Tentativa la omor calificat. Achitare in baza art.11 pct.2 lit.a Cod procedură penală raportat la art.10 alin.1 lit.a Cod procedură penală.

Faptul ca inculpatul nu a facut nici un gest pentru a opri precipitarea victimei nu este suficient pentru realizarea infractiunii de omor asa cum a fost ea retinuta de instanta fondului decât în situatia în care s-ar fi stabilit ca activitatea inculpatului este suficienta prin ea însasi sa cauzeze moartea victime  .  În penal nu se poate lega responsabilitatea penala de inactiune decât daca exista o obligatie care sa fie opusa faptuitorului.

 

În ceea ce priveşte săvârşirea de către inculpatul U. S. a infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – 175 lit. i Cod penal instanţa a considerat că inculpatului a avut posibilitatea prevederii precipitării, întrucât aceasta îl ameninţase cu aruncarea, ba mai mult a si văzut-o concretizându-si ameninţarea in momentul in care s-a aşezat cu picioarele peste balustrada, inculpatul recunoscând in declaraţia sa ca a vrut sa o tragă înapoi dându-şi seama de consecinţele faptelor acesteia, moment in care a întins mana stânga către aceasta. Instanţa a apreciat ca inculpatul, persoana matura si medic pe deasupra trebuia sa anticipeze mişcarea sa de întindere a unei singure mâini către victima, către corpul acesteia care era descoperit, victima fiind dezbrăcata complet in acel moment, mişcare care este greu de crezut ca putea avea efectul dorit de inculpat, aşa cum a declarat acesta, de a o opri pe victima in aşa fel încât sa evite căderea acesteia din poziţia in afara in care se afla, aşezata fiind peste balustrada balconului……

. Modalitatea de săvârşire a faptei pe care o retine instanţa, tocmai având in vedere dubiile care, potrivit principiilor din dreptul R profita inculpatului, este aceea a punerii victimei intr-o situaţie periculoasa, situaţie care putea provoca moartea victimei, lăsând-o sa ajungă si sa se aşeze in afara balconului, situat la etajul 6 in condiţiile in care aceasta ameninţase ca se arunca si nu face nimic pentru a împiedica moartea acesteia, omorul in aceasta forma implicând pe lângă prevedere o atitudine de indiferenta fata de rezultat, care ii determina pe autor sa nu curme acţiunea sau inacţiunea începuta, acceptând posibilitatea producerii lui, acţionând deci cu intenţie indirecta dea ucide. .

    In acest sens instanţa a apreciat ca inacţiunea inculpatului rezultă din chiar declaraţia sa in care arata ca nu a avut timp sa o tragă înapoi, dar si din faptul ca acţiunea sa de a întinde doar o mana pentru a prinde practic un corp gol, dezbrăcat, valorează in opinia instanţei practic cu o inacţiune, în sensul prevăzut de legiuitor pentru realizarea elementului material al infracţiunii de tentativa la omor, în condiţiile in care victima a suferit leziuni care i-au pus viaţa in pericol aţa cum a rezultat din raportul de expertiza medico-legala nr.A ... si care au necesitat pentru vindecare 120 zile de îngrijiri medicale.

    În mod gresit, instanta de fond a retinut existenta tentativei la o infractiuni omisiva desi, dupa continutul tentativei definit prin art. 20 Cod penal, se desprinde concluzia ca aceasta nu este posibila la toate infractiune, fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui obiectiv.

    Astfel, tentativa nu este posibila, dupa elementului obiectiv, la o infractiune de inactiune, deoarece, acest tip de infractiune se consuma în momentul neîndeplinirii obligatiei ceruta prin norma de incriminare.

    Or, în contextul faptic retinut de prima instanta angajarea raspunderii penale a inculpatului nu poate opera, deoarece ceea ce se sanctioneaza este neîndeplinirea unei obligatii morale, având drept consecinta moartea unei persoane, fiind deci vorba de neîndeplinirea unei obligatii juridice de catre persoana care avea sarcina data prin lege de a ocroti viata unui alt individ. Prin urmare, infractiunea prin inactiune sau omisiune se sanctioneaza numai când legiuitorul prevede aceasta „expres verbis”, inserând în textul legii obligatia de la care s-a abtinut respectivul. „Nu exista inactiune pura”, spunea prof. B. G. (Op. cit. din Dreptul penal român. Partea speciala. F.. Universul Juridic). „În penal nu se poate lega responsabilitatea penala de inactiune decât daca exista o obligatie care sa fie opusa faptuitorului. Comportamentul prin omisiune nu poate fi pus alaturi de cel prin actiune pentru ca nu se poate cunoaste secretul gândirii. Actiunea se cunoaste, omisiunea nu”. (idem.)

    Pe aceeasi linie, prof. B. E. (op. citata din „Infractiuni contra vietii, F.. E., p. 10) considera ca „Exista omucidere prin inactiune când faptuitorul omite sa îndeplineasca un act de la care era obligat spre a împiedica efectul periculos a unor factori care, în desfasurarea lor, puteau provoca moartea victimei.

    O atare obligatie de interventie ar putea rezulta din îndatoririle profesionale sau de serviciu ale subiectului activ (medic, profesor, pompier etc.), din raporturile personale cu victima (parinti, copii, sot, tutore) sau din activitatea sa anterioara (cel care a pus pe cineva în pericol, o persoana, este obligata sa întreprinda actiunea de salvare)”.

    Or, în cauza pendinte, în mod evident astfel cum am analizat pe parcursul acestor consideratii, doctorul U. S. nu avea în raport de partea vatamata nici una din aceste obligatii, N. B. nefiind sub paza sa ca medic sau sub ocrotirea sa, astfel încât a sanctiona penal omisiunea inculpatului de a anticipa miscarile si atitudinile partii vatamate este în afara cadrului legal mai sus amintit.

    Inculpatul nu putea prevedea actiunea partii vatamate astfel ca nu i se poate imputa acestuia ceea ce nimeni în situatii similare nu ar fi putut sa anticipeze o asemenea desfasurare.

    Prin urmare inculpatul era într-o imposibilitate subiectiva de a prevedea ivirea acelei împrejurari ce a dus la rezultatul neasteptat si nedorit de nici unul dintre ei. În acest caz, inculpatul nu trebuia si nici nu putea anticipa ivirea acelei împrejurari )în acest sens Tribunalul Suprem, Decizia nr. 830/1975 în Revista Româna de Drept nr. 2, 1976, p. 60.

    Faptul ca inculpatul nu a facut nici un gest pentru a opri precipitarea victimei nu este suficient pentru realizarea infractiunii de omor asa cum a fost ea retinuta de instanta fondului decât în situatia în care s-ar fi stabilit ca activitatea inculpatului este suficienta prin ea însasi sa cauzeze moartea victimei (a se vedea în acest sens, Codul penal comentat. Partea speciala, Editura I., N. E. si altii, p. 72). ……

Curtea constata ca, în cauza, nu exista elementul material esential laturii obiective a infractiunii de tentativa la omor ce ar presupune încercarea, în orice mod si prin orice mijloace, de a o ucide pe partea vatamata.

    Totodata, Curtea apreciaza ca nu exista nici elementul subiectiv al acestei infractiuni constând în intentia inculpatului de a ucide în acest sens, atât parchetul cât si partea vatamata încercând sa propuna fara vreun suport probator mai multe variante, mergând de la intentia directa a inculpatului de a o arunca pe partea vatamata dorindu-i indubitabil moartea, intentia survenita care i-a venit pe moment inculpatului pâna la intentia de a ucide pentru a masca violul.

    În contextul probator retinut de C, este evident ca precipitarea victimei de pe pervazul ferestrei nu se datoreaza faptei inculpatului, ci propriei conduite temerare a partii vatamate, care nu este sanctionabila. Prin urmare, sunt incidente dispozitiile art. 10 alin. 1 lit. a Cod procedura penala, fapta nu exista, întrucât, nu este vorba despre o fapta a cuiva, ci despre un fapt, respectiv faptul caderii, în acelasi mod în care si moartea constituie un fapt la fel si nasterea, iar nu cele ale art. 10 lit. b Cod procedura penala si cu atât mai putin cele prevazute de art. 10 lit. d Cod procedura penala.

Extras din Decizia 53/A/2010 a Curții de Apel București, sectia penala, sursa jurindex.ro