirea hotarului real ce trebuie sa separe fondurile învecinate si marcarea acestuia prin semne materiale vizibile. 
     Actiunea în granituire este admisibila chiar daca între proprietati exista hotar exterior ori de câte ori acesta  nu a fost stabilit prin întelegerea proprietarilor celor doua fonduri limitrofe sau prin hotarâre judecatoreasca.  
     În speta, reclamanta a sustinut ca exista neîntelegeri între parti cu privire la linia de hotar iar prin întâmpinarea formulata în primul  ciclu procesual, pârâtul a aratat ca este de acord cu capatul de cerere privind granituirea si nu a atacat sentinta pronuntata în primul ciclu procesual prin care s-a admis cererea în granituire si a fost obligat , în parte , la plata cheltuielilor de judecata, sentinta fiind casata în urma recursului declarat de reclamanta.   
     Totodata, în primul  raport de expertiza tehnica efectuat în cauza s-a consemnat ca terenurile partilor, la data efectuarii expertizei - nu erau delimitate fizic între ele prin repere - pe latura pe care se învecinau.          
     Prin urmare, stabilirea unei linii de hotar este cu atât mai necesara în lipsa unui hotar existent iar reclamanta justifica interesul în promovarea acestei cereri.               
     Mai este de observat ca prin actiune, aceasta nu a indicat un anume aliniament ci a solicitat  instantei  sa-l stabileasca în urma probelor  administrate.   
     Pe de alta parte, pârâtul nu contesta aliniamentul stabilit ci,  obligarea sa la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de proces.               
     Sub acest aspect - fata de considerentele mai sus aratate, nu se poate retine  ca reclamanta a promovat actiunea doar în scop sicanatoriu si ca ar datora pârâtului cheltuielile de judecata ocazionate acestuia de litigiul ivit.       
     Corect instantele au interpretat si aplicat dispozitiile art.584 Cod civil privitoare la suportarea cheltuielilor granituirii în raport cu dispozitiile art.274 Cod proc.civila.
     În privinta stabilirii sumei repartizata a fi suportata de pârât din aceste cheltuieli, decizia instantei de apel este corect motivata, cheltuielile cu efectuarea expertizei fiind facute prioritar pentru solutionarea acestui capat  al actiunii si trebuie suportate în mod egal de parti.
     Fata de aceste considerente nu se constata temeiuri de casare ori de modificare a deciziei, urmând a se respinge, ca nefondat, recursul.       


  Extras din Decizia nr.775 din 7.06.2010 , Curtea de Apel Craiova, sursa portal.just.ro

marți, 31 martie 2015

Admisibilitatea unei noi contestaţii la executare pentru aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul în care, după respingerea unei cereri similare, au fost pronunţate hotărâri de către ICCJ în RIL sau HP sau de către CCR, art.6 C.pen, art.598 C.pr.pen.

Articolul 6 C.pen  fiind o expresie a principiului legalităţii, implică obligaţia ca orice sancţiune să îşi găsească temei în lege, însă nu numai în momentul pronunţării, ci pe întreaga durată a executării pedepsei. Conform art. 598 C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face, între altele, şi atunci când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, iar potrivit art. 599 C. proc. pen., cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. Noţiunea de „lege” include, în accepţiunea Convenţiei europene a drepturilor omului, şi jurisprudenţa; cu atât mai mult trebuie recunoscută valoarea de „act cu putere de lege” unui act jurisprudenţial căruia caracterul obligatoriu îi este conferit chiar prin lege. Prin urmare, se poate considera că hotărârile pronunţate în baza art. 477 C. proc. pen. reprezintă un element de noutate, ce constituie un motiv sau apărare nouă, conform art. 599 alin. 5 C. proc. pen., pentru a fi admisibilă cererea.  O nouă cerere de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen. este admisibilă, urmând a fi calificată contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., câtă vreme se invocă o cauză de micşorare a pedepsei, în măsura în care termenul de 6 luni prevăzut în norma specială din art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 116/2013, a fost depăşit.

S-a exprimat opinia în sensul că pronunţarea unei astfel de hotărâri reprezintă o împrejurare nouă, în sensul art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., deci o nouă contestaţie la executare este admisibilă, dar şi opinia contrară. Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că astfel de decizii pot fi considerate motive sau apărări noi în formularea unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen., în condiţiile art. 598 şi urm. C. proc. pen., pentru următoarele considerente: Potrivit art. 6 alin. (1)-(3) C. pen., când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei a intervenit o lege penală mai favorabilă, sancţiunea aplicată, dacă este mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă, se reduce la acest maxim, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, dacă închisoarea este singura pedeapsă prevăzută pentru acea faptă, iar închisoarea se înlocuieşte cu amenda, care nu poate depăşi maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, când amenda este singura pedeapsă prevăzută de lege pentru acea faptă. Articolul 6 fiind o expresie a principiului legalităţii, implică obligaţia ca orice sancţiune să îşi găsească temei în lege, însă nu numai în momentul pronunţării, ci pe întreaga durată a executării pedepsei. Potrivit art. 595 alin. 1 C. proc. pen., „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (…) intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă (…) mai uşoară decât cea care se execută ori care urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal”. Conform art. 598 C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face, între altele, şi atunci când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, iar potrivit art. 599 C. proc. pen., cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. Noţiunea de „lege” include, în accepţiunea Convenţiei europene a drepturilor omului, şi jurisprudenţa; cu atât mai mult trebuie recunoscută valoarea de „act cu putere de lege” unui act jurisprudenţial căruia caracterul obligatoriu îi este conferit chiar prin lege. Pe de altă parte, modificarea sau încetarea dispoziţiilor privind pedeapsa din hotărârea penală definitivă se realizează numai în procedurile privind executarea, şi numai determinat de descoperirea unor împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la data rămânerii definitive a hotărârii. Prin urmare, se poate considera că hotărârile pronunţate în baza art. 477 C. proc. pen. reprezintă un element de noutate, ce constituie un motiv sau apărare nouă, conform art. 599 alin. 5 C. proc. pen., pentru a fi admisibilă cererea.  O nouă cerere de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen. este admisibilă, urmând a fi calificată contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., câtă vreme se invocă o cauză de micşorare a pedepsei, în măsura în care termenul de 6 luni prevăzut în norma specială din art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 116/2013, a fost depăşit.

Sursa  ww.inm-lex.ro/fisiere/d_766/Minută intalnire presedinti penale.pdf



Aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Codul penal.

Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că aplicarea legii de dezincriminare, potrivit art. 4 C. pen. este un demers distinct de aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen., şi anterior acestuia. Astfel, într-o primă etapă, se va face  aplicarea art. 4 C. pen., privind dezincriminarea, iar aplicarea legii penale mai favorabile se va face ulterior, cu privire la faptele incriminate şi în legea nouă. În acest sens pledează chiar faptul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în două texte distincte cele două instituţii.


 În practica judiciară s-a pus problema legii aplicabile, în cazul unui inculpat trimis în judecată pentru comiterea, sub imperiul legii vechi, a două infracţiuni în concurs, dintre care una dezincriminată potrivit Codului penal actual, în condiţiile în care tratamentul sancţionator pentrru ambele infracţiuni în condiţiile Codului penal anterior este mai favorabil inculpatului decât pedeapsa pentru infracţiunea nedezincriminată, conform legii noi. Problema s-a pus cel mai frecvent în legătură cu infracţiunile de vătămare corporală şi ucidere din culpă, comise în contextul unui accident rutier. Într-o primă opinie, s-a apreciat că, deşi, potrivit legii noi, fapta de vătămare corporală din culpă este dezincriminată, această lege, spre deosebire de legea anterioară, nu permite aplicarea unei pedepse neprivative de libertate pentru infracţiunea de ucidere din culpă. Ca urmare, este mai favorabilă pentru inculpat condamnarea sa pentru ambele infracţiuni, urmată de suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante, potrivit Codului penal anterior. În alte situaţii, instanţa a constatat că fapta de vătămare corporală nu mai constituie infracţiune, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi angajată răspunderea penală, întrucât inculpatul nu se afla sub influenţa băuturilor alcoolice în momentul accidentului ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune şi nici nu i-au fost produse victimei vreuna din consecinţele prevăzute la art. 194 C. pen. În consecinţă, devin incidente dispoziţiile art. 4 C. pen. având denumirea marginală „aplicarea legii penale de dezincriminare”, conform cărora „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.” În motivarea unor astfel de soluţii s-a subliniat că, în astfel de situaţii, nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 C. pen. întrucât limitele de pedeapsă prevăzute în noul Cod penal sunt identice cu limitele de pedeapsă prevăzute de vechea reglementare, regimul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de vechiul Cod penal este mai favorabil întrucât prevede un spor de pedeapsă facultativ, şi nu un spor de pedeapsă obligatoriu, ca în noul Cod penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 C. pen. anterior este mai favorabilă decât suspendare sub supraveghere reglementată de art. 91 C. pen. în vigoare, astfel încât a aplicat legea în vigoare la data comiterii infracţiunii. Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că aplicarea legii de dezincriminare, potrivit art. 4 C. pen. este un demers distinct de aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen., şi anterior acestuia. Astfel, într-o primă etapă, se va face 3 aplicarea art. 4 C. pen., privind dezincriminarea, iar aplicarea legii penale mai favorabile se va face ulterior, cu privire la faptele incriminate şi în legea nouă. În acest sens pledează chiar faptul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în două texte distincte cele două instituţii.


Sursa  ww.inm-lex.ro/fisiere/d_766/Minuta intalnire presedinti penale.pdf

marți, 3 februarie 2015

Motive temeinice pentru exercitarea autorității părintești către părintele la care minorii au locuinţa după divorţ., art.398 , art.508 C.civ.

Motivele temeinice la care face referire art. 398 Cod civil  nu  sunt  cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile. Motivele întemeiate la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici  măcar exemplificativ, tocmai datorită  multitudinii de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur  părinte . Distanţa foarte mare dintre cei  doi  părinţi şi  lipsa oricărei  cooperări  din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări  obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii  părinteşti  să fie exercitată  doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii  să aibă  locuinţa după divorţ. 


Efectele divorţului, asupra modului de exercitare a autorităţii   părinteşti,  se stabilesc de către instanţa de tutelă, odată  cu  pronunţarea divorţului, conform prevederilor speciale ale art. 396 – 398 Cod civil  „ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului  de anchetă  psihologică precum şi de opiniile copilului  când acesta a împlinit vârsta de 1o  ani”. 
Deşi  regula este ca autoritatea părintească  să  revină în comun ambilor părinteşti, cu  toate acestea legiuitorul  a prevăzut   în mod expres că, odată  cu  divorţul,  instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată  numai de către unul  dintre părinţi  atunci  când „ există motive temeinice” cu  luarea în considerare a interesului  superior a  copilului.  
„Motivele temeinice” la care face referire art. 398 Cod civil  nu  sunt  cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile. 
Dispoziţiile de excepţie impuse în art. 507 Cod civil acoperă  o  altă  sferă de exercitare a autorităţii  părinteşti  decât cea decurgând  din raporturile dintre părinţii  divorţaţi  şi  copii lor minori care beneficiază  de prevederile derogatorii  ale art. 396 -398 Cod  civil. 
În acest din urmă caz, exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se poate dispune ori de câte ori există motive întemeiate cerute de interesul superior al minorului.   
Prin urmare, în mod greşit  instanţa de apel s-a raportat  la prevederile art.507 Cod civil   în condiţiile în care prevederile art.504 Cod civil fac trimitere expresă la cele ale art. 396 şi  următoarele din cod în situaţia părinţilor divorţaţi, când autoritatea părintească  „se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului  la raporturile dintre părinţi   şi  copii”. 
Ori „motivele întemeiate” la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici  măcar exemplificativ, tocmai datorită  multitudinii de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur  părinte, în speţă de părintele la care  cei  trei  minori   îşi  au  domiciliul. 
În cauză, din  probele administrate rezultă că părţile locuiesc la o distanţă de peste 8500 km, pe continente diferite, situaţie care face ca participarea părintelui la care minorii nu au domiciliul la deciziile inerente vieţii zilnice luate în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti  să fie,  practic, inexistentă. 
Mai  mult decât atât, din  probele administrate rezultă că  între părinţi  există o  stare conflictuală permanentă suprapusă cu o lipsă de comunicare, ceea ce face ca minorii  să  fie  nevoiţi  să suporte direct consecinţele acestor împrejurări, în sensul că aceştia nu au  putut să părăsească România în vacanţe de mai mulţi ani din cauza imposibilităţii eliberării de paşapoarte pe numele minorilor determinat  de lipsa de comunicare dintre părinţi.  
În plus, intimatul nu şi-a vizitat  copii  de mai  mult de 5 ani  iar necesitatea consultării  intimatului  la fiecare hotărâre importantă  în condiţiile în care acesta refuză orice comunicare directă cu  recurenta face ca exercitarea în comun a autorităţii părinteşti  să fie una pur  formală   şi cu consecinţe negative asupra interesului minorilor. 
Fără a nega dreptul tatălui de a păstra legături fireşti cu minorii, Curtea reţine că   modalitatea de exercitare a autorităţii de către pârât nu poate fi aleasă fără a ţine cont de împrejurările concrete  care fac extrem de dificilă  punerea în practică a acestui  drept. 
Or, posibilitatea intimatului de a scoate minorii din România şi a-i  duce la domiciliul  tatălui  în SUA a fost acordată  fără  a se ţine cont  de interesul  acestora de a nu mai fi  supuşi  stresului provocat  de atitudinea  extrem de posesivă a intimatului. 
În concluzie, distanţa foarte mare dintre cei  doi  părinţi şi  lipsa oricărei  cooperări  din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări  obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii  părinteşti  să fie exercitată  doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii  să aibă  locuinţa după divorţ, aspect  hotărât  definitiv  în primă instanţă şi  nesupus cenzurii   în lipsa unui  recurs din partea intimatului. 
Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. De aceea, contrar raţionamentului instanţei de apel, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil  nu goleşte de conţinut statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine  cu situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti. 
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9  Cod procedură  civilă  recursul reclamantei  va fi  admis iar  apelul  pârâtului va fi  respins, urmând ca hotărâre instanţei de fond  să fie menţinută  ca legală  şi  temeinică. 



Curtea De Apel Braşov , Extras din  Decizia civilă nr.276/R/12.03.2014 , sursa http://portal.just.ro.,  Curtea de Apel Brașov, jurispudență.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Putere de lucru judecat, considerentele hotârârii.

Dezlegarea unei probleme de drept prin considerente se impune cu putere de lucru judecat, in  baza jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană respectiv în baza Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, reconfirmata ulterior, curte ce a statuat că  puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. 

In ce priveşte autoritatea de lucru judecat de care se bucură Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că aceasta este ataşată considerentelor sale. Legea naţională în vigoare la data pronunţării hotărârilor potrivnice şi formulării cererii de revizuire nu distingea asupra părţilor dintr-o hotărâre care intră în puterea lucrului judecat, dar, în virtutea principiului ubi lex non distinguit, şi făcând aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg sub acest aspect, cât şi a deciziilor Curţii Constituţionale, mai jos-menţionate, obligatorii de asemenea, Înalta Curte constată că rezolvarea problemei de drept pe care prima Decizie nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a dezlegat-o în considerentele sale se impune cu putere de lucru judecat, faţă de a doua decizie, cea din urmă, nr. 1948 din 5 aprilie 2012, care prin considerente i-a dat o rezolvare contrară cu consecinţa adoptării unei soluţii contrare.
România a devenit parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în urma ratificării acesteia prin Legea nr. 30/1994 iar prin art. 11 din Constituţie s-a obligat să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile care îi revin din tratatele la care este parte şi pe care Ie-a ratificat. Şi-a asumat, astfel, obligaţia de a respecta Convenţia precum şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Convenţiei, în limitele pe care aceasta le prevede, în conformitate cu art. 46: "Înaltele Părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi".
Curtea Europeană a apreciat în jurisprudenţa sa, repetitiv, că "un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele adiţionale (..). Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiutor" ( Hotărârea D.P., 26 aprilie 2007).
"În această privinţă, trebuie reamintit faptul că preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenţie (..). Ea presupune respectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat." ("Hotărârea S. şi alţii, 23 februarie 2006).
Cu privire la principiul securităţii juridice axat pe principiul echităţii juridice şi al puterii lucrului judecat, res judicata, aplicabile în cauza de faţă, Curtea Europeană a reafirmat: "Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că soluţia definitivă în orice litigiu nu trebuie rediscutată." (Hotărârea B., 28 octombrie 1999) "Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra problematicii respective nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză" (Hotărârea L., 4 martie 2008).
Neechivoc, în cauza D. împotriva României, Curtea Europeană a statuat: "(..) Curtea reaminteşte că motivarea unei hotărâri are acelaşi efect obligatoriu ca şi dispozitivul dacă, precum în prezenta cauză, aceasta constituie baza ei fundamentală (Hotărârea din 7 februarie 2012). În acelaşi sens, Hotărârea P. împotriva Franţei, 2004.
De asemenea, în cazul SC P.S. SA împotriva României, Curtea Europeană preluând statuarea din cauza Z. şi alţii împotriva Greciei (Hotărârea din 18 noiembrie 2004), a stabilit, tot neechivoc: "(..) Obligaţia de a executa o hotărâre judecătorească nu se limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotărârii este în acelaşi timp cel care trebuie respectat şi aplicat" (Hotărârea din 3 iunie 2008).
La rândul său, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, în sensul că: "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta".
Constatarea că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta şi că atât considerentele cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept a fost reafirmată şi în deciziile ulterioare, de ex.: nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 549/3.08.2011; nr. 414/14.04.2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 291/4.05.2010; nr. 1415/4.11.2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 796/23.11.2009; nr. 415/14.04.2010, publicată în M. Of. Partea I, nr. 294/5.05.2010; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. Partea I, nr. 90/3.02.2012; Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010.
Nu în ultimul rând, se impune şi observaţia că Noul C. proc. conţine o reglementare expresă în sensul că "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă" (art. 430 alin. (2)).
Prin urmare, faţă de cele ce preced, Înalta Curte constatând îndeplinite condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. va încuviinţa cererea de revizuire şi, în baza art. 327 alin. (1) C. proc. civ. va anula cea din urmă hotărâre, respectiv Decizia nr. 1948 din 5 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este potrivnică Deciziei nr. 1172 din 7 aprilie 2009 pronunţată tot de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Extras din Decizia nr.1011 din 12.03.2013, a ICCJ sectia a II- a civilă, sursa www.scj.ro


joi, 22 ianuarie 2015

Principiul simetriei formelor actelor juridice. Modificarea unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare, printr-un act adițional, act neîncheiat în forma autentică, duce la incidenţa, în privinţa actului adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei actelor juridice, cunoscut şi sub denumirea de principiul simetriei formelor (în contracte), în virtutea căruia, orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui act juridic civiltrebuie să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul modificat.Astfel, dacă actul modificat era încheiat în formă autentică, orice modificare a vreuneia din clauzele actului autentic trebuie să îmbrace aceeaşi formă autentică. Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect şi legal s-a apreciat de către instanţa de apel asupra caracterului actului adiţional nr. 1/2009, acela de act modificator alcontractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, asupra incidenţei, în privinţa acestui act adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

Corect a reţinut, în speţă, instanţa de apel, faptul că, prin actul adiţional nr.1/09.09.2009 şi prin actul intitulat „cesiune de contract”, s-a modificat, practic, o clauză esenţială a contractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, clauza referitoare la obligaţia cumpărătorului de plată a preţului, ca şi clauză esenţială în contract, întrucât, viza însăşi executarea uneia din obligaţiile esenţiale asumate de una din părţile contractante.Este ştiut faptul că în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorului îi revin două obligaţii esenţiale, respectiv, aceea de a transfera proprietatea lucrului vândut şi de a preda lucrul vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului - în acest sens dispunând art. 1295 alin.1 C.civ. şi art. 1314 şi urm. C.civ. -, respectiv, de a-l garanta pe cumpărător pentru liniştita posesiune a lucrurilor şi pentru viciile acestuia, în timp ce principala obligaţie ce îi revine cumpărătorului este, conform art. 1361 C.civ., aceea de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract.
Prin urmare, este cert faptul că modificarea art. 3 din contractul autentic de vânzare cumpărare nr. 110/11.01.2008, modificare intervenită prin aşa zisul act adiţional nr. 1/09.09.2009, reprezintă o modificare a unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare – întrucât, vizează practic modificarea însăşi a obligaţiei principale şi esenţiale ce cade în sarcina cumpărătorului, aceea de plată a preţului vânzării -, astfel încât, prin prisma principiului simetriei formelor, actul adiţional nr. 1/09.09.2009 trebuia să îmbrace forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect şi legal s-a apreciat de către instanţa de apel asupra caracterului actului adiţional nr. 1/2009, acela de act modificator alcontractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, asupra incidenţei, în privinţa acestui act adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice. Pe cale de consecinţă, dacă acest act adiţional este lovit de nulitate absolută, este de domeniul evidenţei faptul că art. 3 alin. 3 din contractul autentic de vânzare-cumpărare nr.110/11.01.2008 nu a fost modificat, astfel încât, în temeiul acestei clauze contractuale, vânzătorul R.I. era pe deplin îndreptăţit să solicite de la cumpărătorul O.C.R. achitarearestului de preţ de 48.000 Euro, în numerar.
Situaţia este similară şi în cazul actului intitulat „cesiune de contract nr. 1/10.03.2010”,având în vedere că obiectul acestei aşa zise cesiuni de contract viza practic, modificareaaceleiaşi clauze esenţiale din contractul autentic de vânzare-cumpărare, referitoare la obligaţia esenţială a cumpărătorului, de plată a preţului în condiţiile stipulate în art. 3 din contractul devânzare-cumpărare autentic.
Drept urmare, întrucât şi această cesiune de contract viza modificarea unei clauze esenţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentic, în virtutea aceluiaşi principiu alsimetriei formelor, actul intitulat „cesiune de contract nr. 1/10.03.2010”, trebuia să îmbraceforma autentică, sub sancţiunea nulităţii sale absolute.

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, Extras din  decizia nr. 1158 din 26 septembrie 2014 sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul III 2014.   


Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că prevederile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2014 pentru reglementarea unor măsuri privind administraţia publică locală sunt neconstituţionale. Parlamentul, în baza art. 115 alin. (8) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie, urmează să reglementeze, prin legea de respingere, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2014 pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale.



O ruptura politică nu  poate constitui într-o situaţie extraordinară care să necesite adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. Faptul că majorităţile iniţial constituite prin alianţe politice sunt supuse schimbării nu reprezintă o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. Dacă o alianţă politică ce s-a prezentat în alegeri cu liste comune încetează să mai existe nu înseamnă că aleşii locali care au candidat pe listele acesteia sau supleanţii îşi pierd apartenenţa politică, ei rămânând membri ai partidelor politice componente ale alianţei. Sancţiunea pierderii mandatului, indiferent de modalitatea în care se pierde calitatea de membru de partid (demisie sau excludere), vizează numai consilierii locali şi judeţeni, aceştia fiind aleşi în cadrul unui scrutin de listă. Aşadar, votul exprimat de către corpul electoral a privit partidul politic, mai exact lista prezentată de acesta, nu şi candidaţii individuali, ceea ce a şi determinat configuraţia politică a consiliului local/judeţean reflectată prin numărul de mandate obţinute de partidele politice. Soluţia legislativă cuprinsă în art. 9 alin. (2) lit. h1) din Legea nr. 393/2004 este o exigenţă ce rezultă direct din prevederile art. 8 alin. (2) din Constituţie, o soluţie legislativă contrară - care să nu condiţioneze încetarea mandatului de consilier local sau judeţean de pierderea calităţii de membru de partid sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă acesta a fost ales - putând fi acceptată doar în condiţiile modificării tipului de scrutin în cadrul căruia sunt aleşi consilierii locali sau judeţeni. În lipsa reglementării unui alt tip de scrutin, Curtea nu poate decât să constate, în cauza de faţă, încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.  Curtea constată că Parlamentul va trebui să respingă prin lege ordonanţa de urgenţă neconstituţională, pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În acest context, Curtea reaminteşte faptul că deciziile sale nu pot fi lipsite de efecte juridice şi trebuie aplicate, potrivit principiului constituţional al comportamentului loial

Curtea constată că întreaga expunere de motive a ordonanţei de urgenţă analizate se axează asupra existenţei unor "rupturi politice" apărute pe parcursul mandatului autorităţilor locale şi necesitatea remedierii efectelor negative ale acestora. Cu alte cuvinte, se pune problema necesităţii emiterii unei ordonanţe de urgenţă care să creeze cadrul necesar coagulării unor majorităţi politice în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, altele decât cele rezultate din alegeri. Or, un astfel de motiv, indiferent cum este exprimat, nu se poate constitui într-o situaţie extraordinară care să necesite adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. Constituirea sau ruperea alianţelor politice intră în exerciţiul democratic firesc, iar ele nu pot justifica în sine măsuri care, în mod direct şi brutal, schimbă configuraţia politică a autorităţilor administraţiei publice locale şi alterează voinţa corpului electoral. Faptul că majorităţile iniţial constituite prin alianţe politice sunt supuse schimbării nu reprezintă o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, necesitatea creării unui avantaj politic pentru a se adopta anumite decizii la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale, indiferent de partidul politic care beneficiază de acesta, nu reprezintă o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. 
    Curtea mai constată că atât timp cât organele deliberative din cadrul administraţiei publice locale, şi anume consiliul local, consiliul judeţean, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, funcţionează în sensul art. 38 şi următoarele din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, se formează, în mod implicit, o majoritate şi o minoritate politică în cadrul acestor organe. Faptul că o alianţă politică ce s-a prezentat în alegeri cu liste comune încetează să mai existe nu înseamnă că aleşii locali care au candidat pe listele acesteia sau supleanţii îşi pierd apartenenţa politică, ei rămânând membri ai partidelor politice componente ale alianţei; din contră, art. 31 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 mai 2014, precizează, în mod expres, că, "În cazul în care alianţa politică se va prezenta în alegeri cu liste comune, candidaţii trebuie să facă parte dintr-un partid politic membru al alianţei". De aceea transpare cu evidenţă faptul că scopul real al ordonanţei de urgenţă este acela de a orienta aleşii locali într-o anumită direcţie politică şi de a permite constituirea, în acest mod, a unei noi majorităţi politice, aspecte care, desigur, nu se pot constitui într-o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie   . Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie.
. …sancţiunea pierderii mandatului, indiferent de modalitatea în care se pierde calitatea de membru de partid (demisie sau excludere), vizează numai consilierii locali şi judeţeni, aceştia fiind aleşi în cadrul unui scrutin de listă. Aşadar, votul exprimat de către corpul electoral a privit partidul politic, mai exact lista prezentată de acesta, nu şi candidaţii individuali, ceea ce a şi determinat configuraţia politică a consiliului local/judeţean reflectată prin numărul de mandate obţinute de partidele politice. Astfel, soluţia legislativă cuprinsă în art. 9 alin. (2) lit. h1) din Legea nr. 393/2004 este o exigenţă ce rezultă direct din prevederile art. 8 alin. (2) din Constituţie, o soluţie legislativă contrară - care să nu condiţioneze încetarea mandatului de consilier local sau judeţean de pierderea calităţii de membru de partid sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă acesta a fost ales - putând fi acceptată doar în condiţiile modificării tipului de scrutin în cadrul căruia sunt aleşi consilierii locali sau judeţeni. În lipsa reglementării unui alt tip de scrutin, Curtea nu poate decât să constate, în cauza de faţă, încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Curtea mai reţine că nu se poate face o paralelă, având în vedere contextul normativ diferit, între reglementarea de faţă şi cea cuprinsă în art. II alin. (1) din Legea nr. 249/2006, potrivit căreia "În termen de 45 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, aleşii locali care intră sub incidenţa art. 9 alin. (2) lit. h1), alin. (21) şi art. 15 alin. (2) lit. g1) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali sunt obligaţi, sub sancţiunea încetării mandatului, să îşi declare apartenenţa politică, prin declaraţie scrisă, pe propria răspundere, depusă la secretarul unităţii administrativ- teritoriale". Această reglementare a fost una tranzitorie, fiind adoptată ca urmare a introducerii, prin aceeaşi lege a sancţiunilor prevăzute, în prezent, de art. 9 alin. (2) lit. h1) şi art. 15 alin. (2) lit. g1) din Legea nr. 393/2004. Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 249/2006, mandatul consilierilor locali, judeţeni, al primarilor şi preşedinţilor de consilii judeţene nu înceta în situaţia pierderii, respectiv pierderii prin demisie, a calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă a fost ales, după caz, drept pentru care legiuitorul a prevăzut o normă tranzitorie pentru a se regla tensiunile apărute prin introducerea acestei noi reglementări (a se vedea şi paragraful 23 al prezentei decizii). Aşadar, nu există identitate de situaţie şi conţinut normativ între cele două reglementări în vederea acreditării tezei potrivit căreia ar fi existat deja un precedent în materie. Obiter dictum, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, "erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securităţi sporite a raporturilor juridice" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014).
. Aşadar, Curtea nu poate califica ordonanţa de urgenţă criticată ca fiind o normă tranzitorie, specială, derogatorie, de suspendare sau cu aplicare limitată în timp, ceea ce duce la concluzia că Guvernul a optat pentru un procedeu legislativ sui generis, neprevăzut în Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care să nu permită aplicarea prevederilor art. 9 alin. (2) lit. h1) şi art. 15 alin. (2) lit. g1) din Legea nr. 393/2004 în privinţa aleşilor locali care şi-au exprimat opţiunea cu privire la partidul politic, organizaţia minorităţii naţionale din care doresc să facă parte sau să devină independenţi. În consecinţă, Guvernul, adoptând o atare ordonanţă de urgenţă, a încălcat normele de tehnică legislativă şi, implicit, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 
    De asemenea, Curtea reţine că o atare modalitate de reglementare, contrară tehnicii legislative şi care a dus la paralizarea efectelor art. 9 alin. (2) lit. h1) şi art. 15 alin. (2) lit. g1) din Legea nr. 393/2004, încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie referitor la statul de drept.
În privinţa efectelor concrete ale prezentei decizii, Curtea constată că Parlamentul va trebui să respingă prin lege ordonanţa de urgenţă neconstituţională, cu menţionarea expresă a art. 147 alin. (2) din Constituţie (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 98 din 5 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 mai 2001), şi să reglementeze, în acord cu art. 115 alin. (8) din Constituţie, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2014 (respectiv între data de 2 septembrie 2014 şi data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I), pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În acest context, Curtea reaminteşte faptul că deciziile sale nu pot fi lipsite de efecte juridice şi trebuie aplicate, potrivit principiului constituţional al comportamentului loial (a se vedea, cu privire la înţelesul noţiunii, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012), de către Parlament în sensul restabilirii stării de constituţionalitate.


Curtea Constituţională - Decizia nr. 761/2014, sursa : Monitorul Oficial, Partea I nr. 46 din 20 ianuarie 2015

miercuri, 24 decembrie 2014

Încălcarea dispoziților art. 797 Cod civil din 1865 conduce la nulitatea absoluta a încheierii de admitere în principiu chiar daca aceasta e irevocabila, art.1201 din C civ din 1865.


   Încălcarea disp. art. 797 Cod civil conduce la nulitatea absoluta a   încheierii de admitere în principiu chiar daca aceasta e irevocabila si poate fi invocata în orice faza a procesului pâna la solutionarea hotarârii de recurs. Cum   încheierea de admitere în principiu este o hotarâre partiala de partaj,    ea este supusa aceleiasi sanctiuni prevazute de art. 797 Cod civil, respectiv inexistenta, în lipsa tuturor mostenitorilor, chiar daca a trecut în puterea lucrului judecat A considera ca inexistenta vizeaza numai hotarârea de  partaj fara a se putea aduce atingere încheierii de admitere în principiu  a partajului înseamna a ignora finalitatea textului mentionat care, declara nule împartelile în care nu sunt cuprinsi toti mostenitorii.
   
 Încalcarea disp. art. 797 Cod civil conduce la nulitatea absoluta a  încheierii de admitere în principiu chiar daca aceasta e irevocabila si poate fi invocata în orice faza a procesului pâna la solutionarea hotarârii de recurs Art. 797 Cod civil Dispozitiile art.797 Cod civil, stabilesc o nulitate absoluta ce face   partajul în care nu s-au cuprins toti mostenitorii, inexistent, iar nu numai anulabil. A considera ca inexistenta vizeaza numai hotarârea de  partaj fara a se putea aduce atingere încheierii de admitere în principiu   a partajului înseamna a ignora finalitatea textului mentionat care, declara nule împartelile în care nu sunt cuprinsi toti mostenitorii. Cum încheierea de admitere în principiu este o hotarâre partiala de partaj,  ea este supusa aceleiasi sanctiuni prevazute de art. 797 Cod civil, respectiv inexistenta, în lipsa tuturor mostenitorilor, chiar daca a trecut în puterea lucrului judecat. Asa cum am aratat, aceasta încheiere interlocutorie nu este opozabila mostenitorilor care nu au fost cuprinsi  la partaj, acestia putând promova oricând un alt partaj, în care nu li    se va putea invoca autoritatea de lucru judecat al vreunei hotarâri, pronuntate cu încalcarea dispozitiilor art. 797Cod civil. Desfiintarea numai a sentintei si mentinerea încheierii interlocutorii, sub aparenta respectarii autoritatii de lucru judecat prevazut de art. 1201 Cod civil, ar lipsi de finalitate acest proces, care dupa solutionarea irevocabila, nu va sista starea de indiviziune, ci va determina declansarea   unui nou proces de partaj care sa sisteze legal, cu participarea tuturor     mostenitorilor, starea de indiviziune succesorala. Aceasta exceptie a nulitatii partajului, este o exceptie absoluta, ce poate fi invocata în   orice stare a pricinii, de oricare din parti sau de instanta din oficiu. 

Curtea de Apel Piteşti -  Extras  din Decizia nr. 1472/R/2009, sursa: portal.just.ro