judiciarapractica_main_Blog1_300x250

luni, 22 august 2016

Plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată Comisia județeană de aplicare a legii fondului funciar se face de către Instituţia Prefectului, art. 274 C.pr.civ din 1865, art. 51 , art. 52 din Legea nr. 18/1991, art,3,4 din Regulamentul aprobat prin HG nr.890/2005.

Cercetând conţinutul tuturor dispoziţiilor legale care reglementează procedura de constituire, atributiile si functionarea  Comisiei județene de aplicare a legii fondului funciar  se constată că această autoritate publică nu are însă un patrimoniu propriu din care să-şi execute obligaţiile stabilite în sarcina sa. În aceste condiții  singura soluţie posibilă este aceea ca obligaţiile băneşti stabilite în sarcina Comisiei Judeţene să fie executate de către o altă instituţie sau autoritate publică ce deţine un patrimoniu, aceasta trebuind să aibă atribuţii concrete în materia aplicării legii fondului funciar şi, în plus, să fie învestită cu autoritate de stat. Tribunalul apreciază că Instituţia Prefectului este instituţia publică ce trebuie să plătească sumele de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti în sarcina Comisiei judeţene de aplicare a legilor fondului funciar – autoritate publică la nivel judeţean.
  

Analizând acest motiv de recurs Tribunalul reţine următoarele:
Problema de drept ce trebuie tranşată în mod irevocabil prin prezentul recurs este aceea de a stabili împotriva cui se poate porni executarea silită în cazul în care entitatea obligată printr-o hotărâre judecătorească este Comisia Judeţeană V pentru stabilirea dreptului de proprietate privată.
Poate creditorul să înceapă executarea silită, într-o astfel de situaţie, împotriva Prefecturii Judeţului V?
Pentru rezolvarea problemei supusă discuţiei este necesar, pe de o parte, a se cerceta dispoziţiile legale privitoare la natura juridică a instituţiei „Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată” iar, pe de altă parte, a se verifica conexiunile acestei reglementări cu asigurarea dreptului fundamental de acces la o instanţă judecătorească (art. 6 din CEDO) .
În acest sens Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa cã "dreptul la un tribunal garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie ar fi iluzoriu dacã ordinea juridicã internã a unui stat contractant ar permite ca o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi obligatorie sã rãmânã inoperantã în detrimentul unei pãrţi. Executarea unei sentinţe, a oricãrei instanţe, trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din «proces» în sensul art. 6". (cauzele SC S. U. împotriva României, 2007, I. împotriva Greciei, 1997).
Procedând la acest demers judiciar se constată următoarele:

a) Potrivit art. 12 alin. 1), 2) şi 3) din legea nr. 18/1991:
(1) In scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuirii efective a terenurilor celor indreptatiti si eliberarii titlurilor de proprietate, in fiecare comuna, oras sau municipiu, se constituie, prin ordinul prefectului, o comisie condusa de primar.
    (2) Comisiile comunale, orasenesti sau municipale vor functiona sub indrumarea unei comisii judetene, numita prin ordinul prefectului si condusa de acesta.
    (3) Procedura de constituire si modul de functionare a comisiilor, precum si modelul si modul de atribuire a noilor titluri de proprietate se vor stabili prin hotarare a Guvernului in termen de 15 zile de la data publicarii prezentei legi. Din comisii vor face parte cetateni desemnati de obste din toate categoriile indreptatite, specialisti si functionari publici. In comunele constituite din mai multe sate, cetatenii vor fi desemnati proportional cu ponderea numerica a locuitorilor din fiecare sat.
   
 b)       Potrivit art. II din Legea nr. 263/2006
 (1) Salariatii institutiilor publice implicati in mod direct in aplicarea legilor fondului funciar, membrii in comisiile constituite in baza art. 12 din Legea nr. 18/1991 , republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, beneficiaza de un spor lunar de dificultate de pana la 50% din salariul de incadrare, pe o perioada de un an calculata de la data intrarii in vigoare a prezentei legi. Stabilirea salariatilor care beneficiaza de acest drept si a cuantumului sporului ce se acorda se face anual de catre conducatorul institutiei implicate in aplicarea dispozitiilor legale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra proprietatii funciare, in limita fondurilor alocate pentru plata salariilor.
    (2) Reprezentantii fostilor proprietari deposedati sau mostenitorii acestora care au solicitat terenuri in termenul legal, membrii in comisiile constituite in baza art. 12 din Legea nr. 18/1991 , republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, beneficiaza de o indemnizatie echivalenta cu media sumelor reprezentand sporurile acordate celorlalti membri ai comisiei, salariati ai institutiilor publice.
    (3) J. prevazute la alin. (2) vor fi asigurate din bugetul unitatii administrativ-teritoriale in care functioneaza comisia."
           
c) Art. 51 şi art. 52 din Legea nr. 18/1991 au următorul conţinut:
Art. 51.
    Comisia judeteana este competenta sa solutioneze contestatiile si sa valideze ori sa invalideze masurile stabilite de comisiile locale.
1) In sensul prezentei legi, comisia locala este autoritate publica cu activitate administrativa, iar comisia judeteana este autoritate publica cu autoritate administrativ-jurisdictionala.
    (2) Comisia judeteana si cea locala au, in limitele competentei lor si prin derogare de la dispozitiile  C o d u l u i   d e procedura civila, calitate procesuala pasiva si, cand este cazul, activa, fiind reprezentate legal prin prefect, respectiv primar sau, pe baza unui mandat conventional, de catre unul dintre membri, nefiind obligatorie asistarea prin avocat.
    (3) Prevederile art. 274 din  C o d u l   d e procedura civila sunt aplicabile.

            d) Potrivit art. 274 alin. 1) C proc civ:
            „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată
               
                e) Prin HG nr. 890/2005 s-a aprobat Regulamentul privind procedura de constituire, atributiile si functionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, a modelului si modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum si punerea in posesie a proprietarilor
                Potrivit art. 3 din HG nr. 890/2005:
 Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Agriculturii, Pãdurilor şi Dezvoltãrii Rurale vor asigura realizarea atribuţiilor şi responsabilitãţilor stabilite prin Legea nr. 1/2000 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, şi prin Legea nr. 18/1991 , republicatã, cu modificãrile ulterioare, şi vor propune Guvernului mãsurile necesare.
            Potrivit art. 4 din Regulamentul aprobat prin HG nr. 890/2005:
  (1) Comisia judeteana sau a municipiului B este numita prin ordin al prefectului şi va avea urmãtoarea componenta:
a)      prefectul - preşedintele comisiei;
  b) subprefectul desemnat de prefect - în caz de indisponibilitate determinata de boala, demisie sau suspendare a prefectului preia prerogativele acestuia;
  c) secretarul general al instituţiei prefectului - secretarul comisiei;
  d) directorul direcţiei de contecios administrativ şi controlul legalitãţii;
  e) directorul oficiului judeţean de cadastru şi publicitate imobiliarã;
  e^1) directorul executiv al direcţiei pentru agricultura şi dezvoltare ruralã judeteana sau a municipiului B;
  f) reprezentantul teritorial al Agenţiei Domeniilor Statului;
  g) directorul sucursalei teritoriale a Administraţiei Naţionale "Îmbunãtãţiri Funciare" - S.A.;
  h) un reprezentant desemnat de consiliul judeţean respectiv al Municipiului B;
  i) inspectorul-şef al inspectoratului silvic teritorial sau împuternicitul acestuia;
  j) directorul direcţiei silvice din cadrul Regiei Naţionale a Pãdurilor - Romsilva sau împuternicitul acestuia;
  k) un reprezentant al Asociaţiei Proprietarilor de Pãduri din România;
  l) un reprezentant al Asociaţiei Administratorilor de Pãduri;
  m) un reprezentant al asociaţiilor proprietarilor de terenuri agricole legal constituite;
  (2) În vederea sprijinirii comisiei judeţene pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prin ordin al prefectului se constituie un colectiv de lucru compus din specialişti, delegaţi pe toatã durata functionarii comisiei de cãtre conducãtorii instituţiilor, agenţilor economici sau asociaţilor prevãzuţi la alin. (1).

            Din conţinutul textelor de lege expuse mai sus, Tribunalul reţine următoarele:
            Comisia Judeţeană V pentru stabilirea dreptului de proprietate privată este autoritate publică cu autoritate administrativ-jurisdicţională (potrivit art. 52 alin. 1 din Legea nr. 18/1991), este numită de Prefectul Judeţului V şi are o componenţă complexă – formată din 12 persoane, 10 dintre acestea fiind reprezentând anumite instituţii sau autorităţi publice.
            Potrivit art. 52 alin. 2) din Legea nr. 18/1991  Comisia judeteana si cea locala au, in limitele competentei lor si prin derogare de la dispozitiile  C o d u l u i   d e procedura civila, calitate procesuala pasiva si, cand este cazul, activa, …” iar potrivit alineatului 3) al aceluiaşi articol această instituţie poate obţine cheltuieli de judecată în cazul în care câştigă un proces, respectiv poate fi obligată la plata de cheltuieli de judecată atunci când pierde un proces -   Prevederile art. 274 din  C o d u l   d e procedura civila sunt aplicabile.
            Atunci când pierde un proces şi se solicită şi se dovedesc efectuarea unor cheltuieli de judecată de către partea care a câştigat, Comisia Judeţeană va fi obligată prin hotărârea instanţei la plata acestor cheltuieli.
            Regula generală instituită la art. 3711 C proc civ prevede că obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe se aduce la îndeplinire de bunăvoie, în caz contrar ea fiind adusă la îndeplinire prin executare silită.
            Aşadar, atunci când prin hotărârea unei instanţe Comisia Judeţeană este obligată la plata unei sume de bani această autoritate are trebui să plătească de bunăvoie suma respectivă către creditor, în caz contrar fiind pasibilă de executare silită.
            Numai că, cercetând conţinutul tuturor dispoziţiilor legale care reglementează procedura de constituire, atributiile si functionarea acestei Comisii se constată că această autoritate publică nu are însă un patrimoniu propriu din care să-şi execute obligaţiile stabilite în sarcina sa.
            În aceste condiţii, Tribunalul constată că se impune necesitatea identificării soluţiei ce trebuie adoptată pentru realizarea dreptului creditorului stabilit printr-o hotărâre judecătorească.
            A interpreta că, în fapt, dispoziţiile din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti prin care Comisia Judeţeană este obligată la plata unei sume de bani nu pot fi realizate niciodată (deoarece această Comisie nu are un patrimoniu propriu) înseamnă a ajunge la o concluzie contrară voinţei legiuitorului, exprimată în mod lipsit de orice echivoc prin art. 52 alin. 2) şi 3) din legea nr. 18/1991, unde s-a prevăzut legitimitatea procesuală a acestei autorităţi şi faptul că poate fi obligată la cheltuieli de judecată.
            O astfel de interpretare, prin urmare, este exclusă.
            În aplicarea principiului „norma legală trebuie interpretată în sensul de a produce efecte, iar nu în sensul de a nu produce astfel de efecte” se impune identificarea soluţiei ce trebuie aplicată pentru ca creditorul să-şi poată realiza dreptul său stabilit prin hotărâre judecătorească în contradictoriu cu Comisia Judeţeană.
            În acest sens Tribunalul apreciază că 2 soluţii pot fi puse în discuţie:
1)      creditorul să-şi  poată realiza creanţa sa prin executarea declanşată împotriva membrilor ce fac parte din Comisia Judeţeană;
2)      creditorul să-şi  poată realiza creanţa sa prin executarea unei alte instituţii publice.

Tribunalul reţine că prima dintre variantele puse în discuţie nu poate fi acceptată deoarece:
- interpretând teleologic dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 18/1991 nu se poate ajunge la concluzia raţională şi pertinentă că voinţa legiuitorului ar fi fost în sensul că executarea silită a sumelor de bani stabilite în sarcina Comisiei judeţene se face, în fapt, prin executarea fiecăruia dintre membrii ce fac parte din Comisie sau doar a unora dintre aceştia.
Ar apărea impedimente serioase în ceea ce priveşte determinarea gradului de culpă a fiecăruia dintre membrii Comisiei, în ceea ce priveşte natura juridică a răspunderii – solidară sau divizibilă, aspecte neclarificate prin vreo normă legală şi generatoare de conflicte noi. De asemenea, ar constitui o soluţie inedită şi contrară tuturor celorlalte reglementări din dreptul intern privitoare la răspunderea unei autorităţi publice a statului.
- creditorul s-ar afla într-o situaţie total nefavorabilă deoarece s-ar afla într-o situaţie de incertitudine în ceea ce priveşte persoana sau persoanele din cadrul Comisiei împotriva căreia ar trebui să se îndrepte cu executarea, existând şanse destul de mari să i se poată opună o contestaţie serioasă cu privire la inexistenţa vreunei culpe a persoanei împotriva căreia a început executarea, cu privire la cuantumul sumei pe care l-ar putea solicita de la un anumit membru, fiind nevoit astfel să parcurgă un alt proces pe fond.

În aceste condiţii, Tribunalul reţine că singura soluţie posibilă este aceea ca obligaţiile băneşti stabilite în sarcina Comisiei Judeţene să fie executate de către o altă instituţie sau autoritate publică ce deţine un patrimoniu.
În ceea ce priveşte identificarea acestei instituţii, Tribunalul apreciază că aceasta trebuie să aibă atribuţii concrete în materia aplicării legii fondului funciar şi, în plus, să fie învestită cu autoritate de stat.
Potrivit art. 3 din HG nr. 890/2005 (text expus mai sus) Tribunalul reţine că două dintre ministerele ce fac parte din structura Guvernului României au obligaţia şi competenţa de a „asigura realizarea atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite prin Legea nr. 1/2000 … şi prin Legea nr. 18/1991”.
Este vorba despre Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Agriculturii, Pãdurilor şi Dezvoltãrii Rurale.
Constatând că:
-          prefectul are calitatea de preşedinte al Comisiei judeţene;
-          prefectul sprijină Comisia judeţeană prin constituirea unui colectiv de lucru compus din specialişti;
-          prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local;
-          secretariatul Comisiei este asigurat de secretarul Instituţiei Prefectului;
-          potrivit art. 7 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului Ministerul Administraţiei şi Internelor finanţează activitatea instituţiei prefectului,
 Tribunalul apreciază că Instituţia Prefectului este instituţia publică ce trebuie să plătească sumele de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti în sarcina Comisiei judeţene de aplicare a legilor fondului funciar – autoritate publică la nivel judeţean.

           
T R I B U N A L U L   V R A N C E A, SECTIA CIVILA, DECIZIA CIVILĂ  Nr. 780/2009 pe http://www.jurisprudenta.org.




miercuri, 13 ianuarie 2016

Tulburare de posesie, stabilirea despăgubirii în echitate, art.41 din Convenţia Europeană.A Drepturilor Omului.

Insuficienţa probelor, argumentelor şi a motivării sentinţei instanţei de fond, trebuiesc suplinite, de instanța de apel, față de caracterul devolutiv. Dacă  legislaţia naţională nu permitea o rezolvare judicioasă a dosarului, magistraţii din apel trebuiau să suplinească administrarea probelor şi motivarea hotărârii, prin normele dreptului european, putând stabili "în echitate" o sumă corespunzătoare în favoarea părţii civile. CEDO reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părţi, determină statul de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele păgubitoare pentru acea persoană. Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului.


Aşa cum am arătat, hotărârea Tribunalului Cluj este nelegală şi netemeinică, întrucât dacă a apreciat insuficienţa probelor, argumentelor şi a motivării sentinţei instanţei de fond, trebuia să le suplinească ea însăşi în apel, faţă de caracterul devolutiv al acestuia şi care permitea o nouă judecată pe fond conform art.345 C.proc.pen. De asemenea, dacă s-a constatat că legislaţia naţională nu permitea o rezolvare judicioasă a dosarului, magistraţii din apel trebuiau să suplinească administrarea probelor şi motivarea hotărârii, prin normele dreptului european, putând stabili "în echitate" o sumă corespunzătoare în favoarea părţii civile. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000). CEDO reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părţi, determină statul de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art.41 din Convenţia Europeană conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum şi din alte pagube nemateriale. (cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004). De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000). În speţa de faţă, în privinţa valorii despăgubirii solicitate de partea civilă, aceasta nu a transmis un raport de expertiză care să permită determinarea valorii produselor agricole ce puteau fi cultivate pe suprafaţa de teren de 800 mp ocupată de inculpat, şi nici instanţa de apel, din oficiu, nu a ordonat administrarea unei asemenea probe ştiinţifice. Cu toate acestea, conform prevederilor legislaţiei europene respectiv art.41 din CEDO şi ţinând cont că pe acea suprafaţă de teren se puteau cultiva cartofi, care pe piaţa liberă aveau preţuri cuprinse de la 1,40 lei – cartofi de toamnă (vechi) şi până la 3,5 lei/kg (cartofi noi) albi şi roşii, instanţa de recurs estimează valoarea prejudiciului încercat de partea civilă la suma de 1200 lei acordată de Judecătoria Gherla. Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia precum şi caracterul rezonabil al cuantumului. Din actele depuse la dosar rezultă că acel teren aparţine părţii civile, de asemenea este un fapt notoriu că în acea zonă se pot cultiva cartofi, este probată pe piaţa liberă valoarea acestora, şi nu în ultimul rând, valoarea beneficiului nerealizat de către partea civilă pe o durată de trei ani, 2007-2009, în sumă de 1200 lei nu este exagerată, având un caracter rezonabil, ţinând cont de împrejurarea că până în prezent, inculpatul nu l-a despăgubit cu nimic pe păgubit. Aşa fiind, instanţa de recurs va stabili în echitate, că suma de 1200 lei acordată de instanţa de fond va contribui la justa dezdăunare a părţii civile. Pentru motivele ce preced, Curtea a admis ca fondat  recursul declarat de partea civilă H.A., în baza art.385/15 pct.2 lit.a C.proc.pen. împotriva deciziei penale nr.11/A din data de 18 ianuarie 2010 a Tribunalului Cluj pe care a casat-o şi a menţinut sentinţa penală nr.1240 din dată de 19.10.2009 a Judecătoriei Gherla, apelul inculpatului fiind greşit admis.

 Curtea de Apel Cluj, Secţia penală și de minori, Decizia nr. 412 R 19.05.2010 , http://www.curteadeapelcluj.ro/Jurisprudenta/sectia%20penala/Penal%20trim.%20II%202010.pdf 

joi, 1 octombrie 2015

Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs prevazut de art. 308 pct.4 Cpr.civ. din 1865.


 Motivul de recurs prevazut de art. 308 pct.4 Cpr.civ. şi-ar găsi aplicare dacă instanţa ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locaţiune, sau dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligaţii în sarcina uneia dintre părţi, deşi la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligaţii. Din conţinutul acestui text de lege rezultă că interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii.

Recurenţii şi-au întemeiat motivele de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., motive cu privire la care instanţa reţine următoarele: Instanţa poate modifica sau casa o hotărâre când, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia. Din conţinutul acestui text de lege rezultă că interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii. În speţă, recurenţii invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 Cod proc. civ., fără a arăta însă motivele care se încadrează în acest text de lege, criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare sau modificare în sensul art. 304 pct. 8 Cod proc. civ. Acest motiv de recurs şi-ar găsi aplicare dacă instanţa ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locaţiune, sau dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligaţii în sarcina uneia dintre părţi, deşi la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligaţii. În speţă, obiectul acţiunii îl constituie grăniţuirea dintre proprietăţile reclamanţilor şi pârâţilor, revendicarea suprafeţei de 10 mp şi obligarea pârâţilor la retragerea 134 construcţiei provizorii de pe terenul proprietatea lor, iar obiectul cererii reconvenţionale este rectificarea CF 50188 Dragomireşti în sensul radierii suprafeţei de 20 mp de pe numele reclamanţilor, repunerea în situaţia anterioară sub aspect de CF şi să se constate că pârâţii au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafaţă de 1000 mp, situat în Dragomireşti la locul numit „acasă” şi să se dispună intabularea dreptului lor de proprietate. Prin urmare, curtea constată că reclamanţii prin acţiune sau pârâţii prin cererea reconvenţională nu invocă şi nici nu există vreun act juridic, a cărui valabilitate să fie pusă în discuţie în cauză pentru ca instanţa să schimbe natura actului sau înţelesul lămurit al acestuia.


Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, Extras  din Decizia civilă nr. 34/R din 22 ianuarie 2015, sursa: http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html,  Secția I civilă , trim I/2015.

sâmbătă, 25 iulie 2015

Servitute de trecere. Stabilirea despăgubirilor în favoarea proprietarului fondului aservit, la valoarea reprezentând chiria care ar putea fi obţinută de către reclamantă pentru terenul aflat în proprietatea sa, art.616 C.civ din 1864.


Curtea apreciază că în cauză nu se impune stabilirea diferenţiată a cuantumului despăgubirilor, reţinându-se în acest sens că şi art. 616 C.Civ., aplicabil în materia servituţii, face referire la pagubele care s-ar putea ocaziona proprietarului terenului, acelaşi criteriu fiind avut în vedere şi de art.998, art.999 C.civ. Deoarece, pârâta este lipsită în totalitate de două dintre atributele dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, Curtea apreciază că valoarea reprezentând chiria care ar putea fi obţinută de către reclamantă pentru terenul aflat în proprietatea sa este singura în măsură să reflecte efectiv paguba cauzată acesteia prin fapta reclamantei. Nu se va avea însă în vedere chiria calculată pentru spaţii comerciale, neexistând temeiuri suficiente în susţinerea acestei valori, fiind vorba despre o suprafaţă de teren care ar putea fi închiriată de către pârâtă pe piaţa liberă numai raportat la destinaţia sa de teren intravilan.


Ţinând cont de faptul că, astfel cum s-a arătat mai sus, întreaga suprafaţă de 426 m.p. teren aflată în proprietatea pârâtei este folosită practic de către reclamantă în vederea desfăşurării activităţii sale, Curtea apreciază că în cauză nu se impune stabilirea diferenţiată a cuantumului despăgubirilor, reţinându-se în acest sens că şi art. 616 C.Civ., aplicabil în materia servituţii, face referire la pagubele care s-ar putea ocaziona proprietarului terenului, acelaşi criteriu fiind avut în vedere şi de art.998, art.999 C.civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, texte de lege pe care a fost întemeiată în drept acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă. Probele administrate în cauză pe problema despăgubirilor sunt expertiza contabilă efectuată în dosarul de fond de expertul tehnic judiciar T.M.(fila 29 şi urm., vol.II) şi expertiza contabilă efectuată în dosarul de apel de către expertul tehnic judiciar Bonte Aurel(fila 49 şi urm.) 179 Prin primul raport de expertiză s-a stabilit care ar fi valoarea de închiriere a unui metru pătrat de teren, stabilindu-se două valori de închiriere, 0,40 Euro pentru suprafaţa afectată de servitutea de trecere şi părculeţ şi 1 Euro pentru restul terenului folosit de către reclamantă în vederea desfăşurării activităţii comerciale. Prin cel de-al doilea raport s-a apreciat că paguba produsă pârâtei de către reclamantă este numai cea care rezultă din instituirea servituţii de trecere şi constă din impozitul aferent pentru teren şi valoarea ierbii afectate prin utilizarea drumului de servitute. Având în vedere că părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe pe această problemă instanţa trebuie să aprecieze care dintre valorile indicate de către experţi reflectă în cea mai mare măsură prejudiciul şi evident despăgubirile cuvenite pârâtei, dată fiind situaţia particulară din dosar. Deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, pârâta este lipsită în totalitate de două dintre atributele dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, fără a exista un impediment legal în acest sens(cu excepţia bineînţeles a suprafeţei grevate de servitute), Curtea apreciază că valoarea reprezentând chiria care ar putea fi obţinută de către reclamantă pentru terenul aflat în proprietatea sa este singura în măsură să reflecte efectiv paguba cauzată acesteia prin fapta reclamantei. Nu se va avea însă în vedere chiria calculată pentru spaţii comerciale, neexistând temeiuri suficiente în susţinerea acestei valori, fiind vorba despre o suprafaţă de teren care ar putea fi închiriată de către pârâtă pe piaţa liberă numai raportat la destinaţia sa de teren intravilan. Valoarea despăgubirilor datorate de către reclamantă pârâtei pentru perioada solicitată, decembrie 2008 şi până la zi(octombrie 2014) este deci de 12.098, 4 Euro, sumă la care se va calcula dobânda legală prevăzută de O.G. nr.13/2011, începând cu data pronunţării hotărârii, în continuare urmând a fi achitată lunar suma de 170,4 Euro atâta timp cât situaţia de fapt şi de drept va rămâne neschimbată între părţi. Prin urmare, în temeiul art.296 C.pr.civ. instanţa va admite în parte apelul declarat de reclamanta SOCIETATEA COOPERATIVA DE CONSUM V. împotriva sentinţei civile nr. 1030 din 29.12.2010 a Judecătoriei Dragomireşti, pronunţată în dosarul nr. .../224/2009, pe care o va schimba în sensul că va fi obligată reclamanta la plata în favoarea pârâtei B.M. a sumei de 12.098,4 Euro ( echivalentul în lei la data plăţii) cu titlu de despăgubiri pentru perioada decembrie 2008- octombrie 2014, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunţării hotărârii, precum şi în continuare, lunar, suma de 170,4 Euro ( echivalentul în lei la data plăţii). Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei. În temeiul art.276 C.pr.civ., având în vedere că pretenţiile ambelor părţi au fost admise parţial, se vor compensa cheltuielile de judecată în apel şi recurs.

Extras din Decizia civilă nr. 1359 din 27 noiembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, trim.IV 2014.




vineri, 24 iulie 2015

Servitute de trecere. Este inadmisibila cererea de constituire a unei servituti de trecere pe un teren asupra căruia şi reclamantele sunt coproprietare.


Condiţia pentru constituirea servituţii este înţeleasă în sensul că dacă un proprietar al fondului dominant deţine o cotă parte indiviză din fondul aservit, atunci nu este îndeplinită condiţia ca proprietarii să fie diferiţi. Este necesar ca proprietarii să fie diferiţi, adică inclusiv condiţia de a nu fi nici măcar coproprietari, deoarece nu se poate întruni în aceaşi persoană şi un drept şi o sarcină, aceasta fiind fără finalitate deoarece persoana nu se poate dedubla pentru ca în calitate de proprietar al fondului dominant să ceară aservirea şi să fie de acord cu aceasta iar în calitate de proprietar al fondului aservit să se opună chiar cu privire la ce era şi poate fi de acord.

Chiar dacă o parte este proprietar exclusiv al unuia din fondurile dominante în favoarea cărora s-a solicitat constituirea servituţii este necesar ca acea parte să nu fie proprietar sau coproprietar al fondului aservit. Condiţia pentru constituirea servituţii este înţeleasă în sensul că dacă un proprietar al fondului dominant deţine o cotă parte indiviză din fondul aservit, atunci nu este îndeplinită condiţia ca proprietarii să fie diferiţi. Este necesar ca proprietarii să fie diferiţi, adică inclusiv condiţia de a nu fi nici măcar coproprietari, deoarece nu se poate întruni în aceaşi persoană şi un drept şi o sarcină, aceasta fiind fără finalitate deoarece persoana nu se poate dedubla pentru ca în calitate de proprietar al fondului dominant să ceară aservirea şi să fie de acord cu aceasta iar în calitate de proprietar al fondului aservit să se opună chiar cu privire la ce era şi poate fi de acord. Nici nu se poate justifica un interes în acest sens, cât timp nu se poate accepta o astfel de dedublare şi opoziţie. Raporturile de coproprietari nu au fost supuse analizei instanţei, nici în recurs, şi nu s-a pronunţat şi nici nu se poate pronunţa asupra acestora. Calitatea de coproprietar a fondului aservit este incompatibilă prin urmare cu calitatea de titular al dreptului de servitute în favoarea fondului dominant. O astfel de servitute chiar dacă ar fi existat prin ipoteză anterior este absorbită ca şi conţinut al dreptului real în cel al dreptului real de coproprietate sau proprietate în momentul dobândirii calităţii de coproprietar al fondului aservit sau a celei de proprietar al fondului principal. Această absorbţie se produce pentru că dreptul de proprietate sau coproprietate este cel mai complet drept real şi conţine în el şi atributele dreptului real de servitute. În acest fel, dacă se produce absorbţia este evident că nu se poate produce corelativ invers constituirea servituţii pe perioada în care partea ce este proprietar al fondului dominant are şi calitatea de proprietar sau coproprietar al fondului aservit.

Extras din Decizia civilă nr. 1235 din 10 octombrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa :http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, trim.IV 2014


Servitute de trecere. Nu se poate stabili servitute de trecere in ipoteza în care traseului servituţii trece peste terenurile aparţinând unor proprietari diferiţi, dintre care unul nu a fost chemat în judecată.



Instanţa de apel nu a aplicat greşit legea şi nici nu a interpretat greşit dispoziţiile legale în materie, care prevăd că servitutea de trecere a locului înfundat se poate stabili pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului dominant.În speţă, pentru grevarea dreptului de proprietate al pârâţilor este necesar ca aceştia să fie proprietari şi, prin urmare, proprietarii de la data solicitării instituirii servituţii de trecere să fi fost parte în proces. Ori, în cauză, aşa cum corect au reţinut cele două instanţe, reclamanţii nu au înţeles să cheme în judecată şi pe S.E., al cărei teren este învecinat cu terenul proprietatea reclamanţilor şi urmează să fie afectat de servitutea de trecere.

Tribunalul a reţinut că această propunere varianta II nu asigură accesul la terenul reclamanţilor, ajungând până la terenul numitei S.E., care nu este parte în proces.(f.151- dosar fond). Reclamanţii nu au înţeles faptul că o cheme în judecată şi pe vecina lor S.E., dar acesta este riscul lor în condiţiile în care prima instanţă nu o putea împrocesua din oficiu, iar în apel nu se putea extinde procesul faţă de alte persoane. În virtutea principiului disponibilităţii, reclamanţii pot opta să se judece cu cine doresc, dar asta nu înseamnă că nechemarea în judecată a celor de la care pot solicita o servitute de trecere poate fi invocată în favoarea lor pentru admisibilitatea unei acţiuni împotriva altor proprietari vecini. Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului de proprietate şi de aplicarea directă în dreptul intern a art.1 din Protocolul nr.1, pentru că legea internă ocroteşte suficient dreptul de proprietate şi nu a fost, nici greşit aplicată, nici greşit interpretată întemeindu-se o jurisprudenţă constantă şi previzibilă, în sensul că nu poate solicita servitute a locului înfundat cel care este în culpă pentru crearea acestuia. Având în vedere că reclamanţii nu au chemat în judecată toţi proprietarii de terenuri a căror imobile vor fi afectate de servitutea de trecere nu se mai impune examinarea pe fond a motivelor de apel invocate de către reclamanţii-apelanţi …..
….. Instanţa de apel nu a aplicat greşit legea şi nici nu a interpretat greşit dispoziţiile legale în materie, care prevăd că servitutea de trecere a locului înfundat se poate stabili pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului dominant. Curtea reţine că acest motiv de recurs nu poate fi primit, având în vedere că intabularea servituţii se poate efectua numai împotriva aceluia care era înscris ca titular asupra fondului pe care urmează să fie făcută înscrierea. În speţă, pentru grevarea dreptului de proprietate al pârâţilor este necesar ca aceştia să fie proprietari şi, prin urmare, proprietarii de la data solicitării instituirii servituţii de trecere să fi fost parte în proces. Ori, în cauză, aşa cum corect au reţinut cele două instanţe, reclamanţii nu au înţeles să cheme în judecată şi pe S.E., al cărei teren este învecinat cu terenul proprietatea reclamanţilor şi urmează să fie afectat de servitutea de trecere.

Extras din Decizia civilă nr. 1231 din 9 octombrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: www/curteadeapelcluj/jurisprudenta


Lipsa avizării expertizei tehnice către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Zalău nu constituie un motiv de casare a deciziei atacate.către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Zalău nu constituie un motiv de casare a deciziei atacate.




Avizarea expertizei tehnice de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Zalău nu constituie un motiv de casare a deciziei atacate. Avizarea expertizei tehnice de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Zalău înainte de pronunţarea hotărârii, nu este o condiţie prealabilă pentru valabilitatea acestei expertize. Din întreaga economie a Legii nr. 7/1996 şi a Ordinului nr. 634 emis de ANCPI, nu rezultă că valabilitatea expertizei tehnice efectuată în cauză este condiţionată de avizarea ei prealabilă de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, pentru a fi reţinută de instanţa de judecată, aprecierea acesteia cât şi necesitatea efectuării unei noi expertize fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată .

 Extras din Decizia civilă nr. 1231 din 9 octombrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: www/curteadeapelcluj/jurisprudenta

miercuri, 22 iulie 2015

Stabilirea liniei de hotar se face pe baza folosinţei faptice a proprietăţilor învecinate , dupa caz stabilita prin voinţa comună a proprietarilor.

La stabilirea pe cale judiciară a liniei de graniţă nu este determinantă asigurarea în totul a suprafeţei de teren înscrise în cartea funciară, în titlurile de proprietate, pentru că acestea garantează existenţa dreptului, dar nu şi întinderea exactă a acestuia, deci a suprafeţei de teren la care s-ar referi. Atunci când între amplasarea unor suprafeţe de teren, determinată cu observarea liniilor de graniţă tradiţionale şi aceea care ar rezulta din respectarea exactă a suprafeţelor de teren înscrise în cartea funciară există diferenţe, trebuie să primeze acele limite ale fondurilor ce corespund folosinţei lor tradiţionale şi, după caz, stabilite prin voinţa comună a proprietarilor.

Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte şi în consecinţă, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită în parte, pentru următoarele considerente: Sub aspect de CF terenul reclamanţilor este identificat cu nr. top 170/b în suprafaţă de 1974 mp şi este înscris în CF 51986 Vişeu de Sus, iar terenul pârâtei este identificat cu nr. top 170/a în suprafaţă de 863 mp şi este înscris în CF 52046 Vişeu de Sus, cele două imobile fiind învecinate. Instanţa de fond a stabilit linia de hotar dintre cele două imobile în varianta a treia, variantă ce corespunde cu folosinţa actuală a imobilelor. Pe calea unei acţiuni în grăniţuire se urmăreşte stabilirea vechiului hotar dintre fonduri, adică acea linie de graniţă originară stabilită prin voinţa comună şi concordantă proprietarilor, deci amiabilă, fie impusă prin hotărâre judecătorească sau lege. La stabilirea pe cale judiciară a liniei de graniţă nu este determinantă asigurarea în totul a suprafeţei de teren înscrise în cartea funciară, în titlurile de proprietate, pentru că acestea garantează existenţa dreptului, dar nu şi întinderea exactă a acestuia, deci a suprafeţei de teren la care s-ar referi. Atunci când între amplasarea unor suprafeţe de teren, determinată cu observarea liniilor de graniţă tradiţionale şi aceea care ar rezulta din respectarea exactă a suprafeţelor de teren înscrise în cartea funciară există diferenţe, trebuie să primeze acele limite ale fondurilor ce corespund folosinţei lor tradiţionale şi, după caz, stabilite prin voinţa comună a proprietarilor. În cauză, curtea constată că instanţa de fond a reţinut ca singur element de stabilire a liniei de mejdă folosinţa faptică, care corespunde cu cea existentă încă din anul 1971, cu excepţia pct. 23-24 din expertiza tehnică efectuată în cauză de expert A.A., care a constatat că în anul 1971 a fost întocmită o schiţă configurativă înregistrată cu nr. 6/ 14 iulie 1971, în care sunt redate dimensiunile terenului aferent nr. top 170/b, schiţă întocmită cu ocazia unei tranzacţii a terenului înscris în CF 157 Vişeu de Sus şi care a fost vizată de Consiliul Popular al oraşului Vişeu de Sus şi acceptată de părţile învecinate atâta vreme cât nu a fost contestată, până în momentul în care pârâta a procedat la refacerea gardului dintre cele două fonduri. În această schiţă sunt redate dimensiunile parcelei cu nr. top 170/b, proprietatea actuală a reclamanţilor, iar transpunerea acestor dimensiuni este redată în anexa grafică nr. 4 a raportului de expertiză. Conform acestei anexe, linia de mejdă este determinată de pct. A-B-C-D-E trasată cu culoarea roşie pe schiţă. 119 Prin urmare, în această variantă, limitele fondurilor au fost stabilite încă din anul 1971, existând aşa dar repere ale fondurilor în litigiu care sunt respectate de folosinţa faptică, cu excepţia pct. 23-24 din expertiză. În consecinţă, curtea apreciază că stabilirea liniei de mejdă în varianta I anexa 4 din raportul de expertiză pe traseul pct. A-B-C-D este hotarul real ce separă fondurile învecinate, situaţie în care, curtea va admite recursul declarat de reclamanţi, va modifica decizia atacată în sensul că, în baza art. 296 alin. 1 Cod proc. civ., va admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2864/13.12.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus,pe care o va schimba, în sensul că va stabili linia de hotar conform variantei I, anexa 4 din raportul de expertiză, pe traseul punctelor A-B-C-D şi va obliga pârâta să permită reclamanţilor îngrădirea proprietăţii pe acest amplasament. Faptul că în această variantă de stabilire a mejdei suprafeţele reale din teren ale loturilor sunt diferite faţă de cele înscrise în cartea funciară, nu are relevanţă pentru că instanţa nu se pronunţă asupra existenţei dreptului de proprietate, ci asupra formei acestuia, al cărui contur este fixat prin stabilirea liniei despărţitoare dintre fonduri, linie determinată în speţă prin folosinţa faptică şi în raport de schiţa vizată de Consiliul Popular al oraşului Vişeu de Sus, nr. 6 din 14 iunie 1971. Că aceasta este soluţia este corectă şi legală este dovedit şi de faptul că în litigiu este doar porţiunea cuprinsă între pct. 19-20- 21 şi 23-24, restul liniei de hotar dintre pct. 25-26-12 fiind corectă şi corespunde schiţei din anul 1971. Curtea va menţine dispoziţiile din sentinţă privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Urmare admiterii în parte a recursului, în baza art. 274 Cod proc. civ.,pârâta va fi obligată să plătească reclamanţilor suma de 2150 cheltuieli de judecată în apel şi recurs, reprezentând taxe de timbru, onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare.


Extras din Decizia civilă nr. 1307 din 6 noiembrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: www/curteadeapelcluj/jurisprudenta.

Întreţinerea datorată de către părinte pentru un singur copil poate fi stabilită până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui, iar în niciun caz în cuantum de fix o pătrime, la stabilirea acestui cuantum de până la o pătrime instanţa urmând să ţină seama atât de nevoia celui care cere pensia de întreţinere, cât şi de mijloacele celui care urmează a o plăti, art.529 C.civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, în sensul că este în interesul superior al minorei – prin prisma art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 1 şi 2, art. 5, art. 30 alin. 2 şi art. 31 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 272/2004 -, ca pensia de întreţinere să fie stabilită la un cuantum majorat, de 395,90 euro (reprezentând ¼ din media veniturilor nete realizate de intimat în termenul de 6 luni, şi care este de 1.583,62 euro), Curtea constată că aceasta este nefondată prin prisma art. 529 C.civ., text legal care prevede în alinatul 1 că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, iar atunci când întreţinerea este datorată de părinte – potrivit aliniatului 2 -, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil. Prin urmare, întreţinerea datorată de către părinte pentru un singur copil poate fi stabilită până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui, iar în niciun caz în cuantum de fix o pătrime, la stabilirea acestui cuantum de până la o pătrime instanţa urmând să ţină seama atât de nevoia celui care cere pensia de întreţinere, cât şi de mijloacele celui care urmează a o plăti. 


Extras din Decizia nr. 1207 din 8 octombrie 2014 , Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: www/curteadeapelcluj/jurisprudenta

marți, 23 iunie 2015

Sunt clauze abuzive, revizuirea ratei dobânzii în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară fara ca acestea sa fie identificate, comisionul de risc perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de vreo contraprestaţie, art.4 din Lg. 193/2000.

Clauza din contractul de credit potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii este abuzivă, întrucât transformă contractul de împrumut în unul aleatoriu, atâta timp cât în contract nu sunt enumerate situaţiile concrete care ar putea fi considerate „schimbări semnificative”.
Şi clauza referitoare la comisionul de risc are caracter abuziv, pentru că acest comision este perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de vreo contraprestaţie, iar riscul de nerecuperare a sumei împrumutate este înlăturat prin garanţia imobiliară afectată creditului. Înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010 semnifică redenumirea aceluiaşi comision.


Recurenta critică reţinerea instanţelor conform cărora clauzele nu au fost negociate direct cu reclamantul arătând că acesta a avut posibilitatea să selecteze dintre ofertele de creditare aflate pe piaţa bancară, că a fost informat cu privire la condiţiile de creditare şi costurile împrumutului şi că a semnat convenţia de credit.
O clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, potrivit art. 4 alin. 2 din legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum sunt clauzele standard preformulate şi condiţiile generale.
Clauzele din contractele standard preformulate sunt prezumate a fi nenegociate cu clientul, astfel că sarcina dovezii contrare revenea recurentei.
Curtea achiesează la punctul de vedere exprimat de celelalte instanţe potrivit căruia contractul a fost redactat în prealabil de către bancă, neexistând o dovadă a unei reale posibilităţi de negociere din partea clientului, fără nicio distincţie după plasarea clauzelor la "Condiţii generale" sau "Condiţii speciale".
Libertatea contractuală şi forţa obligatorie a contractului nu au caracter absolut nici în reglementarea de drept comun oferită de dispoziţiile din Codul civil din 1864. Atât art. 5, cât şi art. 969 din Codul civil, conferă obligativitate doar clauzelor ce respectă dispoziţiile imperative ale legii. Cu atât mai mult, în materia dreptului consumatorului statul intervine prin reglementări speciale, cu rolul de a proteja consumatorii în raporturile cu profesioniştii, faţă de poziţiile inegale dintre aceştia.
În consecinţă, susţinerea recurentei în sensul că intimata-reclamantă şi-a însuşit clauzele contractuale şi, astfel, acestea i se impun nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte  critica reţinerii eronate a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale motivat de faptul că prin inserarea acestei clauze în convenţia de împrumut nu se creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamantului, Curtea constată că este neîntemeiată.
Astfel, art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale din contratul de credit încheiat cu reclamanta prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Deci, clauza nu arată condiţiile precise în care poate interveni o astfel de modificare. Or, fără indicarea vreunui element sau alt criteriu care să poată da posibilitate reclamantului să aibă o reprezentare  a motivelor care ar justifica situaţia excepţională ce ar impune modificarea ratei dobânzii, clauza nu se circumscrie nicicum cerinţei de bună credinţă la care este obligată banca.
Modul în care recurenta şi-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de împrumut în unul aleatoriu pentru intimatul reclamant, contract în care nu mai există posibilitatea, la momentul încheierii contractului, a cunoaşterii sau determinării ulterior a  întinderii prestaţiilor părţilor.
Atât timp cât în contact nu sunt enumerate situaţiile concrete care ar putea fi considerate „schimbări semnificative” este evident că obligaţia băncii de a informa în mod onest şi complet clientul cu privire la caracteristicile principale ale serviciului oferit este contrar bunei credinţe şi este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamantului  consumator.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) privind perceperea lunară a unui comision de risc aplicat la soldul creditului, Curtea reţine că sunt neîntemeiate.
Astfel, se susţine că această clauză este exclusă de la evaluarea caracterului abuziv întrucât priveşte un element al preţului, fiind interpretate eronat prevederile art. 4 alin. 5 şi 6 din legea nr. 193/2000.
Potrivit acestor dispoziţii care reprezintă transpunerea art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil .
Prin urmare, textul nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ, ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care această clauză este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.
De aceea, instanţele au făcut distincţia între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului apreciind în mod just că în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când  este folosit un limbaj neinteligibil, poate fi supusă analizei din perspectiva unui eventual caracter abuziv.
Sintagma folosită de legiuitor în acord cu cea din norma comunitară are în vedere situaţia în care clauza este clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea raţiunilor şi fundamentelor relativ la conţinutul clauzelor şi efectul acestora asupra contractului în ansamblu.
Deşi comisionul de risc face parte din costul total al contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în măsura în care nu este exprimată clar şi inteligibil.
Or, în speţă, modul în care este definit comisionul de risc în Condiţiile generale ale convenţiei de credit creează confuzie, întrucât acesta este stabilit într-un procent aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului. Scopul perceperii comisionului de risc este neclar, ceea ce contravine dispoziţiilor art.  1 din Legea nr. 193/2000.


Acest comision este perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de o contraprestaţie, deoarece consumatorul nu primeşte nici un serviciu în schimbul achitării comisionului de risc.
Astfel, riscul de nerecuperare a sumei împrumutate este înlăturat prin garanţia imobiliară afectată creditului.    
Susţinerile recurentei referitoare la necesitatea acoperirii riscului de credit şi a riscului de piaţă nu pot fi primite având în vedere că riscul de piaţă trebuie să fie asumat de către ambele părţi, atât de către consumator dar în egală măsură şi de către bancă. Or, nu se poate percepe un comision de risc doar pentru ca banca să-şi acopere propriul risc, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.   
Riscul deprecierii obiectului garanţiei este suportat nu doar de bancă, ci şi de împrumutat, în calitate de proprietar al bunului.
Pe de altă parte, pentru eventualitatea în care riscul de nerecuperare a sumelor datorate nu se produce, contractul încheiat nu prevede restituirea sumelor pretinse şi percepute cu titlu de comision de risc.
În aceste condiţii, Curtea apreciază, asemenea instanţei de apel, că acest comision de risc este nejustificat.
Împrejurarea că acest comision este inclus în dobânda anuală efectivă nu justifică perceperea acestuia, căci prevederile contractului îi conferă acestuia o semnificaţie distinctă de cea de dobândă, astfel cum rezultă din compararea definiţiilor date la pct. 3 şi 5 din Condiţiile speciale.
În ce priveşte înlocuirea acestui comision cu cel de administrare, după intrarea în vigoare a OUG 50/2010, Curtea apreciază, în acord cu instanţa de apel, că, în realitate, ne aflăm în prezenţa unei redenumiri a aceluiaşi comision, decizie luată de bancă doar pentru menţinerea valorii contraprestaţiei stabilite în contractul încheiat faţă de limitările aduse comisioanelor bancare prin actul normativ menţionat. De altfel, scopul noului comision de administrare este arătat de recurenta în notificarea adresată intimatei.
În consecinţă, clauza de la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale are caracter abuziv indiferent de faptul că, ulterior, banca a redenumit comisionul de risc în comision de administrare.
Referitor la critica ce priveşte soluţia de restituire a comisionului de risc încasat nelegal, şi aceasta este neîntemeiată, întrucât efectul retroactiv este consecinţa nulităţii clauzei cu caracter abuziv, ce impune restituirea plăţilor efectuate fără să fie datorate în conformitate cu dispoziţiile imperative ale legii.      
În concluzie, reţinând că sunt neîntemeiate criticile invocate, Curtea, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 274 C.proc.civ., constatând că recurenta este în culpă procesuală faţă de soluţia ce s-a pronunţat, Curtea a dispus obligarea acesteia să plătească intimatei suma de 1676,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor depuse la dosar.  

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ,  EXTRAS DIN DECIZIA CIVILĂ NR. 765 din 17.03.2014, sursa: http://portal.just.ro/2/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=1895.