judiciarapractica_main_Blog1_300x250

sâmbătă, 25 iulie 2015

Servitute de trecere. Stabilirea despăgubirilor în favoarea proprietarului fondului aservit, la valoarea reprezentând chiria care ar putea fi obţinută de către reclamantă pentru terenul aflat în proprietatea sa, art.616 C.civ din 1864.


Curtea apreciază că în cauză nu se impune stabilirea diferenţiată a cuantumului despăgubirilor, reţinându-se în acest sens că şi art. 616 C.Civ., aplicabil în materia servituţii, face referire la pagubele care s-ar putea ocaziona proprietarului terenului, acelaşi criteriu fiind avut în vedere şi de art.998, art.999 C.civ. Deoarece, pârâta este lipsită în totalitate de două dintre atributele dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, Curtea apreciază că valoarea reprezentând chiria care ar putea fi obţinută de către reclamantă pentru terenul aflat în proprietatea sa este singura în măsură să reflecte efectiv paguba cauzată acesteia prin fapta reclamantei. Nu se va avea însă în vedere chiria calculată pentru spaţii comerciale, neexistând temeiuri suficiente în susţinerea acestei valori, fiind vorba despre o suprafaţă de teren care ar putea fi închiriată de către pârâtă pe piaţa liberă numai raportat la destinaţia sa de teren intravilan.


Ţinând cont de faptul că, astfel cum s-a arătat mai sus, întreaga suprafaţă de 426 m.p. teren aflată în proprietatea pârâtei este folosită practic de către reclamantă în vederea desfăşurării activităţii sale, Curtea apreciază că în cauză nu se impune stabilirea diferenţiată a cuantumului despăgubirilor, reţinându-se în acest sens că şi art. 616 C.Civ., aplicabil în materia servituţii, face referire la pagubele care s-ar putea ocaziona proprietarului terenului, acelaşi criteriu fiind avut în vedere şi de art.998, art.999 C.civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, texte de lege pe care a fost întemeiată în drept acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă. Probele administrate în cauză pe problema despăgubirilor sunt expertiza contabilă efectuată în dosarul de fond de expertul tehnic judiciar T.M.(fila 29 şi urm., vol.II) şi expertiza contabilă efectuată în dosarul de apel de către expertul tehnic judiciar Bonte Aurel(fila 49 şi urm.) 179 Prin primul raport de expertiză s-a stabilit care ar fi valoarea de închiriere a unui metru pătrat de teren, stabilindu-se două valori de închiriere, 0,40 Euro pentru suprafaţa afectată de servitutea de trecere şi părculeţ şi 1 Euro pentru restul terenului folosit de către reclamantă în vederea desfăşurării activităţii comerciale. Prin cel de-al doilea raport s-a apreciat că paguba produsă pârâtei de către reclamantă este numai cea care rezultă din instituirea servituţii de trecere şi constă din impozitul aferent pentru teren şi valoarea ierbii afectate prin utilizarea drumului de servitute. Având în vedere că părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe pe această problemă instanţa trebuie să aprecieze care dintre valorile indicate de către experţi reflectă în cea mai mare măsură prejudiciul şi evident despăgubirile cuvenite pârâtei, dată fiind situaţia particulară din dosar. Deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, pârâta este lipsită în totalitate de două dintre atributele dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, fără a exista un impediment legal în acest sens(cu excepţia bineînţeles a suprafeţei grevate de servitute), Curtea apreciază că valoarea reprezentând chiria care ar putea fi obţinută de către reclamantă pentru terenul aflat în proprietatea sa este singura în măsură să reflecte efectiv paguba cauzată acesteia prin fapta reclamantei. Nu se va avea însă în vedere chiria calculată pentru spaţii comerciale, neexistând temeiuri suficiente în susţinerea acestei valori, fiind vorba despre o suprafaţă de teren care ar putea fi închiriată de către pârâtă pe piaţa liberă numai raportat la destinaţia sa de teren intravilan. Valoarea despăgubirilor datorate de către reclamantă pârâtei pentru perioada solicitată, decembrie 2008 şi până la zi(octombrie 2014) este deci de 12.098, 4 Euro, sumă la care se va calcula dobânda legală prevăzută de O.G. nr.13/2011, începând cu data pronunţării hotărârii, în continuare urmând a fi achitată lunar suma de 170,4 Euro atâta timp cât situaţia de fapt şi de drept va rămâne neschimbată între părţi. Prin urmare, în temeiul art.296 C.pr.civ. instanţa va admite în parte apelul declarat de reclamanta SOCIETATEA COOPERATIVA DE CONSUM V. împotriva sentinţei civile nr. 1030 din 29.12.2010 a Judecătoriei Dragomireşti, pronunţată în dosarul nr. .../224/2009, pe care o va schimba în sensul că va fi obligată reclamanta la plata în favoarea pârâtei B.M. a sumei de 12.098,4 Euro ( echivalentul în lei la data plăţii) cu titlu de despăgubiri pentru perioada decembrie 2008- octombrie 2014, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunţării hotărârii, precum şi în continuare, lunar, suma de 170,4 Euro ( echivalentul în lei la data plăţii). Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei. În temeiul art.276 C.pr.civ., având în vedere că pretenţiile ambelor părţi au fost admise parţial, se vor compensa cheltuielile de judecată în apel şi recurs.

Extras din Decizia civilă nr. 1359 din 27 noiembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, trim.IV 2014.




vineri, 24 iulie 2015

Servitute de trecere. Este inadmisibila cererea de constituire a unei servituti de trecere pe un teren asupra căruia şi reclamantele sunt coproprietare.


Condiţia pentru constituirea servituţii este înţeleasă în sensul că dacă un proprietar al fondului dominant deţine o cotă parte indiviză din fondul aservit, atunci nu este îndeplinită condiţia ca proprietarii să fie diferiţi. Este necesar ca proprietarii să fie diferiţi, adică inclusiv condiţia de a nu fi nici măcar coproprietari, deoarece nu se poate întruni în aceaşi persoană şi un drept şi o sarcină, aceasta fiind fără finalitate deoarece persoana nu se poate dedubla pentru ca în calitate de proprietar al fondului dominant să ceară aservirea şi să fie de acord cu aceasta iar în calitate de proprietar al fondului aservit să se opună chiar cu privire la ce era şi poate fi de acord.

Chiar dacă o parte este proprietar exclusiv al unuia din fondurile dominante în favoarea cărora s-a solicitat constituirea servituţii este necesar ca acea parte să nu fie proprietar sau coproprietar al fondului aservit. Condiţia pentru constituirea servituţii este înţeleasă în sensul că dacă un proprietar al fondului dominant deţine o cotă parte indiviză din fondul aservit, atunci nu este îndeplinită condiţia ca proprietarii să fie diferiţi. Este necesar ca proprietarii să fie diferiţi, adică inclusiv condiţia de a nu fi nici măcar coproprietari, deoarece nu se poate întruni în aceaşi persoană şi un drept şi o sarcină, aceasta fiind fără finalitate deoarece persoana nu se poate dedubla pentru ca în calitate de proprietar al fondului dominant să ceară aservirea şi să fie de acord cu aceasta iar în calitate de proprietar al fondului aservit să se opună chiar cu privire la ce era şi poate fi de acord. Nici nu se poate justifica un interes în acest sens, cât timp nu se poate accepta o astfel de dedublare şi opoziţie. Raporturile de coproprietari nu au fost supuse analizei instanţei, nici în recurs, şi nu s-a pronunţat şi nici nu se poate pronunţa asupra acestora. Calitatea de coproprietar a fondului aservit este incompatibilă prin urmare cu calitatea de titular al dreptului de servitute în favoarea fondului dominant. O astfel de servitute chiar dacă ar fi existat prin ipoteză anterior este absorbită ca şi conţinut al dreptului real în cel al dreptului real de coproprietate sau proprietate în momentul dobândirii calităţii de coproprietar al fondului aservit sau a celei de proprietar al fondului principal. Această absorbţie se produce pentru că dreptul de proprietate sau coproprietate este cel mai complet drept real şi conţine în el şi atributele dreptului real de servitute. În acest fel, dacă se produce absorbţia este evident că nu se poate produce corelativ invers constituirea servituţii pe perioada în care partea ce este proprietar al fondului dominant are şi calitatea de proprietar sau coproprietar al fondului aservit.

Extras din Decizia civilă nr. 1235 din 10 octombrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa :http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, trim.IV 2014


Servitute de trecere. Nu se poate stabili servitute de trecere in ipoteza în care traseului servituţii trece peste terenurile aparţinând unor proprietari diferiţi, dintre care unul nu a fost chemat în judecată.



Instanţa de apel nu a aplicat greşit legea şi nici nu a interpretat greşit dispoziţiile legale în materie, care prevăd că servitutea de trecere a locului înfundat se poate stabili pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului dominant.În speţă, pentru grevarea dreptului de proprietate al pârâţilor este necesar ca aceştia să fie proprietari şi, prin urmare, proprietarii de la data solicitării instituirii servituţii de trecere să fi fost parte în proces. Ori, în cauză, aşa cum corect au reţinut cele două instanţe, reclamanţii nu au înţeles să cheme în judecată şi pe S.E., al cărei teren este învecinat cu terenul proprietatea reclamanţilor şi urmează să fie afectat de servitutea de trecere.

Tribunalul a reţinut că această propunere varianta II nu asigură accesul la terenul reclamanţilor, ajungând până la terenul numitei S.E., care nu este parte în proces.(f.151- dosar fond). Reclamanţii nu au înţeles faptul că o cheme în judecată şi pe vecina lor S.E., dar acesta este riscul lor în condiţiile în care prima instanţă nu o putea împrocesua din oficiu, iar în apel nu se putea extinde procesul faţă de alte persoane. În virtutea principiului disponibilităţii, reclamanţii pot opta să se judece cu cine doresc, dar asta nu înseamnă că nechemarea în judecată a celor de la care pot solicita o servitute de trecere poate fi invocată în favoarea lor pentru admisibilitatea unei acţiuni împotriva altor proprietari vecini. Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului de proprietate şi de aplicarea directă în dreptul intern a art.1 din Protocolul nr.1, pentru că legea internă ocroteşte suficient dreptul de proprietate şi nu a fost, nici greşit aplicată, nici greşit interpretată întemeindu-se o jurisprudenţă constantă şi previzibilă, în sensul că nu poate solicita servitute a locului înfundat cel care este în culpă pentru crearea acestuia. Având în vedere că reclamanţii nu au chemat în judecată toţi proprietarii de terenuri a căror imobile vor fi afectate de servitutea de trecere nu se mai impune examinarea pe fond a motivelor de apel invocate de către reclamanţii-apelanţi …..
….. Instanţa de apel nu a aplicat greşit legea şi nici nu a interpretat greşit dispoziţiile legale în materie, care prevăd că servitutea de trecere a locului înfundat se poate stabili pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului dominant. Curtea reţine că acest motiv de recurs nu poate fi primit, având în vedere că intabularea servituţii se poate efectua numai împotriva aceluia care era înscris ca titular asupra fondului pe care urmează să fie făcută înscrierea. În speţă, pentru grevarea dreptului de proprietate al pârâţilor este necesar ca aceştia să fie proprietari şi, prin urmare, proprietarii de la data solicitării instituirii servituţii de trecere să fi fost parte în proces. Ori, în cauză, aşa cum corect au reţinut cele două instanţe, reclamanţii nu au înţeles să cheme în judecată şi pe S.E., al cărei teren este învecinat cu terenul proprietatea reclamanţilor şi urmează să fie afectat de servitutea de trecere.

Extras din Decizia civilă nr. 1231 din 9 octombrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: www/curteadeapelcluj/jurisprudenta


Lipsa avizării expertizei tehnice către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Zalău nu constituie un motiv de casare a deciziei atacate.către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Zalău nu constituie un motiv de casare a deciziei atacate.




Avizarea expertizei tehnice de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Zalău nu constituie un motiv de casare a deciziei atacate. Avizarea expertizei tehnice de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Zalău înainte de pronunţarea hotărârii, nu este o condiţie prealabilă pentru valabilitatea acestei expertize. Din întreaga economie a Legii nr. 7/1996 şi a Ordinului nr. 634 emis de ANCPI, nu rezultă că valabilitatea expertizei tehnice efectuată în cauză este condiţionată de avizarea ei prealabilă de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, pentru a fi reţinută de instanţa de judecată, aprecierea acesteia cât şi necesitatea efectuării unei noi expertize fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată .

 Extras din Decizia civilă nr. 1231 din 9 octombrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: www/curteadeapelcluj/jurisprudenta

miercuri, 22 iulie 2015

Stabilirea liniei de hotar se face pe baza folosinţei faptice a proprietăţilor învecinate , dupa caz stabilita prin voinţa comună a proprietarilor.

La stabilirea pe cale judiciară a liniei de graniţă nu este determinantă asigurarea în totul a suprafeţei de teren înscrise în cartea funciară, în titlurile de proprietate, pentru că acestea garantează existenţa dreptului, dar nu şi întinderea exactă a acestuia, deci a suprafeţei de teren la care s-ar referi. Atunci când între amplasarea unor suprafeţe de teren, determinată cu observarea liniilor de graniţă tradiţionale şi aceea care ar rezulta din respectarea exactă a suprafeţelor de teren înscrise în cartea funciară există diferenţe, trebuie să primeze acele limite ale fondurilor ce corespund folosinţei lor tradiţionale şi, după caz, stabilite prin voinţa comună a proprietarilor.

Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte şi în consecinţă, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită în parte, pentru următoarele considerente: Sub aspect de CF terenul reclamanţilor este identificat cu nr. top 170/b în suprafaţă de 1974 mp şi este înscris în CF 51986 Vişeu de Sus, iar terenul pârâtei este identificat cu nr. top 170/a în suprafaţă de 863 mp şi este înscris în CF 52046 Vişeu de Sus, cele două imobile fiind învecinate. Instanţa de fond a stabilit linia de hotar dintre cele două imobile în varianta a treia, variantă ce corespunde cu folosinţa actuală a imobilelor. Pe calea unei acţiuni în grăniţuire se urmăreşte stabilirea vechiului hotar dintre fonduri, adică acea linie de graniţă originară stabilită prin voinţa comună şi concordantă proprietarilor, deci amiabilă, fie impusă prin hotărâre judecătorească sau lege. La stabilirea pe cale judiciară a liniei de graniţă nu este determinantă asigurarea în totul a suprafeţei de teren înscrise în cartea funciară, în titlurile de proprietate, pentru că acestea garantează existenţa dreptului, dar nu şi întinderea exactă a acestuia, deci a suprafeţei de teren la care s-ar referi. Atunci când între amplasarea unor suprafeţe de teren, determinată cu observarea liniilor de graniţă tradiţionale şi aceea care ar rezulta din respectarea exactă a suprafeţelor de teren înscrise în cartea funciară există diferenţe, trebuie să primeze acele limite ale fondurilor ce corespund folosinţei lor tradiţionale şi, după caz, stabilite prin voinţa comună a proprietarilor. În cauză, curtea constată că instanţa de fond a reţinut ca singur element de stabilire a liniei de mejdă folosinţa faptică, care corespunde cu cea existentă încă din anul 1971, cu excepţia pct. 23-24 din expertiza tehnică efectuată în cauză de expert A.A., care a constatat că în anul 1971 a fost întocmită o schiţă configurativă înregistrată cu nr. 6/ 14 iulie 1971, în care sunt redate dimensiunile terenului aferent nr. top 170/b, schiţă întocmită cu ocazia unei tranzacţii a terenului înscris în CF 157 Vişeu de Sus şi care a fost vizată de Consiliul Popular al oraşului Vişeu de Sus şi acceptată de părţile învecinate atâta vreme cât nu a fost contestată, până în momentul în care pârâta a procedat la refacerea gardului dintre cele două fonduri. În această schiţă sunt redate dimensiunile parcelei cu nr. top 170/b, proprietatea actuală a reclamanţilor, iar transpunerea acestor dimensiuni este redată în anexa grafică nr. 4 a raportului de expertiză. Conform acestei anexe, linia de mejdă este determinată de pct. A-B-C-D-E trasată cu culoarea roşie pe schiţă. 119 Prin urmare, în această variantă, limitele fondurilor au fost stabilite încă din anul 1971, existând aşa dar repere ale fondurilor în litigiu care sunt respectate de folosinţa faptică, cu excepţia pct. 23-24 din expertiză. În consecinţă, curtea apreciază că stabilirea liniei de mejdă în varianta I anexa 4 din raportul de expertiză pe traseul pct. A-B-C-D este hotarul real ce separă fondurile învecinate, situaţie în care, curtea va admite recursul declarat de reclamanţi, va modifica decizia atacată în sensul că, în baza art. 296 alin. 1 Cod proc. civ., va admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2864/13.12.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus,pe care o va schimba, în sensul că va stabili linia de hotar conform variantei I, anexa 4 din raportul de expertiză, pe traseul punctelor A-B-C-D şi va obliga pârâta să permită reclamanţilor îngrădirea proprietăţii pe acest amplasament. Faptul că în această variantă de stabilire a mejdei suprafeţele reale din teren ale loturilor sunt diferite faţă de cele înscrise în cartea funciară, nu are relevanţă pentru că instanţa nu se pronunţă asupra existenţei dreptului de proprietate, ci asupra formei acestuia, al cărui contur este fixat prin stabilirea liniei despărţitoare dintre fonduri, linie determinată în speţă prin folosinţa faptică şi în raport de schiţa vizată de Consiliul Popular al oraşului Vişeu de Sus, nr. 6 din 14 iunie 1971. Că aceasta este soluţia este corectă şi legală este dovedit şi de faptul că în litigiu este doar porţiunea cuprinsă între pct. 19-20- 21 şi 23-24, restul liniei de hotar dintre pct. 25-26-12 fiind corectă şi corespunde schiţei din anul 1971. Curtea va menţine dispoziţiile din sentinţă privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Urmare admiterii în parte a recursului, în baza art. 274 Cod proc. civ.,pârâta va fi obligată să plătească reclamanţilor suma de 2150 cheltuieli de judecată în apel şi recurs, reprezentând taxe de timbru, onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare.


Extras din Decizia civilă nr. 1307 din 6 noiembrie 2014 Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: www/curteadeapelcluj/jurisprudenta.

Întreţinerea datorată de către părinte pentru un singur copil poate fi stabilită până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui, iar în niciun caz în cuantum de fix o pătrime, la stabilirea acestui cuantum de până la o pătrime instanţa urmând să ţină seama atât de nevoia celui care cere pensia de întreţinere, cât şi de mijloacele celui care urmează a o plăti, art.529 C.civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, în sensul că este în interesul superior al minorei – prin prisma art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 1 şi 2, art. 5, art. 30 alin. 2 şi art. 31 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 272/2004 -, ca pensia de întreţinere să fie stabilită la un cuantum majorat, de 395,90 euro (reprezentând ¼ din media veniturilor nete realizate de intimat în termenul de 6 luni, şi care este de 1.583,62 euro), Curtea constată că aceasta este nefondată prin prisma art. 529 C.civ., text legal care prevede în alinatul 1 că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, iar atunci când întreţinerea este datorată de părinte – potrivit aliniatului 2 -, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil. Prin urmare, întreţinerea datorată de către părinte pentru un singur copil poate fi stabilită până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui, iar în niciun caz în cuantum de fix o pătrime, la stabilirea acestui cuantum de până la o pătrime instanţa urmând să ţină seama atât de nevoia celui care cere pensia de întreţinere, cât şi de mijloacele celui care urmează a o plăti. 


Extras din Decizia nr. 1207 din 8 octombrie 2014 , Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: www/curteadeapelcluj/jurisprudenta

marți, 23 iunie 2015

Sunt clauze abuzive, revizuirea ratei dobânzii în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară fara ca acestea sa fie identificate, comisionul de risc perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de vreo contraprestaţie, art.4 din Lg. 193/2000.

Clauza din contractul de credit potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii este abuzivă, întrucât transformă contractul de împrumut în unul aleatoriu, atâta timp cât în contract nu sunt enumerate situaţiile concrete care ar putea fi considerate „schimbări semnificative”.
Şi clauza referitoare la comisionul de risc are caracter abuziv, pentru că acest comision este perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de vreo contraprestaţie, iar riscul de nerecuperare a sumei împrumutate este înlăturat prin garanţia imobiliară afectată creditului. Înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010 semnifică redenumirea aceluiaşi comision.


Recurenta critică reţinerea instanţelor conform cărora clauzele nu au fost negociate direct cu reclamantul arătând că acesta a avut posibilitatea să selecteze dintre ofertele de creditare aflate pe piaţa bancară, că a fost informat cu privire la condiţiile de creditare şi costurile împrumutului şi că a semnat convenţia de credit.
O clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, potrivit art. 4 alin. 2 din legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum sunt clauzele standard preformulate şi condiţiile generale.
Clauzele din contractele standard preformulate sunt prezumate a fi nenegociate cu clientul, astfel că sarcina dovezii contrare revenea recurentei.
Curtea achiesează la punctul de vedere exprimat de celelalte instanţe potrivit căruia contractul a fost redactat în prealabil de către bancă, neexistând o dovadă a unei reale posibilităţi de negociere din partea clientului, fără nicio distincţie după plasarea clauzelor la "Condiţii generale" sau "Condiţii speciale".
Libertatea contractuală şi forţa obligatorie a contractului nu au caracter absolut nici în reglementarea de drept comun oferită de dispoziţiile din Codul civil din 1864. Atât art. 5, cât şi art. 969 din Codul civil, conferă obligativitate doar clauzelor ce respectă dispoziţiile imperative ale legii. Cu atât mai mult, în materia dreptului consumatorului statul intervine prin reglementări speciale, cu rolul de a proteja consumatorii în raporturile cu profesioniştii, faţă de poziţiile inegale dintre aceştia.
În consecinţă, susţinerea recurentei în sensul că intimata-reclamantă şi-a însuşit clauzele contractuale şi, astfel, acestea i se impun nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte  critica reţinerii eronate a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale motivat de faptul că prin inserarea acestei clauze în convenţia de împrumut nu se creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamantului, Curtea constată că este neîntemeiată.
Astfel, art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale din contratul de credit încheiat cu reclamanta prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Deci, clauza nu arată condiţiile precise în care poate interveni o astfel de modificare. Or, fără indicarea vreunui element sau alt criteriu care să poată da posibilitate reclamantului să aibă o reprezentare  a motivelor care ar justifica situaţia excepţională ce ar impune modificarea ratei dobânzii, clauza nu se circumscrie nicicum cerinţei de bună credinţă la care este obligată banca.
Modul în care recurenta şi-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de împrumut în unul aleatoriu pentru intimatul reclamant, contract în care nu mai există posibilitatea, la momentul încheierii contractului, a cunoaşterii sau determinării ulterior a  întinderii prestaţiilor părţilor.
Atât timp cât în contact nu sunt enumerate situaţiile concrete care ar putea fi considerate „schimbări semnificative” este evident că obligaţia băncii de a informa în mod onest şi complet clientul cu privire la caracteristicile principale ale serviciului oferit este contrar bunei credinţe şi este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamantului  consumator.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) privind perceperea lunară a unui comision de risc aplicat la soldul creditului, Curtea reţine că sunt neîntemeiate.
Astfel, se susţine că această clauză este exclusă de la evaluarea caracterului abuziv întrucât priveşte un element al preţului, fiind interpretate eronat prevederile art. 4 alin. 5 şi 6 din legea nr. 193/2000.
Potrivit acestor dispoziţii care reprezintă transpunerea art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil .
Prin urmare, textul nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ, ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care această clauză este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.
De aceea, instanţele au făcut distincţia între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului apreciind în mod just că în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când  este folosit un limbaj neinteligibil, poate fi supusă analizei din perspectiva unui eventual caracter abuziv.
Sintagma folosită de legiuitor în acord cu cea din norma comunitară are în vedere situaţia în care clauza este clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea raţiunilor şi fundamentelor relativ la conţinutul clauzelor şi efectul acestora asupra contractului în ansamblu.
Deşi comisionul de risc face parte din costul total al contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în măsura în care nu este exprimată clar şi inteligibil.
Or, în speţă, modul în care este definit comisionul de risc în Condiţiile generale ale convenţiei de credit creează confuzie, întrucât acesta este stabilit într-un procent aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului. Scopul perceperii comisionului de risc este neclar, ceea ce contravine dispoziţiilor art.  1 din Legea nr. 193/2000.


Acest comision este perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de o contraprestaţie, deoarece consumatorul nu primeşte nici un serviciu în schimbul achitării comisionului de risc.
Astfel, riscul de nerecuperare a sumei împrumutate este înlăturat prin garanţia imobiliară afectată creditului.    
Susţinerile recurentei referitoare la necesitatea acoperirii riscului de credit şi a riscului de piaţă nu pot fi primite având în vedere că riscul de piaţă trebuie să fie asumat de către ambele părţi, atât de către consumator dar în egală măsură şi de către bancă. Or, nu se poate percepe un comision de risc doar pentru ca banca să-şi acopere propriul risc, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.   
Riscul deprecierii obiectului garanţiei este suportat nu doar de bancă, ci şi de împrumutat, în calitate de proprietar al bunului.
Pe de altă parte, pentru eventualitatea în care riscul de nerecuperare a sumelor datorate nu se produce, contractul încheiat nu prevede restituirea sumelor pretinse şi percepute cu titlu de comision de risc.
În aceste condiţii, Curtea apreciază, asemenea instanţei de apel, că acest comision de risc este nejustificat.
Împrejurarea că acest comision este inclus în dobânda anuală efectivă nu justifică perceperea acestuia, căci prevederile contractului îi conferă acestuia o semnificaţie distinctă de cea de dobândă, astfel cum rezultă din compararea definiţiilor date la pct. 3 şi 5 din Condiţiile speciale.
În ce priveşte înlocuirea acestui comision cu cel de administrare, după intrarea în vigoare a OUG 50/2010, Curtea apreciază, în acord cu instanţa de apel, că, în realitate, ne aflăm în prezenţa unei redenumiri a aceluiaşi comision, decizie luată de bancă doar pentru menţinerea valorii contraprestaţiei stabilite în contractul încheiat faţă de limitările aduse comisioanelor bancare prin actul normativ menţionat. De altfel, scopul noului comision de administrare este arătat de recurenta în notificarea adresată intimatei.
În consecinţă, clauza de la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale are caracter abuziv indiferent de faptul că, ulterior, banca a redenumit comisionul de risc în comision de administrare.
Referitor la critica ce priveşte soluţia de restituire a comisionului de risc încasat nelegal, şi aceasta este neîntemeiată, întrucât efectul retroactiv este consecinţa nulităţii clauzei cu caracter abuziv, ce impune restituirea plăţilor efectuate fără să fie datorate în conformitate cu dispoziţiile imperative ale legii.      
În concluzie, reţinând că sunt neîntemeiate criticile invocate, Curtea, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 274 C.proc.civ., constatând că recurenta este în culpă procesuală faţă de soluţia ce s-a pronunţat, Curtea a dispus obligarea acesteia să plătească intimatei suma de 1676,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor depuse la dosar.  

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ,  EXTRAS DIN DECIZIA CIVILĂ NR. 765 din 17.03.2014, sursa: http://portal.just.ro/2/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=1895. 

Refacerea raportului de expertiza de către acelasi expert dupa anularea raportului de expertiza pentru vicii de procedura referitoare la convocarea părţilor ,face admisbila cererea de recuzare, deoarece expertul indicase deja opinia sa în raportul anulat, art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865.

Din moment ce raportul anterior de expertiză a fost anulat prin încheierea din 14.06.2013 şi s-a dispus refacerea raportului de expertiză de către acelaşi expert, este evident că, în raport de neîndeplinirea legală a însărcinării sale până la termenul din 28.06.2013 (de pronunţare asupra recuzării) ne aflam în situaţia în care, pe aceleaşi obiective şi cu acelaşi material de analizat expertul  indicase deja opinia sa. Or, aceasta este situaţia tip a art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865, care instituie practic atât o normă de protecţie a participanţilor la litigiu, cât şi o prezumţie legală de lipsă de imparţialitate.  Obiecţiunile pot conduce doar la aplicarea art. 212 Cpc, respectiv „întregirea” (completarea) expertizei, moment în care, de cele mai multe ori, expertul nici nu antamase, sau oricum nu se pronunţase pe respectivele aspecte sau la o nouă expertiză, situaţie în care, dacă cele ce se solicită sunt identice şi nu sunt elemente noi de analiză putem fi/sau nu în situaţia art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc, legea nestipulând expres că efectuarea unei noi expertize ar conduce automat la inaplicabilitatea motivelor de recuzare. Cât priveşte faptul că reclamanta nu ar fi avut interesul să ceară recuzarea, intimata confundă calitatea de a cere anularea primului raport de expertiză )ce aparţinea doar eventualelor părţi necitate pentru efectuarea acestuia, însă respectiva anulare nu a fost repusă în discuţie în prezentul apel, respectiva încheiere nefiind atacată), cu interesul de a cere recuzarea în temeiul art. 27 pct. 7 Cpc, ce aparţine oricărei părţi ce se afirmă vătămată de posibila imparţialitate a expertului. 

În motivele de apel depuse anterior primului termen de judecată se arată că, în ceea ce priveşte încheierea de recuzare atacată abordarea instanţei, încalcă, nepermis, dispoziţiile legale (art. 204 al 1 C.pr.civ. raportat la art.27.pct.7 C.pr.civ.) câtă vreme expertul desemnat îşi exprimase părerea cu privire la aspectele tehnice supuse expertizării. în raportul de expertiză întocmit anterior, anulat pentru vicii de procedură referitoare la convocarea părţilor. În soluţionarea cererii, prima instanţă ar fi trebuit să plece de la premisa că raportul de expertiză reprezenta o probă cu o importanţă suficient de mare astfel încât să fie respectate toate aparenţele de drept referitoare la imparţialitatea expertului. Tocmai pentru a evita orice dubii cu privire la obiectivitate, legiuitorul a asimilat magistraţilor şi experţii desemnaţi să efectueze rapoartele de expertiză, sub aspectul incidenţei cazurilor de recuzare (art. 204 C.pr.civ. raportat la art. 27 pct.7 Cpr.civ.).
Astfel, după ce a întocmit un raport de expertiză anulat, în mod greşit prima instanţă a respins cererea de recuzare desemnând acelaşi expert pentru realizarea noului raport de expertiză. Chiar dacă nu ar fi existat dubii concrete asupra obiectivităţii sale, expertul nu putea fi pus să se pronunţe de două ori asupra aceloraşi obiective pentru că, în mod evident, exista riscul ca, din dorinţa de a fi consecvent, expertul să-si menţină punctul de vedere exprimat deja prin raportul de expertiză anulat.... 

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele, asupra apelului de faţă:
  Motivele de apel invocate se circumscriu celor două mari tipuri de soluţii posibile în cazul admiterii apelului, respectiv anularea sentinţei atacate sau schimbarea acesteia.
Astfel, primul motiv vizează nelegalitatea soluţionării unei încheieri de recuzare a expertului desemnat, ceea ce ar conduce la nelegalitatea expertizei efectuate şi, în măsura în care această probă ar fi influenţat soluţia pronunţată la nelegalitatea acesteia (a sentinţei), pe principiul anulării actului subsecvent unui act nelegal. Cel de-al doilea, sub care se reunesc majoritatea criticilor de presupusă netemeinicie a constatărilor primei instanţe, vizează schimbarea constatărilor de fapt şi a încadrărilor acestora în drept, cu consecinţa schimbării soluţiei finale.
În mod logic, pentru a ajunge la analizarea celui de-al doilea capăt al cererii de apel, ar trebui mai întâi analizat şi înlăturat primul capăt, astfel încât Curtea va începe cu analiza acestuia.
În ceea ce priveşte greşita soluţionare de către instanţa de fond a cererii de recuzare a expertului desemnat, prin încheierea din 28.06.2013, Curtea constată că susţinerile apelantului-reclamant sunt întemeiate.
Astfel, art. 204 alin. 1 Cpc din 1865 arată că experţii se pot recuza pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii, iar motivul invocat privea aplicabilitatea art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865, respectiv „spunerea părerii cu privire la pricina ce se judecă”.
În mod evident, dată fi I. activitatea expertului, „spunerea părerii privitor la pricină” nu se poate referi la problemele procedurale sau de drept material ale pricinii ce exced competenţelor sale (sub acest aspect o astfel de manifestare nici nefiind susceptibilă de a produce o vătămare), ci în cazul său se referă la părerea asupra aspectelor tehnice relevante, asupra căruia poartă probatoriul efectuat prin expertiză.
De asemenea, ce mai trebuie constatat este că, spre deosebire de ce afirmă intimata, legea nu distinge în nici un fel cadrul spunerii părerii, acesta putând fi atât extraprocesual, cât şi procesual, dar anterior efectuării însărcinării sale, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
 Or, din moment ce raportul anterior de expertiză a fost anulat prin încheierea din 14.06.2013 şi s-a dispus refacerea raportului de expertiză de către acelaşi expert, este evident că, în raport de neîndeplinirea legală a însărcinării sale până la termenul din 28.06.2013 (de pronunţare asupra recuzării) ne aflam în situaţia în care, pe aceleaşi obiective şi cu acelaşi material de analizat expertul  indicase deja opinia sa. Or, aceasta este situaţia tip a art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865, care instituie practic atât o normă de protecţie a participanţilor la litigiu, cât şi o prezumţie legală de lipsă de imparţialitate. Tocmai de aceea aprecierile instanţei de fond în sensul că „imparţialitatea expertului e presupusă până la proba contrarie” apar ca nepertinente din moment ce, dacă încadrăm corect situaţia  indicată, proba contrară este prezumată legal. Este adevărat că, în realitatea faptică, expertul se poate dovedi imparţial şi competent chiar şi într-o astfel de situaţie, dar aceeaşi ar putea fi situaţia în oricare dintre cazurile de recuzare aplicabile conform art. 27, pentru orice actor procesual (magistrat, expert, etc.), dar, cu toate acestea, pentru raţiuni de protecţie mai generală, legea a prezumat irefragabil contrariul, aspect peste care instanţele nu ar trebui să treacă.
Cât priveşte faptul că o astfel de interpretare ar desfiinţa instituţia obiecţiunilor la raport, aşa cum arată intimata, acest aspect reprezintă o extrapolare vădit nepertinentă faţă de ipoteza discutată. Astfel, obiecţiunile pot conduce doar la aplicarea art. 212 Cpc, respectiv „întregirea” (completarea) expertizei, moment în care, de cele mai multe ori, expertul nici nu antamase, sau oricum nu se pronunţase pe respectivele aspecte sau la o nouă expertiză, situaţie în care, dacă cele ce se solicită sunt identice şi nu sunt elemente noi de analiză putem fi/sau nu în situaţia art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc, legea nestipulând expres că efectuarea unei noi expertize ar conduce automat la inaplicabilitatea motivelor de recuzare.
Cât priveşte faptul că reclamanta nu ar fi avut interesul să ceară recuzarea, intimata confundă calitatea de a cere anularea primului raport de expertiză )ce aparţinea doar eventualelor părţi necitate pentru efectuarea acestuia, însă respectiva anulare nu a fost repusă în discuţie în prezentul apel, respectiva încheiere nefiind atacată), cu interesul de a cere recuzarea în temeiul art. 27 pct. 7 Cpc, ce aparţine oricărei părţi ce se afirmă vătămată de posibila imparţialitate a expertului.
Odată constatată nelegala soluţionare a încheierii privind recuzarea expertului, soluţia corectă fi I. de admitere a acestei cereri, Curtea va analiza consecinţele acestei soluţii asupra sentinţei atacate. Astfel, această soluţie conduce şi la necesitatea de anulare a sentinţei, în măsura în care această nelegalitate s-ar răsfrânge şi asupra acesteia (spre deosebire de exemplu de nelegala soluţionare a cererii de recuzare a unui magistrat, ceea ce ar conduce la nelegala constituire a completului, care ar fi, per se, motiv de anulare a sentinţei). În speţă însă, expertiza făcută de un expert aflat într-o situaţie de recuzare, a fost utilizată efectiv în analiza instanţei pentru stabilirea anumitor elemente de fapt, considerate relevante pentru adoptarea soluţiei în cauză; în consecinţă, nelegalitatea soluţiei din încheierea din 28.06.2013 se va răsfrânge asupra legalităţii sentinţei, conducând la anularea acesteia.
În consecinţă, în temeiul art. 296-297 Cod de procedură civilă, şi reţinând că nu s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare nici prin cererea de apel nici prin întâmpinare, Curtea a admis apelul, a schimbat încheierea atacată din 28.06.2013, în sensul că a admis cererea de recuzare a expertului şi, în consecinţă a anulat sentinţa nr.1994/2014 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă; a reţinut cauza spre rejudecare şi a fixat termen la data de 11.11.2014, cu citarea părţilor. 


CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,  EXTRAS DECIZIA CIVILĂ NR.881 din 16.10.2014, sursa: http://portal.just.ro/2/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=1925 

Durata extinsă din 2011 şi până în prezent a măsurii controlului judiciar, pe o durată de 4 ani, poate dobândi un caracter nerezonabil dacă, în raport de gravitatea faptelor, complexitatea cauzei, probatoriul rămas a fi efectuat, comportamentul procesual al inculpatului, se dovedeşte a fi o măsură disproporţionată faţă de scopul urmărit, cel al bunei derulări a procesului penal, art.242 alin.1 C.pr.pen.

Revocarea controlului judiciar sau menţinerea acestuia, trebuie examinată, însă, şi în raport de dispoziţiile art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a art.2 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţia menţionată. Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.  Durata extinsă din 2011 şi până în prezent a măsurii controlului judiciar, pe o durată de 4 ani, poate dobândi un caracter nerezonabil dacă, în raport de gravitatea faptelor, complexitatea cauzei, probatoriul rămas a fi efectuat, comportamentul procesual al inculpatului, se dovedeşte a fi o măsură disproporţionată faţă de scopul urmărit, cel al bunei derulări a procesului penal. Prelungirea măsurii poate deveni nejustificată dacă se constată dispariţia justului echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulaţie al inculpatului şi scopul urmărit, prin atingerea adusă acestui drept. Inculpatului i s-a restrâns dreptul la libera circulaţie, pentru o durată apreciată de Curte, ca excesivă. Inculpatul este acuzat de comiterea unor infracţiuni grave, dar natura acuzaţiilor nu poate constitui un temei pentru restrângerea unor drepturi pentru o durată mare de timp, întrucât orice persoană are vocaţia de a fi judecată într-un termen rezonabil, pentru a se evita menţinerea ei într-o stare de nesiguranţă, cu privire la situaţia sa pentru o perioadă de timp prea mare (C.E.D.O, cauza Wemhhof c/a R.F.G.), cu atât mai mult cu cât acuzaţiile penale sunt însoţite de o restrângere a dreptului la libera circulaţie. Această restrângere nu poate fi acceptată, decât prin raportare şi la durata rezonabilă a măsurii, condiţie ce rezultă din art.6 paragraf 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât prin perpetuarea unei măsuri restrictive de drepturi, se încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la componenta judecării cauzei într-un termen rezonabil.

Prin sentinţa penală 158 din 23 aprilie 2013 a Tribunalului Cluj s-a dispus condamnarea inculpatului R.A. pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere fără drept a unor date informatice în scopul comiterii infracţiunii de transfer neautorizat de date prev.de art.46 alin.2 din Legea 161/2003 cu art.41 alin.2 C.p., la o pedeapsă de 2 ani închisoare. De asemenea, pentru comiterea infracţiunii de transmitere neautorizată de date de identificare în scopul efectuării de operaţiuni prev.de art.1 pct.11 din Legea 365/2002, faptă incriminată de art.27 alin.3 din Legea 365/2002 cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen., acesta a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare. Prin aceeaşi sentinţă, inculpatul a fost condamnat şi pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc, fără drept, pentru consum propriu prev.de art.4 alin.1 din Legea 143/2000 la o pedeapsă de 1000 lei amendă. În urma concursului real de infracţiuni, constatat de tribunal, instanţa a contopit pedepsele, inculpatul urmând să o execute pe cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, prin privare de libertate. Prin aceeaşi sentinţă, s-a modificat controlul judiciar impus inculpatului prin dec.pen.509/2011 a Curţii de Apel Cluj, schimbat anterior prin încheierile penale f.nr.din datele de 21.05.2012, 18.09.2012, 03.12.2012, 22.01.2013 şi 19.02.2013 ale Tribunalului Cluj, în sensul că s-au înlăturat obligaţiile impuse inculpatului în temeiul art.1602 , alin.31 C.pr.pen., menţinânduse celelalte obligaţii impuse inculpatului, până la rămânerea definitivă a acestei sentinţe……
Potrivit disp.art.242 alin.1 C.pr.pen., atunci când nu mai exista vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea în continuare a controlului judiciar, este supusă aprecierii instanţei, care are îndatorirea de a constata dispariţia temeiului pentru care a fost luată măsura preventivă. În speţă, revocarea controlului judiciar sau menţinerea acestuia, trebuie examinată, însă, şi în raport de dispoziţiile art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a art.2 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţia menţionată. Conform art.2 paragrafele 2 şi 3 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţie, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Instanţa dispune revocarea măsurii preventive a controlului judiciar, dacă, în urma acestei examinări, constată că măsura preventivă nu mai poate fi considerată necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, cum este cazul în care inculpatul a respectat întocmai, pe durata pentru care măsura preventivă a fost luată şi menţinută, obligaţiile dispuse de instanţa de judecată, s-a prezentat la fiecare termen al dosarului şi a fost audiat cu privire la infracţiunile reţinute prin rechizitoriu. Paragraful 3 al aceluiaşi articol, statuează că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.” În sistemul european de protecţie a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: primul este cel prevăzut în art.5 din Convenţie, care garantează libertatea şi siguranţa persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, şi anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reţinută sau arestată în mod abuziv; cel de al doilea priveşte restricţiile la libertatea de circulaţie, care intră în domeniul de aplicare al art.2 din Procotolul nr.4 adiţional la Convenţie. Dreptul la liberă circulaţie, atât în interiorul unui stat, cât şi între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art.2 paragraful 3 din Protocolul nr.4. Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată. Curtea reţine că în speţă, nu mai există temeiuri care să justifice prelungirea măsurii controlului judiciar, în condiţiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu caracter de excepţie, iar constatarea că în cauză există indicii care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis faptele pentru care este cercetat, nu este suficientă şi nu justifică prin ea însăşi, prelungirea măsurii. De remarcat, că a fost finalizată până în prezent urmărirea penală, judecata în primă instanţă, dosarul aflându-se în apel, cale ordinară de atac, mai fiind necesar a se depune, pentru justa soluţionare a cauzei doar probe scrise, care trebuie să parvină din străinătate, motiv pentru care menţinerea unei măsuri restrictive de libertate, faţă de inculpatul R., nu mai este justificată. Pe de altă parte, aşa cum rezultă din actele dosarului, măsura controlului judiciar s-a luat faţă de acesta la 6 aprilie 2011, după ce în luna martie 2011 a fost trimis în judecată la Tribunalul Cluj. Curtea reţine că prin ordonanţa de urgenţă publicată la 15 decembrie 2014, în art.2151 alin.8 C.pr.pen., se prevede că „în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată.” Având în vedere conduita procesuală a inculpatului, înainte de a se dispune faţă de el măsura preventivă, dar şi ulterior, acesta prezentându-se la toate chemările organului de urmărire penală, respectând întocmai dispoziţiile acestuia, precum şi a obligaţiilor dispuse de instanţa de judecată, în condiţiile în care se efectuează cercetări de la începutul anului 2009, toate acestea constituie garanţii suficiente că buna desfăşurare a procesului penal, nu va fi împiedecată în niciun fel, iar derularea cercetării judecătoreşti poate fi realizată în continuare şi fără a se dispune o restrângere a libertăţii de mişcare a inculpatului R.A.. Între privarea de libertate şi restricţia libertăţii de circulaţie nu există deosebiri de natură ori de esenţă ci, doar de diferenţă de grad ori de intensitate (cauza Guzzardi c/a Italiei, hotărârea din 6.11.1980, citată în hotărârea din 25.01.2007 în cauza Sissanis împotriva României). Curtea reţine şi apreciază că, prelungirea măsurii preventive a controlului judiciar faţă de inculpat nu mai poate fi privită ca fiind necesară, într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit, prin aplicarea acesteia. Durata extinsă din 2011 şi până în prezent a măsurii controlului judiciar, pe o durată de 4 ani, poate dobândi un caracter nerezonabil dacă, în raport de gravitatea faptelor, complexitatea cauzei, probatoriul rămas a fi efectuat, comportamentul procesual al inculpatului, se dovedeşte a fi o măsură disproporţionată faţă de scopul urmărit, cel al bunei derulări a procesului penal. Prelungirea măsurii poate deveni nejustificată dacă se constată dispariţia justului echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulaţie al inculpatului şi scopul urmărit, prin atingerea adusă acestui drept. Inculpatului i s-a restrâns dreptul la libera circulaţie, pentru o durată apreciată de Curte, ca excesivă. Inculpatul este acuzat de comiterea unor infracţiuni grave, dar natura acuzaţiilor nu poate constitui un temei pentru restrângerea unor drepturi pentru o durată mare de timp, întrucât orice persoană are vocaţia de a fi judecată într-un termen rezonabil, pentru a se evita menţinerea ei într-o stare de nesiguranţă, cu privire la situaţia sa pentru o perioadă de timp prea mare (C.E.D.O, cauza Wemhhof c/a R.F.G.), cu atât mai mult cu cât acuzaţiile penale sunt însoţite de o restrângere a dreptului la libera circulaţie. Această restrângere nu poate fi acceptată, decât prin raportare şi la durata rezonabilă a măsurii, condiţie ce rezultă din art.6 paragraf 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât prin perpetuarea unei măsuri restrictive de drepturi, se încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la componenta judecării cauzei într-un termen rezonabil. Aşa fiind, în speţă sunt incidente prevederile art.242 alin.1 C.pr.pen., rap.la art.2151 alin.8 C.pr.pen., condiţii în care, Curtea va revoca măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpatul R.A., prin decizia penală nr. 509 din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj şi a modificărilor aduse acesteia prin încheierea penală din 17 mai 2012; 18 septembrie 2012; 19 februarie 2013 de Tribunalul Cluj şi va înlătura obligaţiile impuse inculpatului prin aceste hotărâri. Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, în baza art.275 alin.3 C.pr.pen. (Judecător Delia Purice)

Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, Extras  Încheiere din 17 decembrie 2014, sursa: http://www.curteadeapelcluj.ro/Jurisprudenta/sectia%20penala/penal%20trim%204%202014

Precizarea pretenţiilor - daune materiale şi morale după începerea cercetării judecătoreşti. Lipsa caracterului tardiv, art.15 din C.pr..civ din 1865.


Dispoziţiile referitoare la constituirea de parte civilă, prevăd doar termenul limită până la care trebuie făcută aceasta – citirea actului de sesizare al instanţei, - neprevăzând imperativ şi precizarea cuantumului exact al despăgubirilor civile, care poate fi făcută pe tot parcursul procesului, întrucât nicio normă legală nu interzice majorarea sau micşorarea câtimii acestora. Practica judiciară constantă a instanţei supreme este în sensul că „nu este tardivă solicitarea obligării inculpatului la plata unor daune materiale şi morale majorate, în condiţiile în care suma pretinsă cu acest titlu a fost inclusă în cuantumul total al despăgubirilor, precizat înaintea citirii actului de sesizare, în conformitate cu disp.art.15 alin.2 C.proc.pen. Partea civilă îşi poate preciza pretenţiile până în faza dezbaterilor, fără ca aceste precizări să poată fi considerate cereri noi”


 În legătură cu modul de soluţionare a laturii civile a cauzei, Curtea reţine următoarele: Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile sau a intereselor ocrotite de lege. Acţiunea civilă exercitată în procesul penal este supusă dispoziţiilor de fond ale răspunderii civile, cu unele particularităţi ce derivă din săvârşirea unei fapte ilicite, având caracter accesoriu faţă de acţiunea penală. Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal, se cer îndeplinite următoarele condiţii: infracţiunea să producă un prejudiciu material sau moral; între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate; prejudiciul trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat şi să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. În cadrul procesului penal, acţiunea civilă se pune în mişcare prin constituirea de parte civilă. Potrivit art.15 alin.2 C.proc.pen., în vigoare la data declanşării judecăţii, constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare, obligaţie respectată de către părţile civile la 14.09.2011 şi 12.10.2011, astfel că precizarea definitivă a pretenţiilor la 18.01.2012 nu era deloc tardivă. Mai mult, probele dosarului arată că aceste constituiri de parte civilă s-au realizat în faza de urmărire penală, fără a se preciza însă cuantumul sumelor. Curtea reţine că această constituire de parte civilă s-a realizat în faza de urmărire penală, iar majorarea sau micşorarea câtimii pretenţiilor poate fi făcută în tot cursul procesului, întrucât acestea s-ar putea să nu fie cunoscute integral la data formulării iniţiale a cuantumului prejudiciului. Dispoziţiile referitoare la constituirea de parte civilă, prevăd doar termenul limită până la care trebuie făcută aceasta – citirea actului de sesizare al instanţei, - neprevăzând imperativ şi precizarea cuantumului exact al despăgubirilor civile, care poate fi făcută pe tot parcursul procesului, întrucât nicio normă legală nu interzice majorarea sau micşorarea câtimii acestora. Nu în ultimul rând, rezultă că părţile vătămate s-au constituit la primul termen de judecată, la Judecătoria Turda, la 14 septembrie şi 12 octombrie 2011 ca părţi civile, indicând un cuantum al sumelor, înainte de citirea actului de sesizare, iar la 18.01.2012 au precizat şi majorat cuantumul daunelor materiale şi morale, majorare care poate fi făcută în tot cursul procesului, întrucât nu există niciun termen de decădere în acest sens, cu atât mai mult cu cât la 1.02.2014, a intrat în vigoare Noul Cod de procedură penală care prevede că această constituire se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Practica judiciară constantă a instanţei supreme este în sensul că „nu este tardivă solicitarea obligării inculpatului la plata unor daune materiale şi morale majorate, în condiţiile în care suma pretinsă cu acest titlu a fost inclusă în cuantumul total al despăgubirilor, precizat înaintea citirii actului de sesizare, în conformitate cu disp.art.15 alin.2 C.proc.pen. Partea civilă îşi poate preciza pretenţiile până în faza dezbaterilor, fără ca aceste precizări să poată fi considerate cereri noi”. Pe cale de consecinţă, solicitările părţilor civile au fost făcute în termenul legal şi vor fi onorate ca atare de către Curte, soluţia judecătoriei fiind sub acest aspect nelegală.  (Judecător Delia Purice)


Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, Exras din Decizia nr. 1074 din 26 noiembrie 2014, sursa: http://www.curteadeapelcluj.ro/Jurisprudenta/sectia%20penala/penal%20trim%204%202014.pd