Probe, art.62,63 C.pr.pen, inlaturarea probelor de la urmarire penala este nelegala, condamnare pe baza acestor probe pentru tentativa de omor.
Înlăturarea
ca valoare probatorie a probelor administrate în faza de urmărire
penală - în speţă a declaraţiilor unor martori - pe
considerentul că în faza de cercetare judecătorească aceştia nu
şi le-au mai menţinut este cu totul neîntemeiată.În realizarea
dezideratului prevăzut de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen.
- aflarea adevărului - prin lămurirea cauzei sub toate aspectele,
instanţa este obligată să analizeze şi raţiunile pentru care
unii martori - la peste 4 ani de la incidentul ce a format obiectul
dosarului - nu îşi mai menţin declaraţiile date la puţin timp de
la comiterea agresiunii şi să verifice în ce măsură argumentele
oferite de aceştia sunt sau nu credibile.
Potrivit
art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare
dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de
organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma
examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării
adevărului.
Analiza
dispoziţiei legale mai sus menţionate evidenţiază următoarele
aspecte deosebit de importante în cauză, şi anume:
-
faptul că probele administrate în faza de urmărire penală au
aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării
judecătoreşti;
-
faptul că probele din faza de urmărire penală urmează a fi
analizate coroborat cu cele administrate în faza cercetării
judecătoreşti;
-
faptul că scopul probelor, astfel cum este evidenţiat de
dispoziţiile art. 62 C. proc. pen., este identic
pentru ambele faze ale procesului penal - respectiv aflarea
adevărului.
În
concluzie, reţinerea ambelor instanţe - de fond şi apel - în
sensul că probele administrate în faza de urmărire penală servesc
exclusiv pentru trimiterea în judecată a unor persoane, este cu
totul greşită, analiza niciunei dispoziţii legale
neputând duce la o atare concluzie.
Faptul
că instanţa este obligată să verifice legalitatea probelor şi să
stabilească utilitatea şi concludenţa acestora, pentru
reţinerea vinovăţiei inculpatului, numai în cadrul cercetării
judecătoreşti, nu duce automat la concluzia eliminării probelor
administrate în faza de urmărire penală.
Înlăturarea
ca valoare probatorie a probelor administrate în faza de urmărire
penală - în speţă a declaraţiilor unor martori - pe
considerentul că în faza de cercetare judecătorească aceştia nu
şi le-au mai menţinut, invocând anumite abuzuri ale organelor de
cercetare penală sau pentru că ele sunt contradictorii, diferind de
cele relatate în faza cercetării judecătoreşti, este cu totul
neîntemeiată.
În
realizarea dezideratului prevăzut de dispoziţiile art. 62
C. proc. pen. - aflarea adevărului - prin lămurirea
cauzei sub toate aspectele, instanţa este obligată să analizeze şi
raţiunile pentru care unii martori - la peste 4 ani de la incidentul
ce a format obiectul dosarului - nu îşi mai menţin declaraţiile
date la puţin timp de la comiterea agresiunii şi să verifice în
ce măsură argumentele oferite de aceştia sunt sau nu credibile.
Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, ambele
instanţe - de fond şi apel - au încălcat această obligaţie,
fără a motiva de ce au considerat că probele administrate în faza
de cercetare judecătorească trebuie să primească o valoare
probatorie superioară celor de la urmărire, deşi o dispoziţie
legală imperativă evidenţiază că probele nu au valoare
prestabilită.
Având
în vedere că legea nu face nicio distincţie, în ceea ce
priveşte valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele
de probă au fost administrate, se impunea ca din coroborarea
întregului ansamblu probator - relevante fiind depoziţiile părţii
vătămate G.N. şi ale martorilor oculari D.R. şi S.F., precum şi
procedura identificării inculpaţilor de pe planşele foto -, să se
ajungă la concluzia că inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. au săvârşit
infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
Este
adevărat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei
de judecată posibilitatea să aprecieze concludenţa tuturor
probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost
administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanţei
de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu
alte probe legal administrate, exprimă adevărul.
Tot
atât de adevărat este însă că, în cauză, în cadrul
operaţiunii de sinteză a probelor, instanţele de fond şi apel
trebuiau să aprecieze care dintre declaraţiile date de martori
reflectă adevărul, şi anume cele făcute în cursul anului 2004 -
într-un moment foarte apropiat de producerea faptelor şi în care
s-a relatat de către aceştia, cu lux de amănunte, evenimentul la
care au asistat - ori cele date după scurgerea unui interval de timp
de 3 - 4 ani şi în care aceştia şi-au exprimat îndoiala cu
privire la aceleaşi aspecte, redate fidel în primele declaraţii,
ce vizau recunoaşterea inculpaţilor ca fiind autorii faptelor. În
timp ce credibilitatea depoziţiilor iniţiale nu poate fi
contestată, declaraţiile date ulterior apar ca fiind făcute în
vederea disculpării inculpaţilor.
Din
toate aspectele evidenţiate mai sus rezultă că împrejurarea că
în cursul cercetării judecătoreşti, cu motivarea generică că ar
fi fost supuşi unor violenţe psihice ori unor intimidări din
partea organelor de poliţie, nedovedite de altfel, parte din
martorii audiaţi au revenit asupra depoziţiilor iniţiale, nu poate
conduce la constatarea nevinovăţiei inculpaţilor.
Prin
asemenea retractări, fără o justificare credibilă, plauzibilă,
se divizează artificial procesul penal şi se încearcă
minimalizarea necesităţii şi importanţei urmăririi penale,
practica dovedind de cele mai multe ori că declaraţiile care sunt
cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele iniţiale
ale urmăririi penale.
Faţă
de toate aspectele evidenţiate mai sus, întrucât în cauză nu
exista niciun temei legal pentru a se crea o ordine de
preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpaţilor sau ale
martorilor, instanţele de fond şi apel aveau temeiuri suficiente să
considere - constatând că declaraţiile martorilor sunt
contradictorii - că numai cele făcute în cursul urmăririi penale
sunt expresia adevărului, coroborându-se cu alte fapte şi
împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în
cauză şi să le înlăture motivat pe celelalte.
Pe
cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constată că inculpaţii D.C., N.V., N.C. şi N.S. se fac vinovaţi
de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost deduşi
judecăţii, impunându-se condamnarea acestora.
Extras
din Decizia nr.nr.
1660 din 6 mai 2009 I.C.C.J., secţia penală, sursa scj.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu