judiciarapractica_main_Blog1_300x250

marți, 31 martie 2015

Admisibilitatea unei noi contestaţii la executare pentru aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul în care, după respingerea unei cereri similare, au fost pronunţate hotărâri de către ICCJ în RIL sau HP sau de către CCR, art.6 C.pen, art.598 C.pr.pen.

Articolul 6 C.pen  fiind o expresie a principiului legalităţii, implică obligaţia ca orice sancţiune să îşi găsească temei în lege, însă nu numai în momentul pronunţării, ci pe întreaga durată a executării pedepsei. Conform art. 598 C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face, între altele, şi atunci când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, iar potrivit art. 599 C. proc. pen., cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. Noţiunea de „lege” include, în accepţiunea Convenţiei europene a drepturilor omului, şi jurisprudenţa; cu atât mai mult trebuie recunoscută valoarea de „act cu putere de lege” unui act jurisprudenţial căruia caracterul obligatoriu îi este conferit chiar prin lege. Prin urmare, se poate considera că hotărârile pronunţate în baza art. 477 C. proc. pen. reprezintă un element de noutate, ce constituie un motiv sau apărare nouă, conform art. 599 alin. 5 C. proc. pen., pentru a fi admisibilă cererea.  O nouă cerere de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen. este admisibilă, urmând a fi calificată contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., câtă vreme se invocă o cauză de micşorare a pedepsei, în măsura în care termenul de 6 luni prevăzut în norma specială din art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 116/2013, a fost depăşit.

S-a exprimat opinia în sensul că pronunţarea unei astfel de hotărâri reprezintă o împrejurare nouă, în sensul art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., deci o nouă contestaţie la executare este admisibilă, dar şi opinia contrară. Participanţii la întâlnire au ajuns la concluzia că astfel de decizii pot fi considerate motive sau apărări noi în formularea unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen., în condiţiile art. 598 şi urm. C. proc. pen., pentru următoarele considerente: Potrivit art. 6 alin. (1)-(3) C. pen., când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la executarea pedepsei a intervenit o lege penală mai favorabilă, sancţiunea aplicată, dacă este mai mare decât maximul special prevăzut de legea nouă, se reduce la acest maxim, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, dacă închisoarea este singura pedeapsă prevăzută pentru acea faptă, iar închisoarea se înlocuieşte cu amenda, care nu poate depăşi maximul prevăzut de legea nouă pentru aceeaşi infracţiune, când amenda este singura pedeapsă prevăzută de lege pentru acea faptă. Articolul 6 fiind o expresie a principiului legalităţii, implică obligaţia ca orice sancţiune să îşi găsească temei în lege, însă nu numai în momentul pronunţării, ci pe întreaga durată a executării pedepsei. Potrivit art. 595 alin. 1 C. proc. pen., „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (…) intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă (…) mai uşoară decât cea care se execută ori care urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal”. Conform art. 598 C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face, între altele, şi atunci când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, iar potrivit art. 599 C. proc. pen., cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. Noţiunea de „lege” include, în accepţiunea Convenţiei europene a drepturilor omului, şi jurisprudenţa; cu atât mai mult trebuie recunoscută valoarea de „act cu putere de lege” unui act jurisprudenţial căruia caracterul obligatoriu îi este conferit chiar prin lege. Pe de altă parte, modificarea sau încetarea dispoziţiilor privind pedeapsa din hotărârea penală definitivă se realizează numai în procedurile privind executarea, şi numai determinat de descoperirea unor împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la data rămânerii definitive a hotărârii. Prin urmare, se poate considera că hotărârile pronunţate în baza art. 477 C. proc. pen. reprezintă un element de noutate, ce constituie un motiv sau apărare nouă, conform art. 599 alin. 5 C. proc. pen., pentru a fi admisibilă cererea.  O nouă cerere de aplicare a dispoziţiilor art. 6 C. pen. este admisibilă, urmând a fi calificată contestaţie la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. 1 lit. d) C. proc. pen., câtă vreme se invocă o cauză de micşorare a pedepsei, în măsura în care termenul de 6 luni prevăzut în norma specială din art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 116/2013, a fost depăşit.

Sursa  ww.inm-lex.ro/fisiere/d_766/Minută intalnire presedinti penale.pdf



Aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Codul penal.

Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că aplicarea legii de dezincriminare, potrivit art. 4 C. pen. este un demers distinct de aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen., şi anterior acestuia. Astfel, într-o primă etapă, se va face  aplicarea art. 4 C. pen., privind dezincriminarea, iar aplicarea legii penale mai favorabile se va face ulterior, cu privire la faptele incriminate şi în legea nouă. În acest sens pledează chiar faptul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în două texte distincte cele două instituţii.


 În practica judiciară s-a pus problema legii aplicabile, în cazul unui inculpat trimis în judecată pentru comiterea, sub imperiul legii vechi, a două infracţiuni în concurs, dintre care una dezincriminată potrivit Codului penal actual, în condiţiile în care tratamentul sancţionator pentrru ambele infracţiuni în condiţiile Codului penal anterior este mai favorabil inculpatului decât pedeapsa pentru infracţiunea nedezincriminată, conform legii noi. Problema s-a pus cel mai frecvent în legătură cu infracţiunile de vătămare corporală şi ucidere din culpă, comise în contextul unui accident rutier. Într-o primă opinie, s-a apreciat că, deşi, potrivit legii noi, fapta de vătămare corporală din culpă este dezincriminată, această lege, spre deosebire de legea anterioară, nu permite aplicarea unei pedepse neprivative de libertate pentru infracţiunea de ucidere din culpă. Ca urmare, este mai favorabilă pentru inculpat condamnarea sa pentru ambele infracţiuni, urmată de suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante, potrivit Codului penal anterior. În alte situaţii, instanţa a constatat că fapta de vătămare corporală nu mai constituie infracţiune, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi angajată răspunderea penală, întrucât inculpatul nu se afla sub influenţa băuturilor alcoolice în momentul accidentului ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune şi nici nu i-au fost produse victimei vreuna din consecinţele prevăzute la art. 194 C. pen. În consecinţă, devin incidente dispoziţiile art. 4 C. pen. având denumirea marginală „aplicarea legii penale de dezincriminare”, conform cărora „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.” În motivarea unor astfel de soluţii s-a subliniat că, în astfel de situaţii, nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 C. pen. întrucât limitele de pedeapsă prevăzute în noul Cod penal sunt identice cu limitele de pedeapsă prevăzute de vechea reglementare, regimul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de vechiul Cod penal este mai favorabil întrucât prevede un spor de pedeapsă facultativ, şi nu un spor de pedeapsă obligatoriu, ca în noul Cod penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 C. pen. anterior este mai favorabilă decât suspendare sub supraveghere reglementată de art. 91 C. pen. în vigoare, astfel încât a aplicat legea în vigoare la data comiterii infracţiunii. Punctul de vedere agreat de participanţii la întâlnire a fost în sensul că aplicarea legii de dezincriminare, potrivit art. 4 C. pen. este un demers distinct de aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen., şi anterior acestuia. Astfel, într-o primă etapă, se va face 3 aplicarea art. 4 C. pen., privind dezincriminarea, iar aplicarea legii penale mai favorabile se va face ulterior, cu privire la faptele incriminate şi în legea nouă. În acest sens pledează chiar faptul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în două texte distincte cele două instituţii.


Sursa  ww.inm-lex.ro/fisiere/d_766/Minuta intalnire presedinti penale.pdf

marți, 3 februarie 2015

Motive temeinice pentru exercitarea autorității părintești către părintele la care minorii au locuinţa după divorţ., art.398 , art.508 C.civ.

Motivele temeinice la care face referire art. 398 Cod civil  nu  sunt  cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile. Motivele întemeiate la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici  măcar exemplificativ, tocmai datorită  multitudinii de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur  părinte . Distanţa foarte mare dintre cei  doi  părinţi şi  lipsa oricărei  cooperări  din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări  obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii  părinteşti  să fie exercitată  doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii  să aibă  locuinţa după divorţ. 


Efectele divorţului, asupra modului de exercitare a autorităţii   părinteşti,  se stabilesc de către instanţa de tutelă, odată  cu  pronunţarea divorţului, conform prevederilor speciale ale art. 396 – 398 Cod civil  „ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului  de anchetă  psihologică precum şi de opiniile copilului  când acesta a împlinit vârsta de 1o  ani”. 
Deşi  regula este ca autoritatea părintească  să  revină în comun ambilor părinteşti, cu  toate acestea legiuitorul  a prevăzut   în mod expres că, odată  cu  divorţul,  instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată  numai de către unul  dintre părinţi  atunci  când „ există motive temeinice” cu  luarea în considerare a interesului  superior a  copilului.  
„Motivele temeinice” la care face referire art. 398 Cod civil  nu  sunt  cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile. 
Dispoziţiile de excepţie impuse în art. 507 Cod civil acoperă  o  altă  sferă de exercitare a autorităţii  părinteşti  decât cea decurgând  din raporturile dintre părinţii  divorţaţi  şi  copii lor minori care beneficiază  de prevederile derogatorii  ale art. 396 -398 Cod  civil. 
În acest din urmă caz, exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se poate dispune ori de câte ori există motive întemeiate cerute de interesul superior al minorului.   
Prin urmare, în mod greşit  instanţa de apel s-a raportat  la prevederile art.507 Cod civil   în condiţiile în care prevederile art.504 Cod civil fac trimitere expresă la cele ale art. 396 şi  următoarele din cod în situaţia părinţilor divorţaţi, când autoritatea părintească  „se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului  la raporturile dintre părinţi   şi  copii”. 
Ori „motivele întemeiate” la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici  măcar exemplificativ, tocmai datorită  multitudinii de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur  părinte, în speţă de părintele la care  cei  trei  minori   îşi  au  domiciliul. 
În cauză, din  probele administrate rezultă că părţile locuiesc la o distanţă de peste 8500 km, pe continente diferite, situaţie care face ca participarea părintelui la care minorii nu au domiciliul la deciziile inerente vieţii zilnice luate în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti  să fie,  practic, inexistentă. 
Mai  mult decât atât, din  probele administrate rezultă că  între părinţi  există o  stare conflictuală permanentă suprapusă cu o lipsă de comunicare, ceea ce face ca minorii  să  fie  nevoiţi  să suporte direct consecinţele acestor împrejurări, în sensul că aceştia nu au  putut să părăsească România în vacanţe de mai mulţi ani din cauza imposibilităţii eliberării de paşapoarte pe numele minorilor determinat  de lipsa de comunicare dintre părinţi.  
În plus, intimatul nu şi-a vizitat  copii  de mai  mult de 5 ani  iar necesitatea consultării  intimatului  la fiecare hotărâre importantă  în condiţiile în care acesta refuză orice comunicare directă cu  recurenta face ca exercitarea în comun a autorităţii părinteşti  să fie una pur  formală   şi cu consecinţe negative asupra interesului minorilor. 
Fără a nega dreptul tatălui de a păstra legături fireşti cu minorii, Curtea reţine că   modalitatea de exercitare a autorităţii de către pârât nu poate fi aleasă fără a ţine cont de împrejurările concrete  care fac extrem de dificilă  punerea în practică a acestui  drept. 
Or, posibilitatea intimatului de a scoate minorii din România şi a-i  duce la domiciliul  tatălui  în SUA a fost acordată  fără  a se ţine cont  de interesul  acestora de a nu mai fi  supuşi  stresului provocat  de atitudinea  extrem de posesivă a intimatului. 
În concluzie, distanţa foarte mare dintre cei  doi  părinţi şi  lipsa oricărei  cooperări  din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări  obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii  părinteşti  să fie exercitată  doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii  să aibă  locuinţa după divorţ, aspect  hotărât  definitiv  în primă instanţă şi  nesupus cenzurii   în lipsa unui  recurs din partea intimatului. 
Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. De aceea, contrar raţionamentului instanţei de apel, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil  nu goleşte de conţinut statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine  cu situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti. 
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9  Cod procedură  civilă  recursul reclamantei  va fi  admis iar  apelul  pârâtului va fi  respins, urmând ca hotărâre instanţei de fond  să fie menţinută  ca legală  şi  temeinică. 



Curtea De Apel Braşov , Extras din  Decizia civilă nr.276/R/12.03.2014 , sursa http://portal.just.ro.,  Curtea de Apel Brașov, jurispudență.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Putere de lucru judecat, considerentele hotârârii.

Dezlegarea unei probleme de drept prin considerente se impune cu putere de lucru judecat, in  baza jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană respectiv în baza Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, reconfirmata ulterior, curte ce a statuat că  puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. 

In ce priveşte autoritatea de lucru judecat de care se bucură Decizia nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că aceasta este ataşată considerentelor sale. Legea naţională în vigoare la data pronunţării hotărârilor potrivnice şi formulării cererii de revizuire nu distingea asupra părţilor dintr-o hotărâre care intră în puterea lucrului judecat, dar, în virtutea principiului ubi lex non distinguit, şi făcând aplicarea directă a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg sub acest aspect, cât şi a deciziilor Curţii Constituţionale, mai jos-menţionate, obligatorii de asemenea, Înalta Curte constată că rezolvarea problemei de drept pe care prima Decizie nr. 1172 din 7 aprilie 2009 a dezlegat-o în considerentele sale se impune cu putere de lucru judecat, faţă de a doua decizie, cea din urmă, nr. 1948 din 5 aprilie 2012, care prin considerente i-a dat o rezolvare contrară cu consecinţa adoptării unei soluţii contrare.
România a devenit parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în urma ratificării acesteia prin Legea nr. 30/1994 iar prin art. 11 din Constituţie s-a obligat să îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile care îi revin din tratatele la care este parte şi pe care Ie-a ratificat. Şi-a asumat, astfel, obligaţia de a respecta Convenţia precum şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului Convenţiei, în limitele pe care aceasta le prevede, în conformitate cu art. 46: "Înaltele Părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi".
Curtea Europeană a apreciat în jurisprudenţa sa, repetitiv, că "un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele adiţionale (..). Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiutor" ( Hotărârea D.P., 26 aprilie 2007).
"În această privinţă, trebuie reamintit faptul că preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenţie (..). Ea presupune respectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat." ("Hotărârea S. şi alţii, 23 februarie 2006).
Cu privire la principiul securităţii juridice axat pe principiul echităţii juridice şi al puterii lucrului judecat, res judicata, aplicabile în cauza de faţă, Curtea Europeană a reafirmat: "Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că soluţia definitivă în orice litigiu nu trebuie rediscutată." (Hotărârea B., 28 octombrie 1999) "Reexaminarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra problematicii respective nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză" (Hotărârea L., 4 martie 2008).
Neechivoc, în cauza D. împotriva României, Curtea Europeană a statuat: "(..) Curtea reaminteşte că motivarea unei hotărâri are acelaşi efect obligatoriu ca şi dispozitivul dacă, precum în prezenta cauză, aceasta constituie baza ei fundamentală (Hotărârea din 7 februarie 2012). În acelaşi sens, Hotărârea P. împotriva Franţei, 2004.
De asemenea, în cazul SC P.S. SA împotriva României, Curtea Europeană preluând statuarea din cauza Z. şi alţii împotriva Greciei (Hotărârea din 18 noiembrie 2004), a stabilit, tot neechivoc: "(..) Obligaţia de a executa o hotărâre judecătorească nu se limitează la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotărârii este în acelaşi timp cel care trebuie respectat şi aplicat" (Hotărârea din 3 iunie 2008).
La rândul său, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, în sensul că: "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta".
Constatarea că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta şi că atât considerentele cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept a fost reafirmată şi în deciziile ulterioare, de ex.: nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 549/3.08.2011; nr. 414/14.04.2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 291/4.05.2010; nr. 1415/4.11.2009, publicată în M. Of., Partea I, nr. 796/23.11.2009; nr. 415/14.04.2010, publicată în M. Of. Partea I, nr. 294/5.05.2010; Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. Partea I, nr. 90/3.02.2012; Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010.
Nu în ultimul rând, se impune şi observaţia că Noul C. proc. conţine o reglementare expresă în sensul că "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă" (art. 430 alin. (2)).
Prin urmare, faţă de cele ce preced, Înalta Curte constatând îndeplinite condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. va încuviinţa cererea de revizuire şi, în baza art. 327 alin. (1) C. proc. civ. va anula cea din urmă hotărâre, respectiv Decizia nr. 1948 din 5 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este potrivnică Deciziei nr. 1172 din 7 aprilie 2009 pronunţată tot de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Extras din Decizia nr.1011 din 12.03.2013, a ICCJ sectia a II- a civilă, sursa www.scj.ro


joi, 22 ianuarie 2015

Principiul simetriei formelor actelor juridice. Modificarea unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare, printr-un act adițional, act neîncheiat în forma autentică, duce la incidenţa, în privinţa actului adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei actelor juridice, cunoscut şi sub denumirea de principiul simetriei formelor (în contracte), în virtutea căruia, orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui act juridic civiltrebuie să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul modificat.Astfel, dacă actul modificat era încheiat în formă autentică, orice modificare a vreuneia din clauzele actului autentic trebuie să îmbrace aceeaşi formă autentică. Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect şi legal s-a apreciat de către instanţa de apel asupra caracterului actului adiţional nr. 1/2009, acela de act modificator alcontractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, asupra incidenţei, în privinţa acestui act adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

Corect a reţinut, în speţă, instanţa de apel, faptul că, prin actul adiţional nr.1/09.09.2009 şi prin actul intitulat „cesiune de contract”, s-a modificat, practic, o clauză esenţială a contractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, clauza referitoare la obligaţia cumpărătorului de plată a preţului, ca şi clauză esenţială în contract, întrucât, viza însăşi executarea uneia din obligaţiile esenţiale asumate de una din părţile contractante.Este ştiut faptul că în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorului îi revin două obligaţii esenţiale, respectiv, aceea de a transfera proprietatea lucrului vândut şi de a preda lucrul vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului - în acest sens dispunând art. 1295 alin.1 C.civ. şi art. 1314 şi urm. C.civ. -, respectiv, de a-l garanta pe cumpărător pentru liniştita posesiune a lucrurilor şi pentru viciile acestuia, în timp ce principala obligaţie ce îi revine cumpărătorului este, conform art. 1361 C.civ., aceea de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract.
Prin urmare, este cert faptul că modificarea art. 3 din contractul autentic de vânzare cumpărare nr. 110/11.01.2008, modificare intervenită prin aşa zisul act adiţional nr. 1/09.09.2009, reprezintă o modificare a unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare – întrucât, vizează practic modificarea însăşi a obligaţiei principale şi esenţiale ce cade în sarcina cumpărătorului, aceea de plată a preţului vânzării -, astfel încât, prin prisma principiului simetriei formelor, actul adiţional nr. 1/09.09.2009 trebuia să îmbrace forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect şi legal s-a apreciat de către instanţa de apel asupra caracterului actului adiţional nr. 1/2009, acela de act modificator alcontractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, asupra incidenţei, în privinţa acestui act adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice. Pe cale de consecinţă, dacă acest act adiţional este lovit de nulitate absolută, este de domeniul evidenţei faptul că art. 3 alin. 3 din contractul autentic de vânzare-cumpărare nr.110/11.01.2008 nu a fost modificat, astfel încât, în temeiul acestei clauze contractuale, vânzătorul R.I. era pe deplin îndreptăţit să solicite de la cumpărătorul O.C.R. achitarearestului de preţ de 48.000 Euro, în numerar.
Situaţia este similară şi în cazul actului intitulat „cesiune de contract nr. 1/10.03.2010”,având în vedere că obiectul acestei aşa zise cesiuni de contract viza practic, modificareaaceleiaşi clauze esenţiale din contractul autentic de vânzare-cumpărare, referitoare la obligaţia esenţială a cumpărătorului, de plată a preţului în condiţiile stipulate în art. 3 din contractul devânzare-cumpărare autentic.
Drept urmare, întrucât şi această cesiune de contract viza modificarea unei clauze esenţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentic, în virtutea aceluiaşi principiu alsimetriei formelor, actul intitulat „cesiune de contract nr. 1/10.03.2010”, trebuia să îmbraceforma autentică, sub sancţiunea nulităţii sale absolute.

Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, Extras din  decizia nr. 1158 din 26 septembrie 2014 sursa:http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul III 2014.   


Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că prevederile Legii privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2014 pentru reglementarea unor măsuri privind administraţia publică locală sunt neconstituţionale. Parlamentul, în baza art. 115 alin. (8) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie, urmează să reglementeze, prin legea de respingere, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2014 pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale.



O ruptura politică nu  poate constitui într-o situaţie extraordinară care să necesite adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. Faptul că majorităţile iniţial constituite prin alianţe politice sunt supuse schimbării nu reprezintă o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. Dacă o alianţă politică ce s-a prezentat în alegeri cu liste comune încetează să mai existe nu înseamnă că aleşii locali care au candidat pe listele acesteia sau supleanţii îşi pierd apartenenţa politică, ei rămânând membri ai partidelor politice componente ale alianţei. Sancţiunea pierderii mandatului, indiferent de modalitatea în care se pierde calitatea de membru de partid (demisie sau excludere), vizează numai consilierii locali şi judeţeni, aceştia fiind aleşi în cadrul unui scrutin de listă. Aşadar, votul exprimat de către corpul electoral a privit partidul politic, mai exact lista prezentată de acesta, nu şi candidaţii individuali, ceea ce a şi determinat configuraţia politică a consiliului local/judeţean reflectată prin numărul de mandate obţinute de partidele politice. Soluţia legislativă cuprinsă în art. 9 alin. (2) lit. h1) din Legea nr. 393/2004 este o exigenţă ce rezultă direct din prevederile art. 8 alin. (2) din Constituţie, o soluţie legislativă contrară - care să nu condiţioneze încetarea mandatului de consilier local sau judeţean de pierderea calităţii de membru de partid sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă acesta a fost ales - putând fi acceptată doar în condiţiile modificării tipului de scrutin în cadrul căruia sunt aleşi consilierii locali sau judeţeni. În lipsa reglementării unui alt tip de scrutin, Curtea nu poate decât să constate, în cauza de faţă, încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.  Curtea constată că Parlamentul va trebui să respingă prin lege ordonanţa de urgenţă neconstituţională, pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În acest context, Curtea reaminteşte faptul că deciziile sale nu pot fi lipsite de efecte juridice şi trebuie aplicate, potrivit principiului constituţional al comportamentului loial

Curtea constată că întreaga expunere de motive a ordonanţei de urgenţă analizate se axează asupra existenţei unor "rupturi politice" apărute pe parcursul mandatului autorităţilor locale şi necesitatea remedierii efectelor negative ale acestora. Cu alte cuvinte, se pune problema necesităţii emiterii unei ordonanţe de urgenţă care să creeze cadrul necesar coagulării unor majorităţi politice în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, altele decât cele rezultate din alegeri. Or, un astfel de motiv, indiferent cum este exprimat, nu se poate constitui într-o situaţie extraordinară care să necesite adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. Constituirea sau ruperea alianţelor politice intră în exerciţiul democratic firesc, iar ele nu pot justifica în sine măsuri care, în mod direct şi brutal, schimbă configuraţia politică a autorităţilor administraţiei publice locale şi alterează voinţa corpului electoral. Faptul că majorităţile iniţial constituite prin alianţe politice sunt supuse schimbării nu reprezintă o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, necesitatea creării unui avantaj politic pentru a se adopta anumite decizii la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale, indiferent de partidul politic care beneficiază de acesta, nu reprezintă o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. 
    Curtea mai constată că atât timp cât organele deliberative din cadrul administraţiei publice locale, şi anume consiliul local, consiliul judeţean, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, funcţionează în sensul art. 38 şi următoarele din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, se formează, în mod implicit, o majoritate şi o minoritate politică în cadrul acestor organe. Faptul că o alianţă politică ce s-a prezentat în alegeri cu liste comune încetează să mai existe nu înseamnă că aleşii locali care au candidat pe listele acesteia sau supleanţii îşi pierd apartenenţa politică, ei rămânând membri ai partidelor politice componente ale alianţei; din contră, art. 31 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 mai 2014, precizează, în mod expres, că, "În cazul în care alianţa politică se va prezenta în alegeri cu liste comune, candidaţii trebuie să facă parte dintr-un partid politic membru al alianţei". De aceea transpare cu evidenţă faptul că scopul real al ordonanţei de urgenţă este acela de a orienta aleşii locali într-o anumită direcţie politică şi de a permite constituirea, în acest mod, a unei noi majorităţi politice, aspecte care, desigur, nu se pot constitui într-o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie   . Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie.
. …sancţiunea pierderii mandatului, indiferent de modalitatea în care se pierde calitatea de membru de partid (demisie sau excludere), vizează numai consilierii locali şi judeţeni, aceştia fiind aleşi în cadrul unui scrutin de listă. Aşadar, votul exprimat de către corpul electoral a privit partidul politic, mai exact lista prezentată de acesta, nu şi candidaţii individuali, ceea ce a şi determinat configuraţia politică a consiliului local/judeţean reflectată prin numărul de mandate obţinute de partidele politice. Astfel, soluţia legislativă cuprinsă în art. 9 alin. (2) lit. h1) din Legea nr. 393/2004 este o exigenţă ce rezultă direct din prevederile art. 8 alin. (2) din Constituţie, o soluţie legislativă contrară - care să nu condiţioneze încetarea mandatului de consilier local sau judeţean de pierderea calităţii de membru de partid sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă acesta a fost ales - putând fi acceptată doar în condiţiile modificării tipului de scrutin în cadrul căruia sunt aleşi consilierii locali sau judeţeni. În lipsa reglementării unui alt tip de scrutin, Curtea nu poate decât să constate, în cauza de faţă, încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Curtea mai reţine că nu se poate face o paralelă, având în vedere contextul normativ diferit, între reglementarea de faţă şi cea cuprinsă în art. II alin. (1) din Legea nr. 249/2006, potrivit căreia "În termen de 45 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, aleşii locali care intră sub incidenţa art. 9 alin. (2) lit. h1), alin. (21) şi art. 15 alin. (2) lit. g1) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali sunt obligaţi, sub sancţiunea încetării mandatului, să îşi declare apartenenţa politică, prin declaraţie scrisă, pe propria răspundere, depusă la secretarul unităţii administrativ- teritoriale". Această reglementare a fost una tranzitorie, fiind adoptată ca urmare a introducerii, prin aceeaşi lege a sancţiunilor prevăzute, în prezent, de art. 9 alin. (2) lit. h1) şi art. 15 alin. (2) lit. g1) din Legea nr. 393/2004. Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 249/2006, mandatul consilierilor locali, judeţeni, al primarilor şi preşedinţilor de consilii judeţene nu înceta în situaţia pierderii, respectiv pierderii prin demisie, a calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă a fost ales, după caz, drept pentru care legiuitorul a prevăzut o normă tranzitorie pentru a se regla tensiunile apărute prin introducerea acestei noi reglementări (a se vedea şi paragraful 23 al prezentei decizii). Aşadar, nu există identitate de situaţie şi conţinut normativ între cele două reglementări în vederea acreditării tezei potrivit căreia ar fi existat deja un precedent în materie. Obiter dictum, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, "erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securităţi sporite a raporturilor juridice" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014).
. Aşadar, Curtea nu poate califica ordonanţa de urgenţă criticată ca fiind o normă tranzitorie, specială, derogatorie, de suspendare sau cu aplicare limitată în timp, ceea ce duce la concluzia că Guvernul a optat pentru un procedeu legislativ sui generis, neprevăzut în Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care să nu permită aplicarea prevederilor art. 9 alin. (2) lit. h1) şi art. 15 alin. (2) lit. g1) din Legea nr. 393/2004 în privinţa aleşilor locali care şi-au exprimat opţiunea cu privire la partidul politic, organizaţia minorităţii naţionale din care doresc să facă parte sau să devină independenţi. În consecinţă, Guvernul, adoptând o atare ordonanţă de urgenţă, a încălcat normele de tehnică legislativă şi, implicit, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 
    De asemenea, Curtea reţine că o atare modalitate de reglementare, contrară tehnicii legislative şi care a dus la paralizarea efectelor art. 9 alin. (2) lit. h1) şi art. 15 alin. (2) lit. g1) din Legea nr. 393/2004, încalcă art. 1 alin. (3) din Constituţie referitor la statul de drept.
În privinţa efectelor concrete ale prezentei decizii, Curtea constată că Parlamentul va trebui să respingă prin lege ordonanţa de urgenţă neconstituţională, cu menţionarea expresă a art. 147 alin. (2) din Constituţie (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 98 din 5 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 mai 2001), şi să reglementeze, în acord cu art. 115 alin. (8) din Constituţie, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2014 (respectiv între data de 2 septembrie 2014 şi data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I), pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale. În acest context, Curtea reaminteşte faptul că deciziile sale nu pot fi lipsite de efecte juridice şi trebuie aplicate, potrivit principiului constituţional al comportamentului loial (a se vedea, cu privire la înţelesul noţiunii, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012), de către Parlament în sensul restabilirii stării de constituţionalitate.


Curtea Constituţională - Decizia nr. 761/2014, sursa : Monitorul Oficial, Partea I nr. 46 din 20 ianuarie 2015

miercuri, 24 decembrie 2014

Încălcarea dispoziților art. 797 Cod civil din 1865 conduce la nulitatea absoluta a încheierii de admitere în principiu chiar daca aceasta e irevocabila, art.1201 din C civ din 1865.


   Încălcarea disp. art. 797 Cod civil conduce la nulitatea absoluta a   încheierii de admitere în principiu chiar daca aceasta e irevocabila si poate fi invocata în orice faza a procesului pâna la solutionarea hotarârii de recurs. Cum   încheierea de admitere în principiu este o hotarâre partiala de partaj,    ea este supusa aceleiasi sanctiuni prevazute de art. 797 Cod civil, respectiv inexistenta, în lipsa tuturor mostenitorilor, chiar daca a trecut în puterea lucrului judecat A considera ca inexistenta vizeaza numai hotarârea de  partaj fara a se putea aduce atingere încheierii de admitere în principiu  a partajului înseamna a ignora finalitatea textului mentionat care, declara nule împartelile în care nu sunt cuprinsi toti mostenitorii.
   
 Încalcarea disp. art. 797 Cod civil conduce la nulitatea absoluta a  încheierii de admitere în principiu chiar daca aceasta e irevocabila si poate fi invocata în orice faza a procesului pâna la solutionarea hotarârii de recurs Art. 797 Cod civil Dispozitiile art.797 Cod civil, stabilesc o nulitate absoluta ce face   partajul în care nu s-au cuprins toti mostenitorii, inexistent, iar nu numai anulabil. A considera ca inexistenta vizeaza numai hotarârea de  partaj fara a se putea aduce atingere încheierii de admitere în principiu   a partajului înseamna a ignora finalitatea textului mentionat care, declara nule împartelile în care nu sunt cuprinsi toti mostenitorii. Cum încheierea de admitere în principiu este o hotarâre partiala de partaj,  ea este supusa aceleiasi sanctiuni prevazute de art. 797 Cod civil, respectiv inexistenta, în lipsa tuturor mostenitorilor, chiar daca a trecut în puterea lucrului judecat. Asa cum am aratat, aceasta încheiere interlocutorie nu este opozabila mostenitorilor care nu au fost cuprinsi  la partaj, acestia putând promova oricând un alt partaj, în care nu li    se va putea invoca autoritatea de lucru judecat al vreunei hotarâri, pronuntate cu încalcarea dispozitiilor art. 797Cod civil. Desfiintarea numai a sentintei si mentinerea încheierii interlocutorii, sub aparenta respectarii autoritatii de lucru judecat prevazut de art. 1201 Cod civil, ar lipsi de finalitate acest proces, care dupa solutionarea irevocabila, nu va sista starea de indiviziune, ci va determina declansarea   unui nou proces de partaj care sa sisteze legal, cu participarea tuturor     mostenitorilor, starea de indiviziune succesorala. Aceasta exceptie a nulitatii partajului, este o exceptie absoluta, ce poate fi invocata în   orice stare a pricinii, de oricare din parti sau de instanta din oficiu. 

Curtea de Apel Piteşti -  Extras  din Decizia nr. 1472/R/2009, sursa: portal.just.ro 
     



luni, 22 decembrie 2014

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, ",este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară.

Curtea apreciază că inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea reţine că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Curtea observă că fiind stabilit deja faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. 

Astfel, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal….
 În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) - în cazul dedus judecăţii aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, Curtea observă că instanţa europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 36)….
 Curtea apreciază că inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea reţine că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror.  
    Astfel, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal - inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente - a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei.   
     În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea constată că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, a statuat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa "interesului legitim", la care se refera art. 21 din Constituţie….
Din această perspectivă, astfel cum a statuat şi prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, anterior citată, Curtea apreciază că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie.  
    În ceea ce priveşte cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că fiind stabilit deja faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. Astfel, Curtea apreciază că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului…
În ceea ce priveşte rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că şi acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 20 martie 2008, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale…
 În ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea observă că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Totodată, dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.


Curtea Constituţională , Extras din Decizia nr. 641/2014, sursa: Monitorul Oficial, Partea I nr. 887 din 05 decembrie 2014 

vineri, 28 noiembrie 2014

Procedura simplificată nu creează o prezumţie absolută cu privire la îndeplinirea condiţiilor de condamnare în ce-i privește pe inculpaţii care nu au uzitat de această procedură, distincția dintre chestiuni de drept-chestiuni de fapt,art. 385/9 alin. (1) pct. 17/2, art.3201/1 C.pr.pen din 1968.

Reapreciere a mijloacelor de probă, în special a depoziţiilor din cursul judecăţii și mai ales a declaraţiilor date de martori în faţa instanţei de apel, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt nu se mai poate face  decât cu privire la chestiuni de drept, și nu la chestiuni de fapt. Modificarea situaţiei de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalităţi care ar influenţa valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei și, pe cale de consecinţă, ar determina înlăturarea acestora și ar impune reevaluarea elementelor de fapt.  Faptul că anumiţi inculpaţi au fost condamnaţi prin aplicarea procedurii simplificate, pentru comiterea în participaţie penală a unor infracţiuni, nu creează o prezumţie absolută cu privire la îndeplinirea condiţiilor de condamnare în ce-i privește pe inculpaţii care nu au uzitat de această procedură. Altfel spus, soluţia pronunţată cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. pentru unii dintre participanţi nu face dovada că fapta există, constituie infracţiune și a fost comisă cu vinovăţie de către ceilalţi participanţi, care nu au fost judecaţi în procedura simplificată.
Referitor la recursul declarat de parchet, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că motivul privind greșita achitare nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
În realitate, parchetul solicită o reapreciere a mijloacelor de probă, în special a depoziţiilor din cursul judecăţii și mai ales a declaraţiilor date de martori în faţa instanţei de apel, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea pe baza căreia Curtea de Apel Alba lulia a dispus achitarea inculpatul M.N. cu privire la infracţiunile prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, respectiv art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Având în vedere modul de reglementare a soluţionării recursului ca a doua cale de atac, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că dispoziţiile Codului de procedură penală - astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 - sunt restrictive în ceea ce privește cazurile de casare ce pot fi invocate și, implicit, criticile ce pot fi formulate împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond și a deciziei pronunţată de instanţa de apel, reducând astfel și limitele învestirii instanţei de recurs.
Pe cale de consecinţă, examinarea cauzei de către Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu se mai poate face decât cu privire la chestiuni de drept, și nu la chestiuni de fapt. Modificarea situaţiei de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalităţi care ar influenţa valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei și, pe cale de consecinţă, ar determina înlăturarea acestora și ar impune reevaluarea elementelor de fapt.
În speţă, asemenea aspecte nu au fost invocate și nici nu pot fi constatate. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, desfășurarea judecăţii a avut loc cu respectarea dispoziţiilor procedurale, instanţa de apel a evaluat întregul material probator și a analizat probele în acuzare, dar și apărările inculpatului și probele administrate în favoarea acestuia și a evidenţiat cu claritate motivele pentru care a înlăturat declaraţiile martorilor care susţineau varianta acuzării, motivând corespunzător soluţia de achitare.
În concluzie, se constată că achitarea inculpatului M.N. este urmarea stabilirii de către instanţa de apel a unei alte situaţii de fapt, cu respectarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., iar instanţa de recurs nu este îndrituită să procedeze la o nouă apreciere a materialului probator, așa încât trebuie să aibă în vedere această situaţie de fapt, pe care nu o mai poate modifica.
Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că nu s-a dovedit pe deplin implicarea inculpatului M.N. în cumpărarea și traficarea celor 10 g de cocaină și această substanţă nici nu a fost găsită de organele de poliţie, astfel că nu a putut fi supusă expertizării și nu s-a stabilit cu certitudine că era un drog de mare risc sau o altă substanţă.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului M.N. în legătură cu comiterea celor două infracţiuni cu privire la care instanţa de apel a dispus achitarea, respectiv trafic de droguri de mare risc și complicitate la introducerea în ţară, fără drept, de droguri de mare risc.
În ce privește critica referitoare la nerecunoașterea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 36/2012 a Tribunalului Alba, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie apreciază că se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., însă critica este nefondată.
Tribunalul Alba a fost sesizat prin același rechizitoriu în legătură cu faptele comise de inculpatul M.N., dar și de inculpaţii N.S. și M.C. Având în vedere că ultimii doi inculpaţi au uzitat de procedura simplificată prevăzută în art. 3201 C. proc. pen., instanţa a disjuns cauza în ceea ce-l privește pe inculpatul M.N. și a pronunţat faţă de inculpaţii N.S. și M.C. sentinţa penală de condamnare nr. 36/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2135 din 19 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie.
Este adevărat că, în respectiva cauză, inculpaţii N.S. și M.C. au recunoscut în totalitate faptele, astfel cum au fost reţinute prin actul de sesizare, inclusiv referitor la participaţia penală a inculpatului M.N.
Soluţia pronunţată a dobândit autoritate de lucru judecat numai cu privire la faptele și persoanele la care se referă (inculpaţii N.S. și M.C.), fără să se poată invoca puterea autorităţii de lucru judecat în ceea ce-l privește pe inculpatul M.N.
Desigur, declaraţiile date de inculpaţii N.S. și M.C. dobândesc relevanţă la soluţionarea cauzei de faţă și au fost avute în vedere atât de instanţa de fond, cât și de instanţa de apel, însă nu se poate susţine că pronunţarea unei soluţii de condamnare faţă de ceilalţi doi inculpaţi, ca urmare a aplicării procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., atrage în mod automat consecinţe cu privire la stabilirea răspunderii penale a inculpatului M.N.
Astfel, conform art. 343 alin. (2) și art. 345 C. proc. pen. raportat la art. 317 C. proc. pen., instanţa deliberează și decide numai cu privire la fapta și persoana cu care este sesizată, hotărând doar în aceste limite dacă fapta există, constituie infracţiune și a fost comisă de inculpat.
Aceste dispoziţii se aplică și în cazul special al procedurii simplificate, situaţie în care este prevăzută posibilitatea disjungerii și soluţionării separate a cauzei în ceea ce-i privește pe inculpaţii cu privire la care nu este aplicabilă procedura prevăzută în art. 3201 C. proc. pen.
Instanţa care soluţionează conform procedurii obișnuite cauza disjunsă nu poate ignora probele administrate în cauza iniţială, însă modul în care acest material probator este valorificat în cauza disjunsă constituie o chestiune de apreciere, fără să se poată nega dreptul acestei instanţe de a evalua critic și, independent de soluţia anterioară, întregul ansamblu probator, diferit și mai complex decât cel care a făcut obiectul cauzei iniţiale.
În concluzie, faptul că anumiţi inculpaţi au fost condamnaţi prin aplicarea procedurii simplificate, pentru comiterea în participaţie penală a unor infracţiuni, nu creează o prezumţie absolută cu privire la îndeplinirea condiţiilor de condamnare în ce-i privește pe inculpaţii care nu au uzitat de această procedură. Altfel spus, soluţia pronunţată cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. pentru unii dintre participanţi nu face dovada că fapta există, constituie infracţiune și a fost comisă cu vinovăţie de către ceilalţi participanţi, care nu au fost judecaţi în procedura simplificată.
Drept urmare, nu există temeiuri pentru a considera că se impune casarea deciziei penale în ce privește soluţia de achitare, criticată de către parchet.

Extras din Decizia nr. 3484 din 11 noiembrie 2013  I.C.C.J., Secţia penală, sursa : www.scj.ro.

Dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. , art.7 din CEDO.

Din tehnica de redactare a acestor texte art. 4741 şi art. 477 rezultă că hotărârile date de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, ci şi situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în interpretarea dată în recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituţionalităţii", şi nu la declararea neconstituţionalităţii. Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează  noţiuni noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene ce  înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială,  deoarece acest concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp,  hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a infirmat o jurisprudenţă constantă care, aşa cum s-a arătat, nu se cristalizase încă.
Caracterul general obligatoriu conferit acestei decizii de la momentul publicării derivă din faptul că art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală nu distinge nici în funcţie de tipurile de hotărâri pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul lor, astfel că indiferent de interpretările aduse unui text de instanţele judecătoreşti, inclusiv de către instanţa supremă într-un recurs în interesul legii sau o întrebare prealabilă "atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii să o aplice ca atare" (deciziile Curţii Constituţionale nr. 536 din 28 aprilie 2011 şi nr. 265 din 6 mai 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, respectiv nr. 372 din 20 mai 2014).
    Reglementarea cuprinsă în norma procesual penală la art. 4741 şi art. 4771 confirmă forţa general obligatorie a deciziilor date de instanţa de contencios constituţional, în condiţiile în care stabileşte că efectele hotărârilor interpretative pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încetează în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată.
Din tehnica de redactare a acestor texte rezultă că hotărârile date de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, ci şi situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în interpretarea dată în recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituţionalităţii", şi nu la declararea neconstituţionalităţii.
    În aceste condiţii, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi-a încetat efectele, începând cu data de 20 mai 2014 când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi astfel nu mai poate fi aplicată raporturilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, dar nesoluţionate definitiv până la data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional, întrucât, pentru considerentele dezvoltate în prezenta, nu reprezintă lege penală mai favorabilă.
    O asemenea interpretare nu ridică probleme nici din perspectiva art. 7 din Convenţia europeană care consacră, în general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi interzice, în particular, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când această aplicare operează în defavoarea acuzatului.
    Întrucât Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează acestei noţiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudenţe constante privind determinarea şi aplicarea legii penale mai favorabile după intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009. Altfel spus, o singură hotărâre fie şi dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanţa supremă, în realizarea competenţelor sale de interpretare şi aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepţiunea Curţii Europene cu o lege, concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.
    Or cerinţa privind constanţa jurisprudenţei nu a fost îndeplinită în materia determinării şi aplicării legii penale mai blânde de către instanţele naţionale după 1 februarie 2014, dată fiind perioada foarte scurtă de timp, de doar trei luni, până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi interpretările diferite făcute în practica judiciară în sensul aprecierii legii penale mai favorabile fie în mod global, fie pe instituţii autonome, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestei din urmă orientări nu a existat o viziune unitară sub aspectul considerării ca autonome a diferitelor instituţii de drept penal.
    În aceste condiţii nu poate fi vorba de conturarea unei jurisprudenţe constante nici în ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile în materia prescripţiei penale în perioada de doar 20 de zile de la publicarea la 30 aprilie 2014 a hotărârii instanţei supreme de dezlegare a acestei chestiuni de drept până la încetarea efectelor sale în data de 20 mai 2014, când interpretarea în conformitate cu Constituţia a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal a devenit de imediată aplicare şi general obligatorie.
    Având în vedere că hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a infirmat o jurisprudenţă constantă care, aşa cum s-a arătat, nu se cristalizase încă la acest moment, nu se poate vorbi despre o încălcare a exigenţelor art. 7 din Convenţia europeană, o asemenea posibilitate putând fi apreciată doar pentru viitor, în cazul în care practica instanţelor naţionale în materia determinării şi aplicării legii penale mai favorabile nu va fi unitară şi conformă cu legea fundamentală.
    De altfel, sfera de aplicare a art. 7 din Convenţia europeană nu cuprinde şi prescripţia răspunderii penale, chiar dacă în dreptul intern aceasta reprezintă o instituţie de drept penal substanţial, întrucât Curtea Europeană a calificat în jurisprudenţa sa constantă prescripţia ca fiind o instituţie de procedură penală care nu se circumscrie ariei de acţiune a principiului legalităţii incriminării şi a celui al legalităţii pedepsei consacrate prin acest articol.
    Această poziţie a fost explicată prin faptul că instanţa europeană de contencios este chemată să asigure aplicarea unitară a Convenţiei europene asupra tuturor statelor membre, fără a putea califica instituţia prescripţiei, în propria sa jurisprudenţă, ca aparţinând dreptului penal sau procesual penal, în funcţie de specificul reglementărilor în materie din aceste state (Cauza Kononov contra Letoniei din 2008, Cauza Scoppola contra Italiei din 2009, Cauza Coeme şi alţii contra Belgiei din 2000).
    Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va stabili că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.
Extras din Decizia nr. 21/2014,   ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE-COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, sursa Monitorul Oficial, Partea I  nr. 829 din 13/11/2014.