judiciarapractica_main_Blog1_300x250

miercuri, 13 august 2014

Prevederile art. 2 alin. (1) si (12) din Legea nr. 192/2006 ce prevad ca partile sunt obligate sa participe la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, sunt neconstitutionale contravenind art. 21 din Constitutie care consacra accesul liber la justitie

Curtea constata ca, desi atat legislatia nationala, respectiv Legea nr. 192/2006 si Codul de procedura civila [art. 227 alin. (2) teza finala], cat si Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului consacra medierea ca fiind o procedura facultativa, alternativa si informala, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede ca partile sunt obligate sa participe la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, instituita de alin. (12) din acelasi articol. Asa fiind, desi medierea este facultativa, totusi sedinta de informare privind avantajele medierii este obligatorie.  Obligativitatea participarii la informarea despre avantajele medierii reprezinta o ingradire a accesului liber la justitie, deoarece se constituie intr-un filtru pentru exercitarea acestui drept constitutional, iar prin sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, acest drept este nu doar ingradit, ci chiar interzis. Intrucat pot exista situatii in care persoanele fizice sau juridice doresc ca solutionarea conflictului sa se faca exclusiv de catre instanta de judecata, Curtea constata ca prin reglementarea legala criticata nu le este permis acestora sa aprecieze singuri daca au sau nu nevoie de aceasta informare. Curtea constata ca obligatia instituita in sarcina partilor, persoane fizice sau persoane juridice, de a participa la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, este o masura neconstitutionala, fiind contrara dispozitiilor art. 21 din Constitutie

Curtea retine ca, asa cum rezulta din coroborarea art. 2 alin. (1) cu alin. (12) din Legea nr. 192/2006, pentru a se adresa instantei cu o cerere de chemare in judecata, pentru litigiile in materiile prevazute de art. 601 alin. (1) lit. a)-f) din legea precitata, legiuitorul a instituit in sarcina justitiabilului o obligatie noua, si anume aceea de a se adresa in prealabil unui mediator, pentru ca acesta sa il informeze despre avantajele medierii. In aceste conditii, Curtea constata ca introducerea obligativitatii informarii asupra medierii este in contradictie cu art. 21 din Legea fundamentala.
 Curtea retine, totodata, ca in preambulul Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii in materie civila si comerciala, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 136 din 24 mai 2008, se prevede ca "medierea ar trebui sa constituie o procedura voluntara, in sensul ca partile sunt ele insele responsabile de procedura si o pot organiza dupa cum doresc si incheia in orice moment." De asemenea, art. 3 lit. a) din directiva defineste medierea ca fiind un proces "in care doua sau mai multe parti intr-un litigiu incearca, din proprie initiativa, sa ajunga la un acord privind solutionarea litigiului dintre ele (...)". Art. 5 alin. (1) intitulat "Recurgerea la mediere" prevede ca "o instanta la care a fost introdusa o actiune poate, atunci cand este cazul si avand in vedere toate circumstantele cazului respectiv, sa invite partile sa recurga la mediere pentru a solutiona litigiul. Instanta poate, de asemenea, invita partile sa participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere daca astfel de sesiuni sunt organizate si sunt usor accesibile." Ca atare, dispozitiile acestei directive se refera doar la posibilitatea, si nu la obligatia partilor de a urma procedura medierii, deci nimic obligatoriu referitor la mediere si, cu atat mai putin, la procedura prealabila de informare cu privire la avantajele medierii.
 In acest context, Curtea constata ca, desi atat legislatia nationala, respectiv Legea nr. 192/2006 si Codul de procedura civila [art. 227 alin. (2) teza finala], cat si Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului consacra medierea ca fiind o procedura facultativa, alternativa si informala, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede ca partile sunt obligate sa participe la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, instituita de alin. (12) din acelasi articol. Asa fiind, desi medierea este facultativa, totusi sedinta de informare privind avantajele medierii este obligatorie.
 Curtea apreciaza, totodata, ca reglementarea legala criticata, respectiv art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, prin care partile sunt obligate la parcurgerea procedurii de informare asupra medierii, rastoarna prezumtia irefragabila "nemo censetur ignorare legem". Daca legea, in speta Legea nr. 192/2006, cu toate modificarile ei, este publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, potrivit acestui adagiu, cetateanul beneficiaza de prezumtia de cunoastere a legii. Ca atare, nu este justificata o procedura speciala de informare asupra continutului unei atare legi. In mod indubitabil aceasta obligatie instituita sub orice sanctiune, nu doar sub aceea a inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, contravine dispozitiilor art. 21 din Constitutie, care prevad ca nicio lege nu poate ingradi exercitarea accesului liber la justitie. Obligativitatea participarii la informarea despre avantajele medierii reprezinta o ingradire a accesului liber la justitie, deoarece se constituie intr-un filtru pentru exercitarea acestui drept constitutional, iar prin sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, acest drept este nu doar ingradit, ci chiar interzis.
 Intrucat pot exista situatii in care persoanele fizice sau juridice doresc ca solutionarea conflictului sa se faca exclusiv de catre instanta de judecata, Curtea constata ca prin reglementarea legala criticata nu le este permis acestora sa aprecieze singuri daca au sau nu nevoie de aceasta informare. Accesul liber la justitie reprezinta facultatea fiecarei persoane de a se adresa unei instante judecatoresti pentru apararea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui drept, oricat de neinsemnata ar fi, trebuie sa fie temeinic justificata, analizandu-se in ce masura dezavantajele create de ea nu cumva depasesc posibilele avantaje. Atat in jurisprudenta Curtii Constitutionale, cat si in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, se arata ca "simpla sa consacrare legala, chiar si la nivelul suprem, prin Constitutie, nu este de natura a asigura si o eficacitate reala a acestuia, atat timp cat, in practica, exercitarea sa intampina obstacole. Accesul la justitie trebuie sa fie asigurat, in consecinta, in mod efectiv si eficace" (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curtii Constitutionale nr. 670 din 18 mai 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011).
 Ca atare, Curtea considera ca procedura prealabila obligatorie a informarii asupra avantajelor medierii apare ca fiind o piedica in calea realizarii si obtinerii de catre cetatean a drepturilor sale in justitie. Mai mult, o procedura constand in informarea asupra existentei unei legi apare, neindoielnic, ca o incalcare a dreptului de acces la justitie, ce pune asupra justitiabilului o sarcina inoportuna, cu atat mai mult cu cat procedura se rezuma la o simpla obligatie de informare, si nu la incercarea efectiva de solutionare a conflictului prin mediere, astfel incat participarea partilor la sedinta de informare in fata mediatorului este una cu caracter formal.
 In contextul celor mai sus retinute, Curtea constata ca obligatia instituita in sarcina partilor, persoane fizice sau persoane juridice, de a participa la sedinta de informare privind avantajele medierii, sub sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, este o masura neconstitutionala, fiind contrara dispozitiilor art. 21 din Constitutie.
 Avand in vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, care prevede ca, "In caz de admitere a exceptiei, Curtea se va pronunta si asupra constitutionalitatii altor prevederi din actul atacat, de care, in mod necesar si evident, nu pot fi disociate prevederile mentionate in sesizare", Curtea isi va extinde controlul de constitutionalitate si asupra prevederilor art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006, care instituie sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata in caz de neindeplinire a obligatiei de a participa la sedinta de informare privind medierea, obligatie prevazuta de art. 2 alin. (1) din aceeasi lege, text de lege criticat in cauza.
Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea constata ca prevederile art. 2 alin. (1) si (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, cu modificarile si completarile ulterioare, sunt neconstitutionale si contravin art. 21 din Constitutie care consacra accesul liber la justitie.


Extras din Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 266/2014 publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 464, din 25 iunie 2014.

joi, 10 iulie 2014

Respingerea cererii nu atrage restituirea ajutorului public judiciar,art. 19 alin. 2 din OUG nr. 51/2008, art. 6 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 19 alin. 2 din OUG nr. 51/2008 prevede că instanta poate dispune, odată cu solutionarea
cauzei, obligarea părtii care a beneficiar de ajutor public judiciar la restituirea în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate de către stat, dacă prin comportamentul nediligent avut în timpul procesului, a cauzat pierderea procesului ori dacă prin hotărârea judecătorească s-a constatat că actiunea a fost exercitată abuziv.Prima instantă a dat o interpretare excesivă acestui text de lege, în prezenta cauză. Astfel,
potrivit art. 109 alin. 1 Cod procedură civilă, oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane, trebuie să facă o cerere înaintea instantei competente. Împrejurarea că cererea de chemare în judecatăa fost respinsă ca neîntemeiată nu conduce în mod automat la concluzia că reclamantul a avut un comportament nediligent sau că actiunea a fost exercitată abuziv. O interpretare de această manieră încalcă dispoziiile art. 6 din Conventia Europeanăa Drepturilor Omului, privind accesul la justitie.

Prin decizia civilă nr. 41/ din 27.03.2013 a Tribunalului Maramureş, s-a admis în parte apelul
declarat de către reclamantul D.L., împotriva sentintei civile nr. 1340/09.02.2011 a Judecătoriei BaiaMare, care a fost schimbată în parte în sensul că s-a înlăturat din sentintă dispozitia privind restituirea sumei de 5878,5 lei reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat.S-au mentinut celelalte dispozitii ale sentintei civile nr. 1340/9.02.2012.
Pentru a pronunta această decizie, tribunalul a retinut următoarele:
Art. 19 alin. 2 din OUG nr. 51/2008 prevede că instanta poate dispune, odată cu solutionarea cauzei, obligarea părtii care a beneficiar de ajutor public judiciar la restituirea în tot sau în parte, a cheltuielilor avansate de către stat, dacă prin comportamentul nediligent avut în timpul procesului, a cauzat pierderea procesului ori dacă prin hotărârea judecătorească s-a constatat că actiunea a fost exercitată abuziv.
Prima instantă a dat o interpretare excesivă acestui text de lege, în prezenta cauză. Astfel,potrivit art. 109 alin. 1 Cod procedură civilă, oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane,trebuie să facă o cerere înaintea instantei competente. Împrejurarea că cererea de chemare în judecatăa fost respinsă ca neîntemeiată nu conduce în mod automat la concluzia că reclamantul a avut un comportament nediligent sau că actiunea a fost exercitată abuziv. O interpretare de această manieră încalcă dispozitiile art. 6 din Conventia Europeanăa Drepturilor Omului, privind accesul la justitie.
Raportat la considerentele ce preced, în baza art.296 Cod procedură civilă, tribunalul a admis în parte apelul. Astfel, instanta de apel a făcut o corectă aplicare a art. 1020 – 1021 C. civil, cu ocazia solutionării fondului apelului, retinându-se că din ansamblul probelor administrateîn fata primei instante (singurele susceptibile dea fi luate în considerare, în absenta complinirii probatiunii în apel), a reieşit cu evidentă că reclamantului îi revine culpa neexecutării antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19.08.2008, el fiind cel care nu mai vrea perfectarea contractuluide vânzare-cumpărare, anterior promovării actiunii solicitându-i imperativ pârâtului restituirea sumeide bani achitată cu titlu de arvună, în conditileîn care pârâtul doreşte perfectarea contractului.
Prin urmare, motivul de nelegalitate prev. de art.304 pct. 9 Cod proc.civ. nu este fondat.

Extras din Decizia nr.3997/ 2013 a Curții de Apel Cluj, Sectia I-a civilă, în Curtea de Apel Cluj
Sectia I-a civilă Decizii relevante - trimestrul I2013http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html 

marți, 8 iulie 2014

Antecontract avand ca obiect un teren ce face obiectul legii fondului funciar , cesiunea creantei din antecontract privind cumpararea terenului, obtinerea titlului de proprietate pana la un anumit termen stabilit prin antecontract da nastere unui termen suspensiv pentru obligatia de incheiere a vanzarii prescriptia necurgand, obtinerea titlului dupa acest termen nu duce la incetarea antecontractului, vanzarea de catre cumparatorul din antecontract ulterior cesiuni este nula absoluta, cesionarul are calitate procesual in obtinerea unei hotarari care sa tina loc de vanzare,art. 5 alin. (1) – Titlul X – Legea nr. 247/2005.

Până la împlinirea termenului suspensiv – data obţinerii actului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, obligaţia asumată de părţi este imprescriptibilă.Fiind un termen suspensiv de executare stipulat în beneficiul debitorilor obligaţiei de a face – promitentul vânzător – „pendente termine”, debitorul nu poate fi acţionat în judecată pentru neexecutarea prestaţiei, deoarece datoria sa nu a ajuns la scadenţă.Împrejurarea că în speţă titlul de proprietate pentru terenul agricol în suprafaţă de 17 ha. a fost obţinut după data stabilita in anteontract, nu constituie o cauză de încetare a obligaţiei asumate de promitenţii vânzători de a perfecta în viitor contractul de vânzare-cumpărare, ci eventual pune în discuţie problema răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei pentru pagubele pricinuite cocontractantului, urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de fiecare semnatar al convenţiei. Cntractul de vânzare-cumpărare nr. 1994/3.09.2010 încheiat între beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare B.L.D. şi S.C. „H” S.R.L., se reţine că acesta, fiind încheiat anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică între părţile din proces, el constituie o vânzare a lucrului altuia, nulă absolut în condiţiile art. 948 Cod civil, fiind o operaţiune speculativă şi nu a avut ca obiect ieşirea valabilă din patrimoniul promitentei vânzătoare a terenului în suprafaţă de 17 ha.
Cât timp proprietarul terenului – recurenta pârâtă nu a dispus de bunul său în mod valabil până la momentul soluţionării prezentului recurs, se reţine că aceasta se legitimează în calitate de proprietar al bunului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, fiind îndeplinită şi această condiţie pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să îi suplinească acesteia consimţământul la vânzare, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, titlul X. Prin intermediul prezentei acţiuni reclamantul şi-a valorificat un drept de creanţă rezultat din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1143/20.06.2006 şi dobândit prin intermediul contractului de cesiune de creanţă nr. 2097/2008, aceste înscrisuri făcând dovada calităţii procesuale active a reclamantului.

Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1833/212/2009 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamantul B.L.D. a chemat în judecată pe pârâtele C.P. şi Comuna Corbu prin Primar, solicitând instanţei, ca în contradictoriu cu acestea, să pronunţe o hotărâre prin care să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea între părţi pentru imobilul-teren în suprafaţă de 17 ha., situat în extravilanul comunei Corbu. Totodată s-a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În esenţă, reclamantul a motivat că, numita C.T. a încheiat cu pârâta C.P., o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 1143/2006 la B.N.P.A. E.T. şi G.L., prin care aceasta a promis să vândă, iar C.T. să cumpere imobilul teren, aşa cum a fost individualizat mai sus, fiind achitată în întregime suma de 170.000 lei, cu titlu de preţ al vânzării, iar termenul de perfectare a contractului fiind stabilit la data de 30.06.2007.
S-a mai precizat că, în data de 28.05.2008, la B.N.P.A. M.T. şi D.P., s-a încheiat contract de cesiune de creanţă autentificat sub nr. 2097, prin care C.T. şi C.S.D., în calitate de cedenţi, au cesionat către reclamant, în calitate de cesionar, dreptul de a cumpăra născut din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.
De asemenea, s-a arătat că, în data de 19.01.2009 s-a emis pentru pârâta C.P., titlul de proprietate nr. 6675, iar până în prezent pârâta nu a înţeles să dea curs obligaţiilor asumate, în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1077 Cod civil, art. 5 din titlul X al Legii nr. 247/2005.
La cerere au fost anexate, în copie, promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, contract de cesiune de creanţă, titlu de proprietate.
Pârâta Comuna Corbu prin Primar, legal citată, nu a formulat întâmpinare.
În şedinţa din data de 12.03.2009 s-a luat act de modificarea cadrului procesual, în sensul că pârâtă în cauză este C.I.
Pârâta C.I., legal citată, a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, totodată invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Prin încheierea din data de 23.02.2010, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de netimbrare a cererii reconvenţionale şi a anulat cererea reconvenţională ca netimbrată.
De asemenea, tot prin încheierea din data de 23.02.2010, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Corbu prin Primar.
În cauză au fost încuviinţate şi administrate proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriu.
Prin sentinţa civilă nr. 10795/27.04.2010 instanţa a respins acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Comuna Corbu prin Primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis cererea formulată de reclamantul B.L.D., în contradictoriu cu pârâta C.I. şi a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între reclamantul B.L.D., în calitate de cumpărător şi pârâta C.I., în calitate de vânzător, la preţul de 170.000 lei, achitat la data de 20.09.2006 de către reclamant, autoarei pârâtei, asupra terenului extravilan în suprafaţă de 17 ha. situat pe raza comunei Corbu, judeţul Constanţa, identificat în titlul de proprietate nr. 6675/19.01.2009 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor. A dispus ca hotărârea să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
A obligat pârâta C.I. la plata către reclamant, a sumei de 4.652 lei cheltuieli de judecată (4.647 lei taxă judiciară de timbru şi 5 lei timbru judiciar).
Pentru a hotărî în acest fel, a reţinut instanţa de fond că prin înscrisul sub semnătură privată, promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 1143/2006 la B.N.P.A. E.T. şi G.L., autoarea pârâtei s-a obligat să vândă numitei C.T., iar aceasta din urmă să cumpere teren în suprafaţă de 17 ha., situat în extravilanul comunei Corbu, primind în totalitate preţul vânzării în sumă de 170.000 lei, convenindu-se totodată ca perfectarea vânzării să se facă la data emiterii titlului de proprietate, cel târziu până la data de 30.06.2007, astfel încât de la această dată luând naştere dreptul la acţiune.
Ulterior, prin contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. 2097 din 2008, dreptul de cumpărare al promitentei-cumpărătoare C.T., rezultat din promisiunea de vânzare, a fost transmis reclamantului.
Potrivit art. 1294 Cod civil, „Vinderea este o convenţie prin care cele două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”, iar conform art. 1295 Cod civil, „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
Aceste prevederi se circumscriu principiului consensualismului care guvernează materia încheierii contractelor sinalagmatice şi care face ca acordul de voinţă al părţilor, liber exprimat şi neviciat să fie suficient şi necesar pentru perfectarea convenţiei.
Pentru admisibilitatea acţiunii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: să existe un antecontract valabil încheiat, refuzul unei părţi de a încheia contractul în formă autentică, partea reclamantă să îşi fi îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract, promitentul vânzător să fie proprietarul bunului pentru a putea opera transferul dreptului de proprietate, bunul să se afle încă în patrimoniul promitentului vânzător.
Analizând condiţiile impuse de textele legale citate, instanţa de fond a constatat că, în speţă, acestea sunt îndeplinite, respectiv: există înscrisul sub semnătură privată cu valoare de antecontract de vânzare-cumpărare, pârâta nu s-a prezentat la notariat pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, obligaţie ce îi incumba conform promisiunii de vânzare, pârâtul (vânzător) este proprietarul terenului, aşa cum atestă titlul de proprietate nr. 6675/2009, iar terenul în litigiu se află încă în patrimoniul acestuia, nefiind făcută dovada că ar fi înstrăinat către altcineva.
De altfel, atâta timp cât terenul în litigiu nu a ieşit din patrimoniul pârâtului (vânzător) şi neexistând alte impedimente legale, în lumina principiului executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură a pagubelor, în baza art. 1073 şi 1077 Cod civil, instanţa poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta C.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Recursul a vizat, de asemenea, încheierea de şedinţă prin care instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
În şedinţa publică din 11.11.2010, faţă de valoarea obiectului litigiului, aşa cum rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, instanţa a calificat drept apel, calea de atac exercitată în cauză.
Prin decizia civilă nr. 501/11.11.2010 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondat apelul formulat de C.I.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul se legitimează procesual activ în condiţiile în care cesiunea de creanţă reprezintă un mod de transmitere a obligaţiilor şi este acea convenţie prin care creditorul transmite o creanţă a sa unei alte persoane, iar reclamantul a dobândit prin intermediul cesiunii de creanţă încheiată cu C.T. calitatea de beneficiar al promisiunii de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu. S-a mai reţinut că cesiunea de creanţă a fost notificată apelantei reclamante, situaţie în care aceasta, în calitate de succesoare în drepturi a defunctei promitente C.P., nu poate să ignore obligaţiile asumate de autoarea sa, deoarece odată cu acceptarea pură şi simplă a succesiunii răspunde pentru toate obligaţiile acesteia.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că toate criticile apelantei sunt nefondate, obligaţia de a face toate demersurile pentru obţinerea titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pentru terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare îi incumba promitentei vânzătoare, iar după decesul acesteia şi încetarea mandatului încheiat cu B.L.D. – procura nr. 1144 din 20.09.2006 această obligaţie s-a transmis apelantei, în calitate de succesoare a promitentei vânzătoare. Apelanta pârâtă nu îşi poate invoca propria sa culpă în neemiterea titlului de proprietate până la 30.06.2007, pentru a invoca încetarea obligaţiei sale de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât autoarea sa a încasat integral preţul de 170.000 lei, la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta C.I., care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:
1. Partea reclamantă, cedenţii creanţei reclamantului nu au respectat termenul asumat prin antecontract, prin care aceştia urmau să obţină punerea în posesie a autoarei pârâtei asupra imobilului în procedura Legii nr. 18/1991 – respectiv „cel mai târziu până la data de 30.06.2007”.
În condiţiile în care până la termenul stipulat în contract – 30.06.2007 – promitenta cumpărătoare din antecontract nu a reuşit să întocmească actele necesare vânzării, în speţă au devenit incidente dispoziţiile art. 1020 Cod civil, contractul fiind rezoluţionat pentru neexecutare culpabilă din partea beneficiarului promisiunii.
2. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii – art. 5 alin. (2) din titlul X din Legea nr. 247/2005, deoarece potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1994/3.09.2010 de B.N.P. C.M.P. bunul imobil a fost înstrăinat de reclamant către cumpărătoarea S.C. „H” S.R.L., iar la momentul soluţionării prezentei cauze, recurenta nu mai are calitatea de proprietar al bunului.
3. Hotărârea s-a pronunţat cu încălcarea dreptului la apărare al apelantei pârâte. Deşi la dosar există o cerere de amânare formulată de unul dintre cei doi avocaţi ai apelantei, instanţa de apel a respins nemotivat această cerere, deşi avocatul mai avea probe de administrat.
4. Reclamantul nu are calitate procesuală activă, întrucât prin contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. 2097/28.05.2008 s-a transmis numai un drept de creanţă, ori prin prezenta acţiune reclamantul urmăreşte transmiterea în patrimoniul său a unui drept real.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile pârâtei, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Instanţele de fond şi de apel au calificat în mod judicios contractul încheiat între autoarea pârâtei C.P. şi autoarea reclamantului – C.T. la data de 20.09.2006 ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, respectiv o convenţie prin care ambele părţi şi-au asumat obligaţia să vândă, respectiv să cumpere în viitor terenul în suprafaţă de 17 ha. situat în extravilanul comunei Corbu, judeţul Constanţa, cu preţul de 170.000 lei, preţ plătit şi încasat la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare.
Conform acestei convenţii, părţile s-au înţeles să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică la data emiterii titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991 – procedura fiind în desfăşurare la momentul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv cel mai târziu până la data de 30 iunie 2007.
Din analiza acestei convenţii, se reţine că actul încheiat de părţi este afectat de o modalitate, respectiv de termen suspensiv.
Termenul suspensiv este acela care amână exigibilitatea sau executarea obligaţiei până la momentul împlinirii sale. Cu alte cuvinte, dreptul de creanţă devine exigibil şi datoria devine scadentă la împlinirea termenului.
În cauză se reţine că antecontractul de vânzare-cumpărare a bunului viitor a fost afectat de un termen suspensiv convenţional, stipulat în beneficiul vânzătorului promitent. Părţile au convenit să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 17 ha., situat în extravilanul comunei Corbu, în legătură cu care se află în desfăşurare procedura de reconstituire a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Termenul stipulat pentru încheierea actului în formă autentică a fost stabilit ca fiind momentul emiterii titlului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, titlu ce urma să fie obţinut până cel mai târziu la data de 30 iunie 2007.
Din interpretarea gramaticală a clauzei ce vizează condiţiile în care se va încheia contractul de vânzare-cumpărare, rezultă că părţile au stabilit ca actul de vânzare-cumpărare să se încheie imediat ce se va obţine titlul de proprietate emis de Comisia Judeţeană Constanţa de Aplicare a Legii nr. 18/1991, titlu ce va fi obţinut cel mai târziu până la data de 30 iunie 2007.
Fiind un termen suspensiv de executare stipulat în beneficiul debitorilor obligaţiei de a face – promitentul vânzător – „pendente termine”, debitorul nu poate fi acţionat în judecată pentru neexecutarea prestaţiei, deoarece datoria sa nu a ajuns la scadenţă.
Trebuie subliniat faptul că termenul nu afectează existenţa însăşi a obligaţiei, ci doar exigibilitatea; obligaţia există, dar nu este exigibilă (art. 1022 Cod civil).
Astfel, obligaţia de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare există cu certitudine şi este sigur că debitorul – promitenta vânzătoare va trebui să execute obligaţia pe care o datorează – perfectarea contractului de vânzare-cumpărare la data obţinerii titlului conform Legii nr. 18/1991, titlu ce se impune a fi obţinut cel mai târziu până la data de 30 iunie 2007.
Fiind vorba de un termen suspensiv de executare în favoarea debitorului, creditorul – beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare nu poate proceda la niciun act de executare împotriva debitorului şi nu poate cere plata mai înainte de împlinirea lui. Până la împlinirea termenului suspensiv – data obţinerii actului de proprietate în procedura Legii nr. 18/1991, care se va obţine nu mai târziu de data de 30 iunie 2007, obligaţia asumată de părţi este imprescriptibilă. Termenul de prescripţie extinctivă a acţiunii în realizarea dreptului de creanţă – perfectarea contractului de vânzare-cumpărare – nu curge în favoarea debitorului. El începe să curgă numai din momentul împlinirii termenului suspensiv – 30.06.2007, când creanţa devine exigibilă.
La împlinirea termenului suspensiv, obligaţia devine exigibilă. Creditorul – beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare are la dispoziţie şi poate recurge la toate mijloacele juridice ofensive prevăzute de lege, pentru a obţine de la debitor prestaţiile care i se datorează – în speţă promovarea unei acţiunii în justiţie pentru suplinirea consimţământului promitentului vânzător la vânzare-cumpărare şi pronunţarea unei hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Împrejurarea că în speţă titlul de proprietate pentru terenul agricol în suprafaţă de 17 ha. a fost obţinut după data de 30 iunie 2007, nu constituie o cauză de încetare a obligaţiei asumate de promitenţii vânzători de a perfecta în viitor contractul de vânzare-cumpărare, ci eventual pune în discuţie problema răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei pentru pagubele pricinuite cocontractantului, urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de fiecare semnatar al convenţiei –(nerealizarea în termen a documentaţiei necesare emiterii titlului de proprietate, lipsa de diligenţă şi de interes a părţii care s-a obligat în cadrul procedurii declanşate conform Legii nr. 18/1991).
În speţă se reţine că recurenta pârâtă a solicitat pe cale reconvenţională să se constate că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost rezoluţionat ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate de beneficiara promisiunii – C.T. (cedenta dreptului de creanţă) de a efectua toate demersurile necesare pentru emiterea titlului de proprietate, cerere ce a fost anulată ca netimbrată. În condiţiile în care hotărârea primei instanţe nu a fost criticată în apel şi ulterior în recurs sub aspectul anulării cererii reconvenţionale, această soluţie a intrat în puterea lucrului judecat, neputându-se relua direct în recurs aspecte de fond legate de rezoluţiunea acestui antecontract de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, se reţine din analiza antecontractului de vânzare-cumpărare că promitenta cumpărătoare şi-a asumat numai obligaţia de a efectua toate demersurile necesare pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv obţinerea certificatului fiscal, certificatului de sarcini sau extras de carte funciară, operaţiuni ce sunt ulterioare obţinerii titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, demersurile pentru obţinerea acestui titlu incumbând exclusiv promitentei vânzătoare.
Faptul că autoarei pârâtei îi incumba această obligaţie rezultă şi din procura autentificată sub nr. 1144/20.09.2006, prin care C.P. l-a împuternicit pe reclamantul B.L.D. să o reprezinte în faţa autorităţilor statului pentru îndeplinirea tuturor formalităţilor necesare în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pentru terenul de 17 ha. situat în extravilanul comunei Corbu.
Procura nr. 1144/20.09.2006 este un contract de mandat care a încetat la data decesului mandatarului, respectiv la data de 18.05.2007, anterior termenului stipulat în antecontractul de vânzare-cumpărare, conform art. 1552 pct. 3 Cod civil.
După decesul autoarei sale, recurentei pârâte, în calitate de unic succesor, îi revenea obligaţia de a efectua toate demersurile necesare pentru obţinerea titlului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 şi respectiv obligaţia de a proceda la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului cu beneficiarul promisiunii.
2. Şi critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din titlul X din Legea nr. 247/2005 de către instanţa de apel, se reţine a fi nefondată.
Potrivit acestui text de lege, „în situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una din părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţia poate sesiza instanţa competentă, care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic”.
Pentru admisibilitatea acestei acţiuni, în mod judicios s-au reţinut îndeplinite toate condiţiile legale:
- existenţa unui antecontract de vânzare-cumpărare valabil încheiat;
- refuzul promitentei vânzătoare de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică;
- partea reclamantă să îşi fi îndeplinit obligaţiile asumate, în speţă plata integrală a preţului;
- promitentul vânzător să fie proprietarul bunului pentru a putea opera transferul dreptului de proprietate;
- bunul să se afle încă în patrimoniul promitentului vânzător.
Referitor la ultimele două condiţii, se reţine că pârâta C.I., în calitate de succesoare a defunctei C.P., s-a legitimat ca proprietară a terenului în suprafaţă de 17 ha. situat în extravilanul comunei Corbu, judeţul Constanţa, în baza titlului de proprietate nr. 6675/19.01.2009 emis în temeiul Legii nr. 18/1991 (fila 7 dosar fond), iar până la momentul pronunţării hotărârii recurate bunul nu ieşise în mod valabil din patrimoniul acesteia; recurenta pârâtă nu a făcut acte de înstrăinare cu privire la teren cu un terţ.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1994/3.09.2010 încheiat între beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare B.L.D. şi S.C. „H” S.R.L., se reţine că acesta, fiind încheiat anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică între părţile din proces, el constituie o vânzare a lucrului altuia, nulă absolut în condiţiile art. 948 Cod civil, fiind o operaţiune speculativă şi nu a avut ca obiect ieşirea valabilă din patrimoniul promitentei vânzătoare a terenului în suprafaţă de 17 ha.
Cât timp proprietarul terenului – recurenta pârâtă nu a dispus de bunul său în mod valabil până la momentul soluţionării prezentului recurs, se reţine că aceasta se legitimează în calitate de proprietar al bunului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, fiind îndeplinită şi această condiţie pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să îi suplinească acesteia consimţământul la vânzare, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, titlul X.
3. Nu poate fi reţinută ca fondată nici critica ce vizează soluţionarea apelului cu încălcarea dreptului la apărare al apelantei pârâte.
Noţiunea de proces echitabil, în sensul art. 6 din C.E.D.O. desemnează, pe de o parte, ansamblul garanţiilor procedurale enunţate de această dispoziţie, iar pe de altă parte, dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei arătat în primul paragraf este o garanţie cu conţinut propriu ce se alătură celorlalte garanţii pentru a forma primul sens al noţiunii.
O garanţie esenţială a dreptului la un proces echitabil o constituie dreptul la apărare, orice parte implicată într-o procedură judiciară trebuie să aibă posibilitatea să îşi susţină cererile în faţa instanţei de judecată, personal sau prin avocatul angajat.
Analizând legalitatea actelor de procedură din apel, din perspectiva dispoziţiilor legale invocate, se constată că procedura judiciară desfăşurată faţă de apelanta pârâtă răspunde exigenţelor art. 6 din C.E.D.O., apelanta pârâtă beneficiind de apărare calificată în apel, inclusiv la termenul de judecată din 11.11.2010 când s-au pus concluzii pe fondul apelului.
Astfel, se reţine că în instanţa de apel, apelanta pârâtă C.I. şi-a angajat doi avocaţi. La termenul de judecată din 11.11.2010 s-a prezentat în instanţă apelanta pârâtă, personal şi avocat său D.M., în substituirea apărătorului D.A. Cel de-al doilea avocat al apelantei – D.C. a depus la dosar o cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitatea prezentării sale în instanţă. Constatând că apelanta este asistată de un apărător calificat, în mod judicios, Tribunalul Constanţa a respins cererea de amânare a cauzei pentru lipsa celui de-al doilea avocat, în condiţiile în care atât partea, cât şi avocatul prezent, au declarat că nu mai au alte probe de administrat în cauză (fila 48 dosar apel) şi se declară în stare de judecată.
Pe de altă parte, nu se poate reţine că apelanta nu şi-a putut administra în lipsa celui de-al doilea avocat alte probe în completarea probatoriului administrat în faţa primei instanţe – respectiv proba testimonială şi proba cu interogatoriul intimatului reclamant, cât timp aceste probe nu au fost solicitate în condiţiile art. 292 alin. (1) Cod procedură civilă, prin niciunul dintre cele două apeluri formulate în cauză de cei doi avocaţi ai apelantei (filele 4–6 şi respectiv 10–17 dosar apel) şi nici în condiţiile art. 292 alin. (2) Cod procedură civilă.
4. Curtea constată că instanţa de apel a soluţionat în mod judicios şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în sensul respingerii acesteia, reclamantul legitimându-se procesual activ în prezenta cauză în temeiul contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. 2097/2008.
Calitatea procesual activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care se pretinde titularul dreptului dedus judecăţii.
Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.09.2006 între autoarea pârâtei – C.P. şi cedenta C.T., căsătorită, a dat naştere unor obligaţii „de a face” în sarcina părţilor contractante, respectiv de a perfecta în viitor contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar nu unei obligaţii de a da, respectiv de a transfera dreptul de proprietate din patrimoniul lui C.P. în patrimoniul lui C.T. Prin urmare, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare a dat naştere doar unor drepturi de creanţă, nefiind translativă de proprietate.
Astfel, autoarea recurentei s-a obligat faţă de C.T. – beneficiara promisiunii de vânzare-cumpărare, să îi vândă la momentul obţinerii titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, terenul în suprafaţă de 17 ha., creditorul acestei obligaţii fiind îndreptăţit, în situaţia în care debitorul va refuza să îşi îndeplinească această obligaţie, să solicite instanţei executarea acestei obligaţii prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să suplinească acest consimţământ al promitentei vânzătoare, conform art. 1073 şi art. 1075 Cod civil şi art. 5 alin. (1)din Legea nr. 247/2005, Titlul X.
Obiectul contractului de cesiune de creanţă nr. 2097/28 mai 2008 încheiat între C.S.D. şi C.T., în calitate de cedenţi şi reclamantul B.L.D., în calitate de cesionar, l-a constituit tocmai acest drept de creanţă dobândit de cedenţi prin antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1143 din 20.09.2006 încheiat cu C.P.
Contractul de cesiune de creanţă este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane (cesionar). Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar; creanţa se transmite aşa cum a existat în patrimoniul cedentului, păstrându-şi natura civilă sau comercială, cu toate garanţiile şi accesoriile ei (art. 1396 Cod civil).
Acest contract produce efecte faţă de terţi – în speţă faţă de debitorul promisiunii de vânzare-cumpărare – recurenta C.I., de la momentul notificării ei, conform înscrisurilor existente la dosar.
În speţă, se reţine că prin intermediul cesiunii de creanţă s-a transmis intimatului reclamant un drept de creanţă – dreptul de a cumpăra în viitor terenul în suprafaţă de 17 ha. de la debitorul promisiunii de vânzare-cumpărare – C.I., în calitate de succesoare a defunctei C.P., iar acest drept este însoţit de toate garanţiile şi respectiv de acţiunile pe care le aveau la dispoziţie cedenţii (C.T. şi C.S.D.) pentru apărarea şi realizarea dreptului, inclusiv acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, prin intermediul căreia beneficiarul promisiunii de vânzare-cumpărare putea solicita instanţei suplinirea consimţământului la vânzare, în ipoteza în care debitorul obligaţiei de vânzare-cumpărare refuza nejustificat să se prezinte la notar pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Prin urmare, prin intermediul prezentei acţiuni reclamantul şi-a valorificat un drept de creanţă rezultat din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 1143/20.06.2006 şi dobândit prin intermediul contractului de cesiune de creanţă nr. 2097/2008, aceste înscrisuri făcând dovada calităţii procesuale active a reclamantului.
Constatând neîntemeiată critica recurentei ce vizează modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, curtea o respinge.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, respinge recursul pârâtei ca nefondat.

Curtea de Apel Constanta ,DECIZII RELEVANTE , SECŢIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE,CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE,Decizia civilă nr. 71/C/02.03.2011.



luni, 7 iulie 2014

Terenul primit de defunct în calitate de veteran de război este bun propriu al defunctului , art. 31 alin.1 lit.”d” Codul Familiei, art 13 lit.”b” si art. 22 din Legea nr.44/1994.

Terenul atribuit lui GS, în perioada vieţii, deoarece era veteran de război, ca o recompensă pentru meritele sale personale, face ca acest bun sa aiba calitatea de bun propriu, iar soţia supravieţuitoare nu poate beneficia de cota de ½ aşa cum a fost trecută în certificatul de moştenitor. Ca atare s-a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr.32/1998 eliberat de BNP C, în referire la cota de ½ a terenului de 500 m.p.

In timpul vieţii GS – veteran de război, decedat în 11.01.1998 – a primit un teren de 500 m.p situat în Constanţa, cartier Constanţa Sud, careul E4, lotul 1, în temeiul dispoziţiilor art.13 lit.”b” şi art.22 din Legea nr.44/1994.
Conform certificatului de moştenitor nr.32/1998 eliberat de B.N CN, în masa succesorală s-a trecut cota de ½ din acest teren, precizându-se că, cealaltă cotă de ½ aparţine soţiei supravieţuitoare, conform art.30 din Codul familiei.
Este adevărat că dispoziţiile art.22 din Legea nr.44/1994 nu conţin prevederi referitoare la caracterul de bun propriu al terenului, însă avem obligaţia de a corobora textul de lege enunţat mai sus, cu art.31 al. 1 lit.”d” din Codul familiei care precizează: „nu sunt bunuri comune ci proprii ale fiecărui soţ, bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă... precum şi alte asemenea bunuri”.
Terenul s-a atribuit lui GS, în perioada vieţii, pentru că era veteran de război, ca o recompensă pentru meritele sale personale, situaţie în care acest bun are calitatea de bun propriu, iar soţia supravieţuitoare nu poate beneficia de cota de ½ aşa cum a fost trecută în certificatul de moştenitor.
Drept urmare, s-a admis recursul, s-a modificat în parte decizia civilă nr.1213/2003 a Tribunalului Constanţa, în sensul că s-a admis acţiunea şi s-a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr.32/1998 eliberat de BNP C, în referire la cota de ½ a terenului de 500 m.p.


PRACTICA DE CASARE SECTIA CIVILĂ CURTEA DE APEL CONSTANTA SEMESTRUL II/2004,,Decizia civilă nr.469/C/20 octombrie 2004.

Constituirea dreptului de proprietate în temeiul disp.art. 23 din Legea 18/1991 ,antecontract validat drept contract asupra constructiei ca urmare a abrogarii Legilor nr.58 şi 59/1974.

Din analiza prevederilor art. 23 din Legea 18/1991 rezultă că, dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate în folosinţa membrilor cooperatori proprietari ai construcţiilor cu destinaţia de locuinţă, se constituie „ope legis”, faptul dovedirii dreptului asupra locuinţei fiind suficient pentru constituirea dreptului asupra terenului aferent.Inscrisul numit „declaraţie” are valoarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, convenţia statuând şi asupra faptului că prestaţiile părţilor au fost deja executate. Chiar dacă dreptul de proprietate asupra construcţiei nu s-a transmis odată cu încheierea antecontractului, fiind necesar pentru aceasta condiţia formală a înscrisului autentic, din momentul în care Legile nr.58 şi 59/1974 au fost abrogate, iar înstrăinarea construcţiilor se poate face prin simplul acord de voinţă al părţilor, operaţiunea juridică de înstrăinare, în sens de negoţiune, a devenit perfectă ca vânzare-cumpărare.

Constituirea dreptului de proprietate prin titlul a cărei anulare se cere, s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art.23 din Legea nr.18/1991, potrivit cărora „sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moştenitorilor acestora, indiferent de ocupaţia sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art.8 din Decretul-lege nr.42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii”.
Din analiza textului rezultă că, dreptul de proprietate asupra terenurilor aflate în folosinţa membrilor cooperatori proprietari ai construcţiilor cu destinaţia de locuinţă, se constituie „ope legis”, faptul dovedirii dreptului asupra locuinţei fiind suficient pentru constituirea dreptului asupra terenului aferent.
În ceea ce priveşte dreptul recurentului asupra construcţiei, din probele administrate, respectiv înscrisurile constând în „declaraţia” dată de MA şi extrasele din registrul agricol pe anii 1951-2001, rezultă situaţia de fapt astfel cum a fost prezentată de recurent: imobilul compus din teren în suprafaţă de 1000 m.p. şi construcţie situat în com.Nufărul, jud.Tulcea, a fost cumpărat în anul 1951 de către MA şi GT, concubini, aceştia locuind în imobilul nou construit în timpul concubinajului, până la decesul lui GT, în anul 1969.
In anul 1974 între MA şi recurent, fiul concubinului decedat, s-a încheiat contract autentic de vânzare – cumpărare.
Prin urmare, convenţia de vânzare fiind încheiată anterior apariţiei Legii nr.58 şi 59/1974, numai printr-o aplicare greşită a principiului „tempus regit actum” şi a celui privind neretroactivitatea legii civile, instanţele de fond şi de apel au supus convenţia regulilor stabilite de Legea nr.58/1974, considerând nelegal că înstrăinarea imobilului către recurent este nulă de drept.
Inscrisul numit „declaraţie” are valoarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, convenţia statuând şi asupra faptului că prestaţiile părţilor au fost deja executate. Chiar dacă dreptul de proprietate asupra construcţiei nu s-a transmis odată cu încheierea antecontractului, fiind necesar pentru aceasta condiţia formală a înscrisului autentic, din momentul în care Legile nr.58 şi 59/1974 au fost abrogate, iar înstrăinarea construcţiilor se poate face prin simplul acord de voinţă al părţilor, operaţiunea juridică de înstrăinare, în sens de negoţiune, a devenit perfectă ca vânzare-cumpărare.
Întrucât la data eliberării titlului de proprietate nr.44654/15.03.1995 emis pârâtului recurent Grigore Ivan, actele normative sus-enunţate erau deja abrogate, în mod corect Comisia Judeţeană Tulcea de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor a validat constituirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent casei de locuit proprietatea pârâtului recurent.


PRACTICA DE CASARE SECTIA CIVILĂ CURTEA DE APEL CONSTANTA SEMESTRUL II/2004, Decizia civilă nr.383/C/6 octombrie 2004


Uzucapiune, extindere asupra folosintei asupra unui imobil vecin constituie o detentie precara, art.1847, art.1855 C.civ.

În materia uzucapiunii, art.1847 Cod civil, cere ca, pentru a se putea uzucapa, posesiunea trebuie să fie sub nume de proprietar, iar art.1855 Cod civ. Prevede că, atunci „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie”.Posesia începută de NG, prin extinderea folosinţei, nu poate fi caracterizată ca o posesia pentru sine, sub nume de proprietar, ci o posesia exercitată pentru altul, în speţă pentru adevăratul proprietar.
Nu se poate considera că autorul reclamanţilor a început o posesie pentru sine, pentru că prin simpla extindere a folosinţei asupra unui imobil despre care cunoştea că nu îi aparţine, acesta nu se putea considera titular al dreptului referitor la bunul aflat în posesie.

Prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra imobilului din str.Brotăcei nr.2, invocând uzucapiunea scurtă, de 10 la 20 de ani şi justul titlu ca temei al dobândirii dreptului.
Modificarea cererii, în sensul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani şi invocarea joncţiunii posesiilor reclamanţilor cu posesia autorului lor, s-a făcut la termenul din 8 mai 2002, termen care întrunea condiţiile primei zile de înfăţişare, conform art.134 Cod proc.civilă.
Depunerea cererii modificate s-a făcut astfel în termenul prevăzut de art.132 al.1 Cod proc.civilă, motivul de recurs vizând nerespectarea termenelor procedurale la modificarea acţiunii, nefiind întemeiat.
Se invocă în recurs greşita apreciere a probelor administrate, care „în cauză nu fac dovada unei posesii utile pentru a se putea uzucapa”.
Posesia constituie o stare de fapt de natură a produce unele drepturi pentru posesor şi putem vorbi de posesie atunci când sunt întrunite elementele ei constitutive, respectiv corpus şi animus.
Corpus constituie elementul material al posesiei şi, în speţa de faţă, corpus este terenul în suprafaţă de 160,9 m.p pe care intimaţii reclamanţi susţin că l-au stăpânit.
Pentru a fi posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, fiind absolut necesar şi un al doilea element esenţial: animus.
Interesează voinţa sub care acţionează posesorul atunci când efectuează actele materiale de stăpânire a bunului.
Acest element psihologic constă în voinţa posesorului de a stăpâni bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al altui drept real.
În materia uzucapiunii, art.1847 Cod civil, cere ca, pentru a se putea uzucapa, posesiunea trebuie să fie sub nume de proprietar, iar art.1855 Cod civ. Prevede că, atunci „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie”.
Reclamanţii DA şi DD au luat în stăpânire terenul în anul 1991 – conform declaraţiei martorului ZA – construind o locuinţă ăentru care au fost amendaţi contravenţional prin procesul verbal nr.125/26.06.1992 întocmit de Primăria Constanţa.
Anterior stăpânirii imobilului de către reclamanţi, asupra terenului în litigiu se susţine că a exercitat acte de folosinţă tatăl reclamantei, numitul NG, care şi-a extins folosinţa asupra terenului, acest teren aflându-se în continuarea lotului nr.111 asupra căruia NG deţinea un drept de proprietate.
Posesia începută de NG, prin extinderea folosinţei, nu poate fi caracterizată ca o posesia pentru sine, sub nume de proprietar, ci o posesia exercitată pentru altul, în speţă pentru adevăratul proprietar.
Nu se poate considera că autorul reclamanţilor a început o posesie pentru sine, pentru că prin simpla extindere a folosinţei asupra unui imobil despre care cunoştea că nu îi aparţine, acesta nu se putea considera titular al dreptului referitor la bunul aflat în posesie.
Prin urmare, din probele administrate nu se putea reţine că autorul reclamanţilor a început o posesie pentru sine, stăpânirea bunului de către acesta fiind făcută cu îngăduinţa proprietarului şi nu sub nume de proprietar.
Nefiind vorba de posesie, ci de detenţie precară în cazul numitului NG, chiar dacă reclamanţii exercită o posesie sub nume de proprietar, construind o locuinţă şi plătind impozitul, aceştia nu pot invoca uzucapiunea prin joncţiunea posesiilor lor cu posesia autorului lor.
Prin urmare, în cazul reclamanţilor nu este împlinit termenul de 30 de ani pentru a se putea invoca prescripţia achizitivă, acţiunea în uzucapiune asupra terenului nefiind întemeiată sub acest aspect.
În aceste condiţii, reclamanţii nu îndeplinesc nici cerinţele prevăzute de art.482 Cod civ, pentru a invoca accesiunea imobiliară.


PRACTICA DE CASARE SECTIA CIVILĂ CURTEA DE APEL CONSTANTA SEMESTRUL II/2004, Decizia civilă nr.350/C/4 octombrie 2004



Partaj echitabil , determinarea valorii reale a bunurilor supuse partajului se face potrivit concluziile expertizei tehnice şi nu la valoarea de impozitare stabilită de organele administratiei locale, actualizarea pretului de cumparare al imobilului u inflatia este arbitrara.

Pentru a nu se crea situaţii inechitabile între coindivizari, la partajarea imobilelor, pentru a se stabili valoarea lor reală de circulaţie, este necesară efectuarea unei lucrări de specialitate care să ţină sema de criteriile ce conduc la aflarea valorii lor economice; nu este posibilă luarea în considerare a evaluării întocmită pe baza unor baremuri stabilite de organele administraţiei locale pentru că aceasta nu poate reflecta valoarea economică reală a imobilului şi are drept consecinţă crearea unei grave inechităţi între coindivizari.Nu se pot reţine concluziile expertizei contabile – prin care s-a actualizat preţul de achiziţie al imobilului cu indicele de inflaţie – deoarece prin aplicarea procesului inflaţionist pe perioada de referinţă se ajunge la creşterea arbitrară a preţului apartamentului.

In cauzele de partaj pentru a nu se crea situaţii inechitabile între coindivizari, se impune determinarea valorii reale a bunurilor supuse împărţelii.
La partajarea imobilelor, pentru a se stabili valoarea lor reală de circulaţie, este necesară efectuarea unei lucrări de specialitate care să ţină sema de criteriile ce conduc la aflarea valorii lor economice; nu este posibilă luarea în considerare a evaluării întocmită pe baza unor baremuri stabilite de organele administraţiei locale pentru că aceasta nu poate reflecta valoarea economică reală a imobilului şi are drept consecinţă crearea unei grave inechităţi între coindivizari.
În speţă, instanţa de apel a stabilit valoarea apartamentului supus partajului, prin raportare la valoarea de impozitare precizată de autoritatea administrativă locală şi a înlăturat nejustificat concluziile expertizei tehnice imobiliare efectuate în cauză.
Cum această valoare nu asigură efectuarea unui partaj echitabil, şi a fost contestată de ambele părţi, instanţa va avea în vedere concluziile expertizei tehnice imobiliare efectuată de expertul tehnic ŞLV, prin care valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu a fost stabilită la nivelul sumei de 205.854.982 lei.
Nu se pot reţine concluziile expertizei contabile – prin care s-a actualizat preţul de achiziţie al imobilului cu indicele de inflaţie – deoarece prin aplicarea procesului inflaţionist pe perioada de referinţă se ajunge la creşterea arbitrară a preţului apartamentului, cu consecinţe negative pentru partea căreia i se atribuie în natură bunul.
Pe cale de consecinţă, a admis apelul pârâtului doar sub aspectul valorii de circulaţie a apartamentului şi a sultei stabilită în favoarea acestuia.

PRACTICA DE CASARE SECTIA CIVILĂ CURTEA DE APEL CONSTANTA SEMESTRUL II/2004, Decizia civilă nr.729/C/29 noiembrie 2004.


vineri, 20 iunie 2014

Autoritate de lucru judecat. Faptul ca procesele anterioare s-a analizat numai existenţa drepturilor pretinse de apelant iar nu şi cuantumul sumelor datorate de pârâţi, nu poate duce la admisbilitatea unei actiuni de cunatificare a sumelor de bani datorita autoritatii de lucru judecat, art. 480 alin. (1) din noul C. proc. civ.


   Împrejurarea că în sentinţa pronunţată în acest dosar nu s-a indicat cuantumul sumei datorate de pârâţi şi modul de calcul al acesteia nu poate duce la admisibilitatea unei noi acţiuni între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză, reclamantul putând însă să formuleze o cerere de lămurire a înţelesului întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii, în condiţiile art. 281 alin. (1) C. proc civ. din 1865, în vigoare la momentul pronunţării sentinţei nr. 164/2008 a Tribunalului Alba. Ca să existe identitate de obiect nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi în ambele litigii. În speţă, reclamantul tinde la obţinerea unui nou titlu executoriu pentru aceleaşi drepturi băneşti pentru care s-a judecat anterior şi care i-au fost recunoscute, iar cuantificarea acestora, în situaţia în care există neînţelegeri cu prilejul executării, se face pe alte căi, prevăzute în C. proc. civ. în acest scop.   În consecinţă, constată că în mod legal prima instanţă a respins cererea reclamantului reţinând autoritatea de lucru judecat, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (1) din noul C. proc. civ.
       
   Deliberând asupra cauzei de faţă, Curtea a constatat următoarele:  
     Prin sentinţa civilă nr. 1676 din 15 iulie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2406/102/2013, Tribunalul Mureş a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamantul N.S.A. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Alba şi Ministerul Justiţiei.  
     Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamantul a îndeplinit, în perioada în litigiu, funcţia de asistent judiciar la Tribunalul Alba, iar cererea acestuia prin care solicită să se constate că pârâţii îi datorează suma de 68.356 lei potrivit sentinţei civile nr. 164/2008, nu poate fi primită întrucât există identitate de părţi, obiect şi cauză cu acţiunea soluţionată în Dosarul nr. 4168/107/2007 al Tribunalului Alba.  
     Prin sentinţa menţionată au fost obligaţi pârâţii la acordarea despăgubirilor băneşti reprezentând drepturi salariale rezultate din diferenţa dintre salariul încasat şi cel prevăzut în Anexa I lit. A pct. 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006, corespunzător funcţiei exercitate de reclamant. Statuând obligarea pârâţilor la acordarea acestor drepturi, instanţa a stabilit îndreptăţirea reclamantului la diferenţa dintre salariul încasat şi cel prevăzut în Anexa I lit. A pct. 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006, constatând dreptul reclamantului la acordarea acestor sume.  
     Tribunalul a reţinut că, în raport de sentinţa civilă nr. 164/2008 a Tribunalului Alba, există condiţiile autorităţii de lucru judecat atât pentru petitul din prezenta cauză, care are ca obiect constatarea sumei de 68.356 lei datorate de pârâţi, conform sentinţei nr. 164/2008, cât şi pentru petitul de obligare a pârâţilor la plata acestei sume.  
     Faptul că în prezenta acţiune reclamantul a indicat şi cuantumul sumei cu titlu de diferenţă de drepturi băneşti nu înseamnă că nu există identitate de obiect şi cauză, reclamantul formulând de fapt aceeaşi acţiune ca şi în Dosarul nr. 4168/107/2007 al Tribunalului Alba. Împrejurarea că în sentinţa pronunţată în acest dosar nu s-a indicat cuantumul sumei datorate de pârâţi şi modul de calcul al acesteia nu poate duce la admisibilitatea unei noi acţiuni între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză, reclamantul putând însă să formuleze o cerere de lămurire a înţelesului întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii, în condiţiile art. 281 alin. (1) C. proc civ. din 1865, în vigoare la momentul pronunţării sentinţei nr. 164/2008 a Tribunalului Alba.  
     Tribunalul a reţinut că, similar, există identitate de părţi, obiect şi cauză în privinţa petitului 2, privind constatarea că pârâţii datorează suma de 55.121 lei, în raport de sentinţa nr. 96/2008 a Tribunalului Sibiu; petitului 3 privind constatarea că pârâţii datorează suma de 55.437 lei în raport de sentinţa nr. 961/2008 a Tribunalului Alba; petitului 4 privind constatarea că pârâţii datorează suma de 33.158 lei, în raport de sentinţa nr. 707/2008 a Tribunalului Sibiu; petitului 5 privind constatarea că pârâţii datorează suma de 11.001, în raport de sentinţa nr. 97/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, precum şi a petitului de obligare a pârâţilor la plata sumelor mai sus menţionate respectiv de obligare a Ministerului Justiţiei să aloce şi să vireze fondurile necesare plăţii acestor sume Tribunalului Alba.  
     Având în vedere că în privinţa pretenţiilor reclamantului, părţile, obiectul şi cauza litigiului de faţă sunt identice cu cele din litigiile soluţionate anterior, tribunalul reţine că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate împiedică repunerea în discuţie în prezentul cadru a aceloraşi chestiuni.  
     Reclamantul N.S.A. a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând anularea ei, evocarea fondului şi admiterea acţiunii formulate.  
     În motivarea căii de atac promovate, apelantul a arătat că în mod greşit s-a admis excepţia autorităţii lucrului judecat, în contextul în care nu există identitate de obiect între litigiile indicate în sentinţă şi prezenta cauză, subliniind că în procesele anterioare s-a analizat numai existenţa drepturilor pretinse de apelant iar nu şi cuantumul sumelor datorate de pârâţi.  
     Apelantul a mai arătat că prin expertiza contabilă efectuată a rezultat un cuantum mai ridicat al sumelor datorate de pârâţi decât suma calculată de Tribunalul Alba, prin Serviciul Contabilitate.  
     De asemenea, apelantul a subliniat faptul că dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât în litigiile anterioare nu s-a pus în discuţie determinarea cuantumului sumelor solicitate.  
     În drept, s-au invocat prevederile art. 480 alin. (3) din noul C. proc. civ.  
     Intimaţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Alba au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că hotărârea atacată este legală şi temeinică.  
     Intimaţii au arătat că în mod legal prima instanţă a admis excepţia autorităţii lucrului judecat, nefiind permisă repunerea în discuţie a unor chestiuni litigioase soluţionate.  
     Examinând calea de atac dedusă judecăţii, prin raportare la motivele invocate, Curtea a constatat următoarele:  
     Reclamantul a îndeplinit, în perioada în litigiu, funcţia de asistent judiciar la Tribunalul Alba.  
     Prin sentinţa civilă nr. 164/2008 a Tribunalului Alba, pronunţată în Dosarul nr. 4168/107/2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 373/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la acordarea despăgubirilor băneşti reprezentând drepturile salariale rezultate din diferenţa dintre salariul încasat şi cel prevăzut în Anexa I lit. A pct. 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006, corespunzător funcţiilor exercitate, pentru perioada 10 aprilie 2006-20 februarie 2008 şi în continuare, stabilindu-se că sumele vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data naşterii dreptului material şi până la data plăţii efective.  
     Prin sentinţa civilă nr. 96/2008 a Tribunalului Sibiu, pronunţată în Dosarul nr. 3251/107/2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 395/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, au fost obligaţi pârâţii la recunoaşterea şi plata drepturilor salariale constând în sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 17 august 2004-01 februarie 2007, dispunându-se actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie, începând cu data naşterii dreptului material şi până la data plăţii efective.  
     Prin sentinţa civilă nr. 961/2008 a Tribunalului Alba, pronunţată în Dosarul nr. 2501/107/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 887/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, au fost obligaţi pârâţii la recunoaşterea şi plata drepturilor salariale constând în sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia de încadrare brută lunară începând cu data de 02 februarie 2007 şi în continuare sume care urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data naşterii dreptului material şi până la data plăţii efective.  
     Prin sentinţa civilă nr. 707/2008 a Tribunalului Sibiu, pronunţată în Dosarul nr. 806/57/2009, irevocabilă prin decizia civilă nr. 127/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, au fost obligaţi pârâţii să îi plătească reclamantului sumele reprezentând drepturile salariale cu titlu spor de confidenţialitate, în procent de 15% din indemnizaţia brută lunară, între data de 18 septembrie 2005 şi data de 12 noiembrie 2009, când a intrat în vigoare Legea unică a salarizării nr. 330/2009, stabilindu-se că sumele vor fi cu indicele de inflaţie, începând cu data naşterii dreptului material, până la data plăţii efective.  
     Prin sentinţa civilă nr. 97/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată în Dosarul nr. 3250/107/2007, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 625/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata în favoarea reclamantului a drepturilor salariale indexate cu procentul de 5% începând cu data de 01 ianuarie 2007 şi în continuare, stabilindu-se că sumele vor fi actualizare cu rata inflaţiei începând cu data naşterii dreptului material, până la data plăţii efective.  
     Prin cererea formulată în prezenta cauză, reclamantul a solicitat stabilirea cuantumului drepturilor băneşti recunoscute prin hotărârile menţionate mai sus, acesta nefiind mulţumit cu modul de calcul al sumelor datorate de către Tribunalul Alba.  
     Criticile apelantului referitoare la greşita admitere a excepţiei autorităţii lucrului judecat, din perspectiva faptul că nu ar exista identitate de obiect, sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.  
     Potrivit art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.  
     Ca să existe identitate de obiect nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi în ambele litigii. În speţă, reclamantul tinde la obţinerea unui nou titlu executoriu pentru aceleaşi drepturi băneşti pentru care s-a judecat anterior şi care i-au fost recunoscute, iar cuantificarea acestora, în situaţia în care există neînţelegeri cu prilejul executării, se face pe alte căi, prevăzute în C. proc. civ. în acest scop.  
     În consecinţă, constatând că în mod legal prima instanţă a respins cererea reclamantului reţinând autoritatea de lucru judecat, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (1) din noul C. proc. civ., a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul N.S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1676 din 15 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. 2406/102/2013.

Decizia nr. 115/2013  a Curții de Apel Târgu Mureş, sursa: portal.just.ro  


   

miercuri, 18 iunie 2014

Hotărâre care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice au un drept de servitute pentru accesul pe proprietati, art.3 , art.5 , art.14 din Legea nr. 154/2012

   Potrivit art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 154/2012, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice, autorizaţi în condiţiile legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice, au dreptul de acces pe proprietăţi în condiţiile prezentei legi. Dreptul de acces pe proprietăţi este un drept de servitute, care se exercită în condiţiile legii, cu respectarea principiului minimei atingeri aduse proprietăţii . Art. 5 prevede condiţiile de exercitare a dreptului de acces pe proprietatea privată, una dintre acestea fiind, în cazul refuzului titularului dreptului de proprietate privată asupra imobilului afectat de a încheia un contract, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care să ţină loc de contract între părţi.     Potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 154/2012, "în situaţia în care contractul prevăzut la art. 13 nu se poate încheia în termen de două luni de la data primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea privată (…) ori în cazul refuzului de acordare a dreptului de acces, (…) oricare dintre părţi se poate adresa instanţei competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanţa poate pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract între părţi".     Instanţa de fond nu a avut în vedere  faptul că reclamanta are un drept de servitute legală, a cărui existenţă virtuală nu depinde de acordul pârâtei. Doar exercitarea efectivă a dreptului de acces este condiţionată, în condiţiile legii, de acordul titularului dreptului de proprietate.  
     Procedând astfel, prima instanţă nu a cercetat fondul cererii cu care a fost învestită, soluţia de respingere fiind motivată pe aspecte de inadmisibilitate (că legea nu ar prevedea posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract între părţi).          
      
    Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 26 aprilie 2011, sub nr. 30345/3/2011, reclamanta SC W.N. SRL a chemat în judecată pârâta A.P.B. 1 din Bucureşti, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract între părţi, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.   
  În motivarea cererii, reclamanta a arătat că beneficiază de dreptul de a furniza servicii de internet şi telefonie destinate publicului, precum şi de dreptul de acces pe proprietăţi, ale cărui condiţii de exercitare trebuie stabilite printr-un acord cu titularul dreptului de proprietate sau de administrare asupra imobilului, conform art. 23 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 79/2002.   
     În acest sens, începând cu anul 2006, reclamanta a încheiat cu pârâta anual o convenţie privind acordul de acces în incinta blocului 1, ultima convenţie expirând în luna decembrie 2010. Ulterior, părţile nu au mai ajuns la o înţelegere pentru semnarea unei noi convenţii, deşi reclamanta a trimis în data de 05 aprilie 2011 o notificare scrisă în acest scop.  

     În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 23, 24, 27 din O.U.G. nr. 79/2002.  
      Prin sentinţa civilă nr. 5017 din 19 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 30345/3/2011, a fost respinsă ca nefondată acţiunea şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.  
     Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că ultima convenţie privind accesul în imobil a fost valabilă până în decembrie 2010, că în această convenţie nu s-a stipulat obligaţia prelungirii, că părţile nu au ajuns la un acord în sensul prelungirii convenţiei sau încheierii unui nou contract. S-a concluzionat că nu există temei legal pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract între părţi, în lipsa unei norme care să stipuleze obligaţia acordării dreptului de acces în imobil.  
     Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC W.N. SRL, solicitând desfiinţarea în tot a hotărârii tribunalului şi admiterea cererii în sensul pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract între părţi.   
    Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a normelor legale incidente în cauză, Curtea a apreciat fondat recursul, pentru următoarele considerente:   
  Potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002, furnizorii de reţele de comunicaţii electronice autorizaţi beneficiază de dreptul de acces pe proprietăţi, sens în care pot, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, să instaleze, să întreţină, să înlocuiască sau să mute orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice, inclusiv suporturile şi celelalte facilităţi necesare pentru susţinerea acestora, precum şi punctele terminale utilizate pentru furnizarea de servicii de comunicaţii electronice, pe, deasupra, în sau sub imobile aflate în proprietate publică sau privată, după caz.  

     Condiţiile de exercitare ale acestui drept au fost reglementate la art. 23 din ordonanţă, una dintre aceste condiţii fiind încheierea unui contract (conform art. 26) sau, în lipsa unui acord, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. În acest sens, art. 27 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2002 prevede că, "în situaţia în care contractul prevăzut la art. 26 nu se poate încheia în termen de 4 luni de la data la care solicitantul a înaintat titularului dreptului de proprietate sau de administrare asupra imobilului cererea privind începerea negocierilor, solicitantul se poate adresa instanţei competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanţa poate pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract între părţi" (subl. ns.).   
     Prin Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice (în vigoare de la 01 noiembrie 2012), au fost abrogate art. 22-31 din O.U.G. nr. 79/2002, noua lege preluând cu modificări normele privind dreptul de acces pe proprietăţi.  
     Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) şi (3) din lege, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice, autorizaţi în condiţiile legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice, au dreptul de acces pe proprietăţi în condiţiile prezentei legi. Dreptul de acces pe proprietăţi este un drept de servitute, care se exercită în condiţiile legii, cu respectarea principiului minimei atingeri aduse proprietăţii.  
     Similar reglementării anterioare, art. 5 prevede condiţiile de exercitare a dreptului de acces pe proprietatea privată, una dintre acestea fiind, în cazul refuzului titularului dreptului de proprietate privată asupra imobilului afectat de a încheia un contract, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care să ţină loc de contract între părţi.   
       În continuare, art. 12-13 din lege prevăd procedura, condiţiile şi conţinutul contractului privind exercitarea dreptului de acces.   
      Potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 154/2012, "în situaţia în care contractul prevăzut la art. 13 nu se poate încheia în termen de două luni de la data primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea privată (…) ori în cazul refuzului de acordare a dreptului de acces, (…) oricare dintre părţi se poate adresa instanţei competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanţa poate pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract între părţi" (subl. ns.).   

     Faţă de prevederile legale evidenţiate mai sus, Curtea a constatat că acţiunea reclamantei este admisibilă şi că există normă legală care să dea posibilitatea instanţei de judecată să suplinească acordul pârâtei prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract privind exercitarea dreptului de acces pe proprietatea privată.  
     Motivarea sentinţei atacate evidenţiază faptul că instanţa de fond a ignorat în totalitate normele legale speciale care reglementează drepturile furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice în raport cu proprietarii imobilelor afectate, raportându-se doar la normele generale din C. civ. 1864 privind libertatea contractuală. În acest sens, instanţa de fond nu a avut în vedere nici faptul că reclamanta are un drept de servitute legală, a cărui existenţă virtuală nu depinde de acordul pârâtei. Doar exercitarea efectivă a dreptului de acces este condiţionată, în condiţiile legii, de acordul titularului dreptului de proprietate.  
     Procedând astfel, prima instanţă nu a cercetat fondul cererii cu care a fost învestită, soluţia de respingere fiind motivată pe aspecte de inadmisibilitate (că legea nu ar prevedea posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract între părţi).  
      În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) şi (5) C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.  
     Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, instanţa de fond va avea în vedere normele legale invocate de reclamantă şi va analiza îndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 154/2012 (în reglementarea anterioară art. 23 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2002), urmând a stabili în concret dacă motivele invocate de pârâtă, prin care se opune exercitării dreptului de acces, sunt temeinic justificate, în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 154/2012.


Extras din Decizia nr. 1916/R/2013 a Curții de Apel Bucureşti , sursa: portal.just.ro