judiciarapractica_main_Blog1_300x250

marți, 15 aprilie 2014

Instituţia prescripţieirăspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă, sau nu, faţă de instituţia pedepsei, art.5 din Codul Penal ?

Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I Penală în dosarul nr.530/303/2013 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai 
favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv, dacă prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei. 
În aplicarea art.5 din Codul penal, stabileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.  Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art.477 alin.3 din Codul de procedură penală. 
 Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2014. 

Minuta deciziei nr.2 Dosar nr. 2/1/2014/HP/P,  ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE 
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  sursa: www.scj.ro.

Care este textul de lege aplicabil (vechiul Cod Penal sau actualul Cod Penal) în cazul contopirii pedepselor reduse, conform art.6 alin.1 din Noul Cod Penal. ?

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori 
şi de Familie prin încheierea din data de 7 februarie 2014, în dosarul nr. 289/120/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând 
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza 
unui concurs de infracţiuni şi stabileşte : 
„În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 Cod penal. 
 În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 Cod penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. 
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.” 
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art.477 alin.3 din Codul de procedură penală. 
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2014.

        Minuta deciziei nr.1 Dosar nr. 1/1/2014/HP/P,  ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE 
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  sursa: www.scj.ro.

Compartimentare pod, montare ferestre tip Velux, desfiintarea lucrarilor fara autorizatie se poate face numai în contradictoriu cu executantul, care nu este si proprietarul clădirii, art.32 tot din Legea nr. 50/1991.

In spetă, executantul a fost sanctionat cu sanctiunea contraventională principală a amenzii, si i s-a mai aplicat măsura complementară prevăzută de lege, a intrării in legalitate, fără ca acesta să se conformeze in termenul stabilit, dar nici pană in prezent.
Pentru desfiintarea lucrărilor executate fără autorizatie de construire sau cu nerespectareaautorizatiei de construire, executantul (constructorul) nu este necesar să fie si proprietarul imobilului, deoarece el a săvarsit contraventia retinută in sarcina sa in calitate de executant (constructor), calitate in care a fost sanctionat si nu a atacat procesul-verbal de constatare si sanctionare contraventională. Contravenientul nu a fost sanctionat in calitate de proprietar al imobilului, pentru a fi necesară introducerea in cauză a proprietarilor actuali.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea retine următoarele:
Prin procesul-verbal de constatare si sanctionare contraventională nr. 2076 din 7.05.2009,
incheiat de Serviciul de Control Urbanism si Disciplină in Constructii din cadrul Municipiului Cluj-Napoca, ca urmare a controlului efectuat in data de 30.04.2009 in municipiul Cluj-Napoca, str. V. nr.1,s-a constatat că paratul O.M.M. a executat lucrări de compartimentare interioară in podul imobilului situat la această adresă si a montat ferestre tip VELUX pe invelitoare, după inscrierea imobilului in  cartea funciară, fapta incadrandu-se in dispoziŃiile art. 26 lit. a) din Legea nr. 50/1991. Prin rezolutia Primarului municipiului Cluj-Napoca din 25.05.2009, pentru fapta săvarsită de contravenient, s-a aplicat amenda de 1.000 lei si s-a dispus măsura intrării in legalitate pană la data de 1.09.2009.
Ulterior, prin procesul-verbal de constatare nr. 62 din 24.05.2011 incheiat de acelasi Serviciu
de Control Urbanism si Disciplină in Constructii din cadrul Municipiului Cluj-Napoca, s-a constatat că O.M.M. nu a dus la indeplinire măsurile dispuse prin procesul-verbal de constatare si sanctionare contraventională, prin obtinerea autorizatiei de construire sau desfiintarea lucrărilor executate fără autorizatie de construire si s-a propus sesizarea instantei de judecată. Intrucat procesul-verbal de constatare si sanctionare contraventională nu a fost atacat cu plangere la Judecătoria Cluj-Napoca, rămanand definitiv, la data de 2 august 2011 Primarul municipiului Cluj-Napoca a inregistrat la Judecătoria Cluj-Napoca actiunea avand ca obiect obligarea paratului O.M.M. să desfiinteze lucrările de constructii executate nelegal in Cluj-Napoca, str. V. nr.1 si aducerea imobilului la starea initială.
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, republicată, executarea lucrărilor de constructii este permisă numai pe baza unei autorizatii de construire sau de desfiintare, emisă in conditiile prezentei legi, iar conform alin. (2) al aceluiasi articol, constructiile civile se pot realiza numai cu respectarea autorizatiei de construire, emisă in conditiile legii si a reglementărilor privind proiectarea si executarea constructiilor.
La randul său, art. 26 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, republicată, prevede că reprezintă
contraventie dacă nu a fost săvarsită in astfel de conditii incat, potrivit legii să fie considerată infractiune, executarea sau desfiintarea, totală ori partială, fără autorizatie a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu exceptia celor mentionate la lit. b), de către investitor si executant. Iar potrivit art. 32 tot din Legea nr. 50/1991, republicată, in cazul in care persoanele sanctionate contraventional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat in termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare
a contraventiei, potrivit prevederilor art. 28 alin.(1), organul care a aplicat sanctiunea va sesiza instantele judecătoresti pentru a dispuse, după caz: a) incadrarea lucrărilor in prevederile autorizatiei;
b) desfiintarea constructiilor realizate nelegal.
Pe baza acestei stări de fapt si de drept, in mod corect judecătoria a admis actiunea
reclamantului impotriva paratului, pe care l-a obligat să desfiinteze lucrările executate fără autorizatied e construire la imobilul situat in Cluj-Napoca, str. V. nr. 1 si să readucă imobilul la starea initială, in termen de 3 luni de la data pronuntării sentintei.
Cel care a procedat gresit a fost tribunalul, care a admis apelul paratului impotriva sentintei
judecătoriei, pe care a schimbat-o in totalitate in sensul că a respins actiunea reclamantului in contradictoriu cu paratul, retinand că intrucat paratul O.M.M. a fost doar executantul lucrărilor de construire, in timp ce proprietarii imobilului la care au fost executate lucrările sunt numiŃii M.N. si sotia, care nu au fost chemati in judecată, actualul cadru procesual nu este complet, iar in apel nu se poate intregi, fată de dispozitiile art. 294 C.pr.civ.
Ratiunea legiuitorului atunci cand a adoptat Legea nr. 51/1990, republicată, a fost de a imprima o disciplină severă in constructii, astfel că atunci cand se execută lucrări fără autorizatie de construire sau cu nerespectarea autorizatiei de construire, să fie sanctionati atat investitorul, cat si executantul, fiecare distinct pentru fapta lui, răspunderea contraventională fiind personală.
In spetă, executantul a fost sanctionat cu sanctiunea contraventională principală a amenzii, si i s-a mai aplicat măsura complementară prevăzută de lege, a intrării in legalitate, fără ca acesta să se conformeze in termenul stabilit, dar nici pană in prezent.
Pentru desfiintarea lucrărilor executate fără autorizatie de construire sau cu nerespectarea
autorizatiei de construire, executantul (constructorul) nu este necesar să fie si proprietarul imobilului, deoarece el a săvarsit contraventia retinută in sarcina sa in calitate de executant (constructor), calitate in care a fost sanctionat si nu a atacat procesul-verbal de constatare si sanctionare contraventională.
Contravenientul nu a fost sanctionat in calitate de proprietar al imobilului, pentru a fi necesară introducerea in cauză a proprietarilor actuali.
Pentru aceste considerente, in temeiul art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin.(1) si (3) C. pr. civ., se va admite recursul reclamantului impotriva deciziei tribunalului, care va fi modificată in sensul că se va respinge apelul declarat de parat impotriva sentintei judecătoriei, care va fi mentinută in intregime.



 Extras din Decizia nr. 4457 din 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, Sectia I-a civilă, sursa: http://www.curteadeapelcluj.eu/jurisprudenta.html.

luni, 14 aprilie 2014

Prima zi de infatisare, suspendare, termenul de depunere a cererii modificatoare, art.132, art.134 C.pr.civ.


 Modificarea constand  prin înlocuirea obiectului acţiunii, din solicitarea de plată a creanţei principale, într-o cerere de acordare de dobânzi, raportată la creanţa principală stabilită într-un litigiu distinct, început anterior, ce s-a desfăşurat paralel cu acest litigiu, timp în care cauza pendinte a fost suspendată  este o schimbare a petitului acţiunii, respectiv a raportului juridic obligaţional dedus judecăţii şi a temeiului juridic aplicabil. Efectul pe care opunerea exprimată de oricare dintre pârâţi, cu consecinţa admiterii excepţiei de tardivitate a modificării de acţiune, îl are asupra acţiunii, profită tuturor celor aflaţi în litisconsorţiu procesual, întrucât nu este posibilă divizarea raportului juridic dedus judecăţii în sensul că modificarea acţiunii ar fi opozabilă numai acelor pârâţi care nu s-au opus, iar cei care şi-au exprimat opoziţia ar trebui să participe la soluţionarea raportului juridic litigios iniţial.   Stabilirea momentului până la care putea fi formulată o cerere modificatoare, respectiv prima zi de înfăţişare la instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 132 şi 134 C. proc. civ., atunci când a apreciat că aceasta nu se confundă cu momentul la care părţile pun concluzii în dezbateri şi că a avut loc la termenul la care instanţa de fond a dispus suspendarea cauzei, indiferent de temeiul juridic în baza căruia a pronunţat o astfel de soluţie de suspendare. Aceasta pentru că nici soluţia de suspendare a cauzei nu se putea dispune decât la prima zi de înfăţişare ca sancţiune procesuală aplicată părţilor care, legal citate, nu s-au prezentat pentru a-şi susţine punctele de vedere asupra litigiului.  
     Cum cererile modificatoare au fost formulate după repunerea cauzei pe rol, învestirea instanţei cu soluţionarea lor s-a făcut după epuizarea momentului procesual definit de prima zi de înfăţişare.  

     Prin urmare nu se poate aprecia că modificarea obiectului acţiunii În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., comună ambelor recursuri, Înalta Curte apreciază că nu este fondată.  
     Astfel, în mod corect instanţa de apel a făcut distincţie între cererile precizatoare/întregitoare şi cele modificatoare ale unei acţiuni introductive de instanţă, apreciind că o cerere modificatoare nu se poate formula decât până la prima zi de înfăţişare, în caz contrar, partea adversă având dreptul de a se opune unei modificări peste termen.  
     Prima modificare de acţiune, din data de 7 februarie 2011, a privit extinderea cadrului procesual prin introducerea în cauză de noi pârâţi.  
     A doua modificare de acţiune din data de 12 septembrie 2011, a privit înlocuirea obiectului acţiunii, din solicitarea de plată a creanţei principale, într-o cerere de acordare de dobânzi, raportată la creanţa principală stabilită într-un litigiu distinct, început anterior, ce s-a desfăşurat paralel cu acest litigiu, timp în care cauza pendinte a fost suspendată.  
     Prin urmare nu se poate aprecia că modificarea obiectului acţiunii reprezintă doar o reducere a câtimii pretenţiilor în condiţiile în care, în fapt, această cerere este o schimbare a petitului acţiunii, respectiv a raportului juridic obligaţional dedus judecăţii şi a temeiului juridic aplicabil.  
     La data de 12 septembrie 2011, primul termen după comunicarea cererii modificatoare din 7 februarie 2011, pârâţii Municipiul Galaţi, reprezentat de Primarul Municipiului Galaţi, Primarul Municipiului Galaţi şi Primăria Municipiului Galaţi se opun acestei modificări, susţinând tardivitatea acesteia.  
     Înalta Curte reţine că opoziţia la modificarea acţiunii din 7 februarie 2011 fost formulată la primul termen de judecată, 12 septembrie 2013, ce a urmat comunicării către pârâţi a acestei modificări. Efectul pe care opunerea exprimată de oricare dintre pârâţi, cu consecinţa admiterii excepţiei de tardivitate a modificării de acţiune, îl are asupra acţiunii, profită tuturor celor aflaţi în litisconsorţiu procesual, întrucât nu este posibilă divizarea raportului juridic dedus judecăţii în sensul că modificarea acţiunii ar fi opozabilă numai acelor pârâţi care nu s-au opus, iar cei care şi-au exprimat opoziţia ar trebui să participe la soluţionarea raportului juridic litigios iniţial.  
     Datorită acestui efect, este lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că excepţia de tardivitate a modificării acţiunii a fost invocată la fond de pârâţii Municipiul Galaţi, reprezentat de Primarul Municipiului Galaţi, Primarul Municipiului Galaţi şi Primăria Municipiului Galaţi şi ca motiv de apel de către Consiliul Local, singurul dintre pârâţi, căzut în pretenţii, care avea interes procesual să continue judecata cauzei prin promovarea căii de atac.  
     În ceea ce priveşte stabilirea momentului până la care putea fi formulată o cerere modificatoare, respectiv prima zi de înfăţişare la instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 132 şi 134 C. proc. civ., atunci când a apreciat că aceasta nu se confundă cu momentul la care părţile pun concluzii în dezbateri şi că a avut loc la termenul la care instanţa de fond a dispus suspendarea cauzei, indiferent de temeiul juridic în baza căruia a pronunţat o astfel de soluţie de suspendare. Aceasta pentru că nici soluţia de suspendare a cauzei nu se putea dispune decât la prima zi de înfăţişare ca sancţiune procesuală aplicată părţilor care, legal citate, nu s-au prezentat pentru a-şi susţine punctele de vedere asupra litigiului.  
     Cum cererile modificatoare au fost formulate după repunerea cauzei pe rol, învestirea instanţei cu soluţionarea lor s-a făcut după epuizarea momentului procesual definit de prima zi de înfăţişare.  
     Recurenţii reclamanţi au mai susţinut că nu s-a contestat tardivitatea celei de-a doua cereri, de modificare a obiectului acţiunii, însă prin constatarea tardivităţii cererii iniţiale, pârâţii introduşi ulterior în cauză au pierdut calitatea de părţi în proces, la reluarea judecăţii cererii iniţiale urmând ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să îşi dezvolte propriile apărări.  
     În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat în subsidiar în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de recurenţii reclamanţi, referitor la greşita respingere ca inadmisibilă a acţiunii în constatare, faţă de împrejurarea că aceasta constituie obiectul cererii modificatoare, apreciată ca tardivă, nu mai poate fi analizată pe fond.  

     Faţă de toate aceste considerente, apreciind că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică şi că nu sunt incidente disp. art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

Extras din Decizia nr. 4893/2013 a  Secţiei Civile a ÎCCJ, sursa: www.scj.ro.

luni, 7 aprilie 2014

Are calitate procesuala reclamantul care solicita demolarea gardului construit nelegal, prin care se obturează accesul la drumul public pentru locuinta sa, actiunea nu este prescriptibilă deoarece drumurile nu pot fi obiectul dreptului de proprietate privată, art.43 lit.e din OG nr.43/1997, art. 1848 C. civil din 1865.


Calitatea procesuală activă a reclamantului este justificată de afirmarea dreptului de a utiliza drumul de acces spre locuinta sa. Interesul de a  promova prezenta acțiune, care are ca obiect

obligarea pârâților să desființeze gardul în lungime de 9,40 ml construit pe str. C. care blochează drumul de acces spre locuință, este personal, legitim şi actual atâta vreme cât pârâții au blocat şi ocupat, prin construirea unui gard, o porțiune dinaceastă stradă, împiedicându-i reclamantului accesulspre locuința lui.
În cauză, nu au fost încălcate dispozițiile referitoare la prescripția de 3 ani reglementată de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, întrucât  prezenta actiune nu este una patrimonială, izvorâtă dintr-un drept de creanță, ci una având ca obiect obligație de a face, care are ca finalitate asigurarea folosinței neîngrădite a drumului public, dreptul de a folosi drumul public având un caracter continuu,fiind, prin urmare, imprescriptibil, fiind recunoscut tuturor celor legitimați să-l folosească. În acelaşisens, legal au fost reținute dispozitiile art. 1848 C. civil, potrivit căruia nu se poate prescrie domeniul lucrurilor, care prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiectul dreptului de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț.


Prin sentinta civilă  nr.2528 din data de 14.11.2012 pronuntată de Judecătoria Vişeu de Sus a fost admisă actiunea formulată de reclamantul R.N., în contradictoriu cu pârâtii Primăria Comunei
Poienile de Sub Munte prin Primar, C.M. şi C.M., L.M., au fost obligati pârâŃii C.M. şi C.M. să desfiinŃeze gardul în lungime de 9,40 ml construit  pe strada C. din loc. Poienile de Sub Munte, ce
blochează drumul de acces spre locuinta reclamantului, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
A fost obligat pârâtul L.M. să desfiinteze gardul în lungime de 4,4 ml construit pe strada C. din loc. Poienile de Sub Munte, ce blochează drumul de acces spre locuinta reclamantului, în termen
de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.  De asemenea, au fost obligati pârâtii să plătească reclamantului suma de 19,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunta această sentintă, prima instantă a retinut că aşa cum reiese din adresele emise de Primăria Poienile de sub Munte şi Inventarul bunurilor care apartin domeniului public, strada C.
din comuna Poienile de Sub Munte este o stradă balastrată, în lungime de 8 km, aflată proprietatea Statului Român şi în administrarea Consiliului local Poienile de Sub Munte, asigurând accesul spre domiciliul reclamantului şi alte proprietăŃi .
Potrivit Adresei emisă de Primăria Comunei Poienile de Sub Munte sub nr.3999 din 19.09.2012, înregistrată la dosarul cauzei la data de 20.09.2012, pârâții C.M. , C.M. şi L.M. au ocupat o suprafață de 327 mp din drumul de acces la locuinta reclamantului. Reiese astfel că pârâtii C.M. şi C.M. au construit un gard în lungime de 9,40 m, lungimea terasamentului ocupat de aceştia fiind de 45
mp, iar pârâtul L.M. a amplasat un gard în lungime  de 4,40 m, suprafata terasamentului ocupat de acesta fiind de 282 mp. De asemenea, reiese că aceşti pârâți nu au solicitat şi obtinut autorizatie de construire pentru gardul în cauză, la Primăria Poienile de Sub Munte. Cum din întreg probatoriul administrat reiese că strada C. este un drum public, aflat în
proprietatea Statului Român şi administrarea Consiliului Local Poienile de Sub Munte, regimul juridic
al acestuia este supus OG nr.43/1997, aşa cum a fost modificată. Potrivit criteriilor de clasificare din acest act normativ, strada C. din localitatea Poienile de Sub Munte este un drum public de interes local, întretinerea acestuia, executarea de lucrări, amplasarea de constructii fiind atributul administratorului
drumului. În art.17 al.2 din OG nr.43/1997 modificată, se arată că zonele de protectie ale drumurilor publice rămân în proprietatea sau administrarea persoanelor fizice sau juridice care le detin, acestea
având obligatia ca , prin desfăşurarea activitătilor lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în sigurantă a traficului, fiindu-le impuse o serie deobligatii şi restrictii în acest sens.
Potrivit art.43 lit.e din acelaşi act normativ, pedrumurile publice este interzisă ocuparea, sub orice formă, a părtii carosabile, a zonei de sigurantă, a podurilor, statiilor mijloc de transport în comun,
statiilor de control sau serviciu ale administratorului drumului, şanturilor, trotuarelor, pistelor, zonelor
de sigurantă ale drumului , iar potrivit art. 44 al.(4) se interzice blocarea sau amplasarea de obstacole de orice fel pe ampriza drumurilor publice, cu exceptia cazurilor anume autorizate de administratorul drumului şi politia rutieră, încălcarea acestei dispozitii constituind contraventie, potrivit art. 61
al.(1)lit.b.

Calitatea procesuală activă a reclamantului este justificată de afirmarea dreptului de a utiliza drumul de acces spre locuinta sa. Interesul de a  promova prezenta acțiune, care are ca obiect
obligarea pârâților să desființeze gardul în lungime de 9,40 ml construit pe str. C. care blochează drumul de acces spre locuință, este personal, legitim şi actual atâta vreme cât pârâții au blocat şi
ocupat, prin construirea unui gard, o porțiune dinaceastă stradă, împiedicându-i reclamantului accesul spre locuința lui.
Faptul că pârâtul nu este proprietarul tabular al terenului, ci doar beneficiarul unui drept de uzufruct viager, nu are relevanță în cauză. Aceasta, în primul rând pentru că terenul în legătură cu
care pârâtul pretinde că nu este proprietar nu este terenul în litigiu, iar în al doilea rând, pentru că obiectul acțiunii nu îl constituie proprietatea asupra terenului, ci obligația de a face, aceea de a
desființa gardul pe care pârâtul l-a ridicat pe o porțiune din terenul proprietatea Statului Român  în administrarea Consiliului Local al comunei Poienile de sub Munte ce aparține domeniului public,
blocând în acest fel accesul reclamantului la locuința sa.
Pârâtul C.M. a recunoscut că nu este proprietarul acelei porțiuni de teren îngrădită care înglobează o parte din traseul fostei linii C., iaradresa nr. 1942 din 13 aprilie 2012 eliberată de Primăria comunei Poienile de sub Munte, confirmă  faptul că, porțiunea de teren pe care pârâții C.M., C.M. şi L.M. au construit acel gard, face parte din in domeniul public al comunei şi acest drum facilitează accesul către proprietățile populației din zonă.
În cauză, nu au fost încălcate dispozițiile referitoare la prescripția de 3 ani reglementată de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, întrucât  prezenta actiune nu este una patrimonială, izvorâtă
dintr-un drept de creanță, ci una având ca obiect obligație de a face, care are ca finalitate asigurarea folosinței neîngrădite a drumului public, dreptul de a folosi drumul public având un caracter continuu, fiind, prin urmare, imprescriptibil, fiind recunoscut tuturor celor legitimați să-l folosească. În acelaşi sens, legal au fost reținute dispozitiile art. 1848 C. civil, potrivit căruia nu se poate prescrie
domeniul lucrurilor, care prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiectul dreptului de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț.



 Extras din Decizia nr.4028 din 17 octombrie 2013, a Curții de Apel Cluj, Secția I-a civilă,, sursa: http://www.curteadeapelcluj.eu/jurisprudenta.html.

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Conductă publică de apă, amplasată pe teren anterior dobândirii, servitute legala gratuită, inexistența dreptului la despagubiri, art.27 alin 2. din Lg. nr.241/2006.

 Exercitarea dreptului de servitute asupra proprietătilor afectate de sistemul de alimentare cu apă
şi de canalizare se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existentei acestuia.In conditiile în care legea specială în materie, ca de altfel şi legea generală, prevăd în mod expres că o astfel de servitute este una legală, este de domeniul evidentei că o astfel de servitute legală va aduce, implicit, limitări dreptului de proprietate asupra terenului afectat de o astfel de servitute legală. Singura posibilitate conferită proprietarilor unor  astfel de terenuri afectate de servicii comunitare de utilităti publice, este cea prevăzutăde art. 4 alin. 2 din Legea nr. 51/2006,  ipoteză cu care instanta nu a fost învestită în prezenta cauză. Pe cale de consecintă, Curtea constată că reclamantul nu este îndreptătit, nici în temeiul Legii  nr. 241/2006, la a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosintă a terenului afectat de această conductă de apă, după cum nu este îndreptătit la despăgubirinici pentru faptul că aceasta servitute legală aduce o limitare, absolut legală, dreptului său de proprietate.

Art. 44 alin. 5 din Constitutie prevede că pentru lucrări de interes general autoritatea publicăpoate folosi subsolul oricărei proprietăti imobiliare, cu obligatia de a despăgubi proprietarul pentru
daunele aduse solului, plantatiilor, sau constructiilor, precum şi alte daune imputabile autoritătii.
Curtea constată că, în spetă, nu este întrunită cerinta impusă de acest text constitutional,respectiv, existenta unor daune imputabile autorităŃii, adică, culpa autoritătii.
Legea nr. 51/2006, legea generală în materia serviciilor comunitare de utilităti publice, contine reglementări de ordin general cu privire la modalitatea în care operatorii de servicii comunitare de
utilităti publice au drept de servitute legală asupra sistemelor de utilităti publice, destinate acestorservicii, prevăzând în art. 5 alin. 2 că „operatorii furnizori/prestatori de servicii de utilităti publice,
indiferent de modul de organizare, de forma de proprietate, natura capitalului sau tara de origine, audreptul de servitute legală asupra sistemelor de utilităti publice destinate realizării serviciilor”.
Art. 36 alin. 1 lit. d din Legea nr. 51/2006 prevede că operatorii serviciilor de utilităti publiceau obligatia „să plătească despăgubiri persoanelor  fizice sau juridice pentru prejudiciile provocate din
culpă, inclusiv pentru restrictiile impuse detinătorilor de terenuri în perimetrul zonelor de protectie instituite, conform prevederilor legale”, zonă de protectie care este definită în art. 4 alin. 3 din aceeaşi lege, ca reprezentând zona necesară „pentru asigurarea protectiei şi functionării normale a sistemelor de utilităti publice, precum şi pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor şi mediului, se instituie zone de protectie şi de sigurantă a acestora, în conformitate cu normele tehnice elaborate de
autoritătile competente”.
În acelaşi timp, art. 36 alin. 1 lit. f din aceeaşilege prevede că operatorii serviciilor de utilităti publice au obligatia „să plătească chirii pentru folosirea temporară a terenurilor şi să aducă terenurile şi obiectivele afectate de lucrările de interventie sau de investitii în starea anterioară începerii acestor lucrări”.
Art. 37 alin. 4 din Legea nr. 51/2006 defineşte notiunea de „ocupare temporară ” a unor terenuri pentru lucrări de interventie, precizând că „ocuparea temporară a unor terenuri pentru lucrări
de interventie, înfiintare, extindere, retehnologizare, reparatii şi revizii planificate la sistemele  de utilităti publice, care se execută într-o perioadă  mai mare de 72 de ore, se va face pe baza acordului
prealabil al detinătorilor de terenuri şi cu plata  despăgubirilor cuvenite, stabilite potrivit reglementărilor legale în vigoare. Dacă cu ocazia executării lucrărilor se produc pagube proprietarilor
din vecinătatea sistemelor de utilităti publice, operatorii au obligatia să plătească despăgubiri acestora,în conditiile legii”.
Analiza coroborată a acestor dispozitii legale, mai sus citate, confirmă concluzia potrivit căreia astfel de despăgubiri, despre care face vorbire art. 36 lit. d, respectiv, chiriile despre care face vorbire
art. 36 lit. f, sunt datorate ca urmare a  folosirii temporarea terenurilor, folosintă temporară generată de efectuarea unor lucrări de interventie, dintre cele mentionate de art. 37 alin. 4, despăgubirile fiind datorate exclusiv pentru prejudiciile cauzate, în aceste ipoteze reglementate de art. 36 lit. d şi f din lege, din culpa operatorului serviciului de utilitate publică.
Or, în spetă, pe de o parte, nu se poate retine existenta vreunei culpe a pârâtei recurente, având în vedere că, la data la care reclamantul a cumpărat acest teren, magistrala de apă exista deja, iar reclamantul, aşa cum a mentionat prin contractul autentic de vânzare-cumpărare, a cumpărat pe riscul său, astfel încât acesta are la îndemână un demers judiciar nu împotriva pârâtei recurente, ci împotriva vânzătorilor, fie o actiunea în răspundere pentru vicii ascunse, fie o actiune în răspundere pentru evictiune în conditiile prevăzute de Vechiul Cod civil, în vigoare la data încheieri contractului autentic de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, în cauza pendinte nu este întrunită conditia despre care fac vorbire textele legale anterior invocate, respectiv, aceea a folosirii temporarea terenului.
Curtea constată, pe cale de consecintă, că aceste dispozitii legale, din Legea nr. 51/2006, nu pot fundamenta juridic pretentiile deduse judecătii de către reclamant prin cererea pendinte.
Legea specială nr. 241/2006 nuantează şi reglementează în concret conditiile în care se exercită acest drept de servitute legală şi în ce ipoteze, strict prevăzute de această lege, pot fi acordate despăgubiri pentru proprietarii terenurilor afectate de serviciile publice de alimentare cu apă şi canalizare.
Astfel, în conformitate cu dispozitiile art. 27 alin. 2 din Legea nr. 241/2006,  „dreptul de servitute se exercită pe toată durata existentei sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare, pentru
executarea lucrărilor necesare întretinerii şi exploatării sistemelor respective.
Dacă, cu ocazia interventiilor pentru retehnologizări, reparatii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare, operatorii au obligatia să le plătească acestora despăgubiri, în conditiile legii.
Proprietarul terenului afectat de exercitarea dreptului de servitute va fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate.
Cuantumul despăgubirii se stabileşte prin acordul părtilor sau, în cazul în care părtile nu se înteleg, cuantumul se stabileşte prin hotărâre judecătorească”.
Curtea constată că din analiza acestui text legal rezultă următoarele concluzii juridice:
Dreptul de servitute este unul legal şi cu titlu gratuit.
Dreptul de servitute se exercită pe toată durata existentei sistemelor de alimentare cu apă şi decanalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întretinerii şi exploatării sistemelor respective.
Proprietarul terenului afectat de astfel de servituti are dreptul la despăgubiri doar dacă „cu ocazia interventiilor pentru retehnologizări, reparatii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor
din vecinătatea sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare”.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar provoca astfel de  pagube, despăgubirile se vor stabili „în conditiile legii”.
Cu alte cuvinte, exercitarea unor astfel de servituti legale este gratuită, iar eventualele despăgubiri, care vor fi stabilite în conditiile legii, sunt datorate doar pentru daunele produse cu ocazia interventiilor.
În spetă, reclamantul nu solicită despăgubiri pentru daunele produse cu ocazia efectuării unor interventii la conducta de apă ce afectează parte din terenul său, ci solicită despăgubiri pentru faptul că
dreptului său de proprietate i s-a adus o limitare.
Or, în conditiile în care legea specială în materie, ca de altfel şi legea generală, prevăd în mod expres că o astfel de servitute este una legală, este de domeniul evidentei că o astfel de servitute legală
va aduce, implicit, limitări dreptului de proprietate asupra terenului afectat de o astfel de servitute legală.
Singura posibilitate conferită proprietarilor unor  astfel de terenuri afectate de servicii comunitare de utilităti publice, este cea prevăzutăde art. 4 alin. 2 din Legea nr. 51/2006, ipoteză cu
care instanta nu a fost învestită în prezenta cauză.
Pe cale de consecintă, Curtea constată că reclamantul nu este îndreptătit, nici în temeiul Legii nr. 241/2006, la a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosintă a terenului afectat de această conductă de apă, după cum nu este îndreptătit la despăgubirinici pentru faptul că aceasta servitute legală aduce o limitare, absolut legală, dreptului său de proprietate.
Aşa fiind, Curtea constată că, în aceste limite, recursul pârâtei este fondat, impunându-se a fi admis ca atare.

Extra din decizia nr.4583 din 28 noiembrie 2013,Curtea de Apel Cluj, Sectia I-a civilă, sursa Curtea de Apel Cluj, Sectia I-a civilă, sursa: http://www.curteadeapelcluj.eu/jurisprudenta.html.


Autoritate părintească se exercita de către ambii părinti, chiar daca parintele caruia i s-a incredintat copilui si-a stabilit locuinta in strainatate si celălalt părinte refuză să-şi dea acordul pentru plecarea copilului în străinătate, art.398 C.civ.

Împrejurarea că reclamanta după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț a plecat într-o altă
țară şi doreşte să-l ia şi pe copilul căruia i s-a  stabilit locuința la mamă, nu are nicio influență asupraexercitării autorității părinteşti de către ambii părinți.
Aşa cum corect a reținut instanța de apel, stabilindu-se locuința copilului la mamă, nu s-alimitat din punct de vedere spațial locul în care domiciliază mama împreună cu copilul. În condițiile în care pârâtul refuză să-şi dea acordul pentru plecarea copilului în străinătate,copilul are locuința stabilită la mamă, iar mama are domiciliul în străinătate, potrivit adeverinței dedomiciliu depusă la dosar (f. 33 dosar fond), reclamanta are la dispoziție procedura specială
reglementată de art. 18 alin. 2 teza finală din Legea nr. 272/2004, coroborat cu art. 17 alin. 2 din Legea
nr. 248/2005.

Modificarea măsurilor cu privire la drepturile şi  îndatoririle părinșilor divorțați față de copiii
minori se face, potrivit art. 403 C. civil în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la data luării
măsurilor.
În prezenta speță, singura modificare produsă este aceea a plecării mamei copilului la muncă în străinătate.Această modificare însă nu este de natură să determine schimbarea modului de exercitare a
Autorității părinteşti, față de cum aceasta a fost  stabilită prin sentința civilă nr. 2119/17.05.2012  a Judecătoriei Zalău, irevocabilă.Autoritatea părintească desemnează ansamblul drepturilor şi obligațiilor pe care le au părinții
de a veghea asupra dezvoltării copilului şi de a lua decizii referitoare la toate aspectele vieții acestuia –
educație, pregătire şcolară, activități extraşcolare, sănătate, etc.
Împrejurarea că reclamanta după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț a plecat într-o altă țară şi doreşte să-l ia şi pe copilul căruia i s-a  stabilit locuința la mamă, nu are nicio influență asupra
exercitării autorității părinteşti de către ambii părinți.
Aşa cum corect a reținut instanța de apel, stabilindu-se locuința copilului la mamă, nu s-a limitat din punct de vedere spațial locul în care domiciliază mama împreună cu copilul.În ceea ce-l priveşte pe pârât, reclamanta nu a invocat şi nu a dovedit nici un motiv întemeiat pentru care s-ar impune ca exercitarea autorității  părinteşti să-i revină numai ei, în conformitate cu dispozițiile art. 398 alin. 1 C. civil.
Faptul că reclamanta a plecat în străinătate, exercitarea autorității părinteşti asupra copilului se
face de către ambii părinți, aceasta implicând ca în vederea deplasării copilului în străinătate ambii
părinți să-şi dea acordul, iar pârâtul nu îşi dă un astfel de acord, nu constituie un motiv întemeiat  ca
autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către reclamantă.
În condițiile în care pârâtul refuză să-şi dea acordul pentru plecarea copilului în străinătate,copilul are locuința stabilită la mamă, iar mama are domiciliul în străinătate, potrivit adeverinței de
domiciliu depusă la dosar (f. 33 dosar fond), reclamanta are la dispoziție procedura specială reglementată de art. 18 alin. 2 teza finală din Legea nr. 272/2004, coroborat cu art. 17 alin. 2 din Legea nr. 248/2005.
Prin urmare, constatând că în cauză interesul superior al copilului nu reclamă exercitarea Autorității părinteşti de către un singur părinte, iar refuzul nejustificat al unui părinte de a-şi da acordul
pentru deplasarea copilului în străinătate poate fi suplinit prin mijloace procedurale speciale, altele decât înlăturarea acestui părinte din exercițiul exercitării autorității părinteşti, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., curtea va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

 Extras din Decizia nr.3871 / 2013, Curtea de Apel Cluj, Sectia I-a civilă, sursa: http://www.curteadeapelcluj.eu/jurisprudenta.html.



Admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționata ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, art.519 si urmat. C.pr.civ.

Sintagma folosită de legiuitor - "de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei" - impune cu necesitate legătura strânsă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul acţiunii civile, deoarece numai analizând pretenţia concretă dedusă judecăţii instanţele realizează o judecată pe fond a cauzei. Pe cale de consecinţă, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei.  Stabilirea  instanţei competente teritorial să judece o cerere de încuviinţare a executării silite imobiliare,  nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

Sintagma folosită de legiuitor - "de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei" - impune cu necesitate legătura strânsă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul acţiunii civile, deoarece numai analizând pretenţia concretă dedusă judecăţii instanţele realizează o judecată pe fond a cauzei.
Pe cale de consecinţă, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei.
În cauză, Judecătoria Sfântu Gheorghe a fost sesizată cu o cerere prin care s-a solicitat încuviinţarea executării silite asupra unui imobil, în baza titlurilor executorii reprezentate de contractul de credit şi contractul de ipotecă.
În cadrul procedurii de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării, Judecătoria Sfântu Gheorghe şi Judecătoria Braşov şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, motiv pentru care, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, Curtea de Apel Braşov a fost sesizată în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Obiectul sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizează o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor de drept procesual, completul de judecată - titular al sesizării - fiind chemat să se pronunţe definitiv în procedura regulatorului de competenţă, fără a pune în discuţie şi analiză fondul litigiului, ci doar intervenirea unui incident procedural referitor la competenţă în cadrul litigiului de fond.
Examinând conţinutul unei hotărâri pronunţate în cadrul regulatorului de competenţă în cazul unui conflict negativ de competenţă, se constată că aceasta nu soluţionează fondul unei cauze, ci doar un incident procesual în care stabileşte care din cele două instanţe va trebui să judece, potrivit dispoziţiilor legale.
Cum, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii procedurale în scopul determinării instanţei competente teritorial să judece o cerere de încuviinţare a executării silite imobiliare, se constată că stabilirea competenţei nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.
Deşi, în principiu, este admisibil ca şi problemele de drept procesual să facă obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, atunci când rezolvarea de principiu dată de instanţa supremă determină soluţionarea în fond a cauzei, chestiunea de drept semnalată nu se încadrează în categoria celor de lămurirea cărora depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
În consecinţă, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.
Faţă de argumentele evocate mai sus, ce fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, care prevalează, nu se mai impune analizarea celorlalte elemente de admisibilitate.

Extras din Decizia ICCJ nr. 1/2013 privind dezlegarea unor chestiuni de drept, publicatî în Monitorul Oficial, Partea I nr. 43 din 20.01.2014


Cum se interpretează şi se aplică prevederile art.36 din Legea nr.1/2000modificat prin Legea nr.212/2008 în corelare cu prevederile art.33 din Legea nr.1/2000.

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia civilă în 
dosarul nr.1067/334/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. 
Stabileşte că modificarea adusă prin Legea nr.212/2008 dispoziţiilor art.36 din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, reglementează un caz de constituire a dreptului de proprietate. În acest caz, cererile de constituire sunt supuse termenului de 60 de zile prevăzut 
de art. II din Legea nr. 193/2007 privind modificarea şi completarea Legii nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr.212/2008, respectiv 02.11.2008.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.


Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2014 de catre ICCJ, Hotararea nr.2/2014. Sursa http://www.curteadeapelcluj.eu/RIL/Centralizator

miercuri, 2 aprilie 2014

Revizuire, hotărârea instantei care evoca fondul este cea pronunțată de prima instanta deoarece decizia instantei de recurs a desființat hotărârea pronunțată în apel, păstrând sentința tribunalului , art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Din analiza hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus, se constată că sentinţa nr. 87 din 28 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a analizat fondul litigului dedus judecăţii, prin aceea că a procedat la examinarea raportului juridic dedus judecăţii şi prin raportare la probele administrate în cauză, a respins acţiunea.     Această sentinţă este definitivă ca efect a menţinerii ei după admiterea recursului împotriva deciziei din apel şi modificarea acestei din urmă decizii prin respingerea apelului.  
     Decizia nr. 4828 din 18 noiembrie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul pentru motive de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate în apel şi a analizat greşita aplicare a legii incidente în cauză, în raport de situaţia de fapt reţinută deja. Ca urmare, se constată că hotărârea atacată cu revizuire, sentinţa civilă nr. 87/2002 a Tribunalului Bucureşti, se încadrează în categoria hotărârilor pentru care C. proc. civ. deschide această cale extraordinară de atac.      

    
     Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:  
     Prin acţiunea înregistrată la data de 19 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, B.D.N.C. şi B.A.M.T. au solicitat, în contradictoriu cu B.I., E.F.E., G.C., Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, revizuirea sentinţei civile nr. 87 din 28 ianuarie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.  
     În motivarea cererii revizuienţii au arătat că prin decizia nr. 4828/2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise recursurile declarate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, B.I., E.F.E., G.C., a fost modificată decizia nr. 227 din 29 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fost menţinută ca legală soluţia dată de tribunal, prin care a fost respinsă acţiunea prin care revizuienţii solicitaseră anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.  
     Prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi publicată în M. Of. nr. 613/20.08.2008 s-a stabilit că s-a produs o încălcare a dreptului de proprietate al revizuienţilor, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, Statul Român fiind obligat la restituirea celor două apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995.  
     Având în vedere că cele două contracte de vânzare cumpărare nu au fost anulate, Statul Român nu le poate restitui în natură, iar consecinţele încălcării dreptului de proprietate al revizuienţilor nu pot fi înlăturate decât prin promovarea unei cereri de revizuire, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.  
     Prin sentinţa nr. 476 din 01 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire şi a respins acţiunea.  
     În motivare, Tribunalul a constatat că excepţia invocată de pârâţi, referitoare la inadmisibilitatea cererii de revizuire este întemeiată. Aceasta deoarece hotărârea care evocă fondul, în sensul art. 322 alin. (1) C. proc. civ. este hotărârea instanţei de recurs, care reţine o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond.  
     Prin decizia nr. 704A din 18 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul revizuienţilor.  
     Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că în mod corect tribunalul a apreciat cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă, faţă de prevederile.  
     Împotriva acestei decizii revizuienţii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.  
     Prin motivele de recurs revizuienţii au formulat în fapt o singură critică, care se referă la interpretarea noţiunii de „hotărâre care evocă fondul” prevăzută de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.  
     Revizuienţii susţin că sentinţa nr. 87/2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-civilă, este cea care evocă fondul.  
     Aceasta deoarece literatura de specialitate defineşte evocarea fondului în căile de atac ca fiind o schimbare a situaţiei de fapt în urma analizei fondului, iar prin decizia nr. 4828/2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a realizat o schimbare a situaţiei de fapt, ci s-a menţinut hotărârea de fond. Prin admiterea recursului au fost analizate doar aspecte de legalitate şi nu de temeinicie, adică nu s-a realizat o schimbare a situaţiei de fapt ca măsură a reanalizării probelor.  
     Analizând hotărârea atacată, din perspectiva motivului de recurs şi respectiv a excepţiei de nulitate a recursului invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:  
     Se constată că singura critică adusă deciziei recurate în susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., recursul este deci motivat în drept, dar şi în fapt, prin arătarea argumentelor pentru care se apreciază că instanţa a făcut o greşită interpretare a textului de lege.  
     Împrejurarea că şi în recurs se reia aceeaşi critică ca şi în apel (în care era vizată aplicarea unei dispoziţii legale de către instanţa de fond) şi care, în speţă, pune în discuţie interpretarea unui anumit text de lege, nu este de natură a face inoperant motivul de recurs expres invocat câtă vreme acesta permite cenzura, pe calea recursului, a modului în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat normele incidente cazului dedus judecăţii.  
     Ca urmare, Înalta Curte apreciază că recursul este motivat şi nu se impune aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. cum s-a cerut de reprezentantul intimaţilor pârâţi.  
     Conform art. 322 alin. (1) se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţa de recurs atunci când evocă fondul.  
     Hotărârile supuse revizuirii sunt de două categorii. O primă categorie o reprezintă hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare. Ceea ce este definitoriu pentru această categorie este că hotărârile au rămas definitive.  
     A doua categorie de hotărâri o reprezintă hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se evocă fondul cauzei.  
     Din reglementarea textului în discuţie, rezultă că în principal această cale de atac a fost deschisă împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei.  
     Evocarea fondului în primă instanţă înseamnă examinarea raportului juridic dedus judecăţii prin prisma probelor administrate în cauză. În căile de atac evocarea fondului presupune schimbarea situaţiei de fapt în urma analizării probelor.  
     În speţa de faţă, instanţele de fond şi, respectiv, de apel au apreciat că cererea de revizuire este inadmisibilă, faţă de împrejurarea că decizia nr. 4828/2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este cea care evocă, în realitate, fondul litigiului, şi nu sentinţa civilă nr. 87 din 28 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.  
     Prin sentinţa nr. 87 din 28 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, cererea reclamanţilor B.D.N.C. şi B.A.M.T., cererile reconvenţionale ale pârâţilor B.I., E.F.E., G.C., precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii B.I., E.F.E., G.C. împotriva SC H.N. SA.  
     Prin decizia nr. 4828 din 18 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursurile declarate de pârâţii B.I., E.F.E., G.C. şi de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 227 din 29 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a modificat decizia, în sensul că a respins apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 87 din 28 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a menţinut-o.  
     Particularitatea motivului de revizuire invocat, presupune verificarea admisibilităţii din punctul de vedere al îndeplinirii condiţiilor impuse de acest caz particular prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., şi anume existenţa unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorită unor hotărâri judecătoreşti şi, respectiv, consecinţele grave ale unei asemenea încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.  
     Ca urmare, se constată că hotărârea atacată cu revizuire, sentinţa civilă nr. 87/2002 a Tribunalului Bucureşti, se încadrează în categoria hotărârilor pentru care C. proc. civ. deschide această cale extraordinară de atac.  
     Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 322 alin. (1) C. proc. civ., fiind întemeiat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.  
    
Decizia nr. 4613/2010 a Secţiei Civile a I.C.C.J., sursa: scj.ro