Probe, art.62,63 C.pr.pen, inlaturarea probelor de la urmarire penala este nelegala, condamnare pe baza acestor probe pentru tentativa de omor.


Înlăturarea ca valoare probatorie a probelor administrate în faza de urmărire penală - în speţă a declaraţiilor unor martori - pe considerentul că în faza de cercetare judecătorească aceştia nu şi le-au mai menţinut este cu totul neîntemeiată.În realizarea dezideratului prevăzut de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen. - aflarea adevărului - prin lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanţa este obligată să analizeze şi raţiunile pentru care unii martori - la peste 4 ani de la incidentul ce a format obiectul dosarului - nu îşi mai menţin declaraţiile date la puţin timp de la comiterea agresiunii şi să verifice în ce măsură argumentele oferite de aceştia sunt sau nu credibile.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Analiza dispoziţiei legale mai sus menţionate evidenţiază următoarele aspecte deosebit de importante în cauză, şi anume:
- faptul că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti;
- faptul că probele din faza de urmărire penală urmează a fi analizate coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti;
- faptul că scopul probelor, astfel cum este evidenţiat de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen., este identic pentru ambele faze ale procesului penal - respectiv aflarea adevărului.
În concluzie, reţinerea ambelor instanţe - de fond şi apel - în sensul că probele administrate în faza de urmărire penală servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a unor persoane, este cu totul greşită, analiza niciunei dispoziţii legale neputând duce la o atare concluzie.
Faptul că instanţa este obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi concludenţa acestora, pentru reţinerea vinovăţiei inculpatului, numai în cadrul cercetării judecătoreşti, nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.
Înlăturarea ca valoare probatorie a probelor administrate în faza de urmărire penală - în speţă a declaraţiilor unor martori - pe considerentul că în faza de cercetare judecătorească aceştia nu şi le-au mai menţinut, invocând anumite abuzuri ale organelor de cercetare penală sau pentru că ele sunt contradictorii, diferind de cele relatate în faza cercetării judecătoreşti, este cu totul neîntemeiată.
În realizarea dezideratului prevăzut de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen. - aflarea adevărului - prin lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanţa este obligată să analizeze şi raţiunile pentru care unii martori - la peste 4 ani de la incidentul ce a format obiectul dosarului - nu îşi mai menţin declaraţiile date la puţin timp de la comiterea agresiunii şi să verifice în ce măsură argumentele oferite de aceştia sunt sau nu credibile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în cauză, ambele instanţe - de fond şi apel - au încălcat această obligaţie, fără a motiva de ce au considerat că probele administrate în faza de cercetare judecătorească trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la urmărire, deşi o dispoziţie legală imperativă evidenţiază că probele nu au valoare prestabilită.
Având în vedere că legea nu face nicio distincţie, în ceea ce priveşte valoarea probantă, în raport cu faza în care mijloacele de probă au fost administrate, se impunea ca din coroborarea întregului ansamblu probator - relevante fiind depoziţiile părţii vătămate G.N. şi ale martorilor oculari D.R. şi S.F., precum şi procedura identificării inculpaţilor de pe planşele foto -, să se ajungă la concluzia că inculpaţii D.C., N.V. şi N.C. au săvârşit infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
Este adevărat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanţei de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.
Tot atât de adevărat este însă că, în cauză, în cadrul operaţiunii de sinteză a probelor, instanţele de fond şi apel trebuiau să aprecieze care dintre declaraţiile date de martori reflectă adevărul, şi anume cele făcute în cursul anului 2004 - într-un moment foarte apropiat de producerea faptelor şi în care s-a relatat de către aceştia, cu lux de amănunte, evenimentul la care au asistat - ori cele date după scurgerea unui interval de timp de 3 - 4 ani şi în care aceştia şi-au exprimat îndoiala cu privire la aceleaşi aspecte, redate fidel în primele declaraţii, ce vizau recunoaşterea inculpaţilor ca fiind autorii faptelor. În timp ce credibilitatea depoziţiilor iniţiale nu poate fi contestată, declaraţiile date ulterior apar ca fiind făcute în vederea disculpării inculpaţilor.
Din toate aspectele evidenţiate mai sus rezultă că împrejurarea că în cursul cercetării judecătoreşti, cu motivarea generică că ar fi fost supuşi unor violenţe psihice ori unor intimidări din partea organelor de poliţie, nedovedite de altfel, parte din martorii audiaţi au revenit asupra depoziţiilor iniţiale, nu poate conduce la constatarea nevinovăţiei inculpaţilor.
Prin asemenea retractări, fără o justificare credibilă, plauzibilă, se divizează artificial procesul penal şi se încearcă minimalizarea necesităţii şi importanţei urmăririi penale, practica dovedind de cele mai multe ori că declaraţiile care sunt cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele iniţiale ale urmăririi penale.
Faţă de toate aspectele evidenţiate mai sus, întrucât în cauză nu exista niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpaţilor sau ale martorilor, instanţele de fond şi apel aveau temeiuri suficiente să considere - constatând că declaraţiile martorilor sunt contradictorii - că numai cele făcute în cursul urmăririi penale sunt expresia adevărului, coroborându-se cu alte fapte şi împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză şi să le înlăture motivat pe celelalte.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpaţii D.C., N.V., N.C. şi N.S. se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost deduşi judecăţii, impunându-se condamnarea acestora.

Extras din Decizia nr.nr. 1660 din 6 mai 2009 I.C.C.J., secţia penală, sursa scj.ro

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Principiul simetriei formelor actelor juridice. Modificarea unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare, printr-un act adițional, act neîncheiat în forma autentică, duce la incidenţa, în privinţa actului adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

Stabilirea liniei de hotar se face pe baza folosinţei faptice a proprietăţilor învecinate , dupa caz stabilita prin voinţa comună a proprietarilor.

Refacerea raportului de expertiza de către acelasi expert dupa anularea raportului de expertiza pentru vicii de procedura referitoare la convocarea părţilor ,face admisbila cererea de recuzare, deoarece expertul indicase deja opinia sa în raportul anulat, art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865.