Principiul operativității, termen rezonabil art.41.1 din C.D.F.U.E., art.6 din C.E.D.O, refuzul nejustificat de soluționare al cererii de despăgubire de catre C.C.S.D.


   Este unanim acceptat ca, unul dintre principiile care trebuie sa guverneze activitatea organelor administratiei publice, este principiul operativitatii, care obliga orice structura administrativ ca, în scopul realizarii interesului general, dar si a drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor particulare, sa actioneze în mod prompt, eficace si eficient.
    În acest sens, trebuie mentionata recomandarea privind buna administrare, prin care Comitetul de Ministri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrari (administratii), ca administratiile publice sa actioneze si sa-si execute obligatiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei si cu interesele care exista în cauza respectiva.  De asemenea potrivit art. 41.1 din C.D.FU.E., orice persoana are dreptul ca problemele sale sa fie rezolvate în mod impartial, corect si într-un termen rezonabil. În jurisprudenta sa constanta, Înalta Curte de Casatie si Justitie, sectia de contencios, administrativ si fiscal, a statuat ca termenul rezonabil, ca garantie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. (1) din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil si în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru solutionarea oricaror cereri de catre organele administratiei publice centrale sau locale. Astfel fiind, în mod întemeiat a retinut instanta de fond refuzul nejustificat în sarcina autoritatii publice recurente, pe care a obligat-o sa transmita dosarul în litigiu la un evaluator, în scopul finalizarii procedurii administrative si emiterii deciziei de stabilire a cuantumului despagubirilor cuvenite intimatei-reclamante, potrivit dispozitiei emisa de Primarul Municipiului Craiova.



În cauza, este necontestat ca procedura administrativa, de restituire a imobilului trecut în proprietatea Statului Român a început cu notificarea nr. 512/N/2001 facuta de intimata-reclamanta prin executorul judecatoresc.
    Ca urmare, prin dispozitia primarului din 14 martie 2005, pentru motivul ca imobilul respectiv este imposibil de restituit în natura, se acorda masuri reparatorii în echivalent, dispozitia fiind transmisa împreuna cu dosarul la S.C.C. pentru Stabilirea Despagubirilor unde este înregistrata din 06 aprilie 2006.
    Admitând actiunea formulata de intimata-reclamanta, instanta de fond a sustinut, în esenta, ca cererea acesteia nu a fost solutionata într-un termen rezonabil, ca garantie a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la un evaluator sa reprezinte un refuz nejustificat, solutie pe care instanta de recurs o apreciaza ca fiind legala si temeinica.
    Astfel, potrivit Titlului VIII, Cap. V – procedurile administrative pentru acordarea despagubirilor, art. 16 alin. (4) si (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei […], cu modificarile si completarile ulterioare, „ (5) S.C.C. va proceda la centralizarea dosarelor prevazute la alin. (1) si (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natura a fost respinsa, dupa care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societatii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) Dupa primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnata va efectua procedura de specialitate si va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va contine cuantumul despagubirilor în limita carora vor fi acordate titlurile de despagubire”.
    Dupa cum s-a aratat în expunerea rezumativa prezentata mai sus, criticile autoritatii recurente pornesc de la faptul ca Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care sa oblige autoritatile competente sa solutioneze cererile într-un anumit termen, precum si ca, în raport cu dispozitiile deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt solutionate si dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrarii lor, astfel ca nu exista o încalcare a unui termen rezonabil si, pe cale de consecinta, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificarile si completarile ulterioare.
    Este adevarat ca Titlul VII – Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, nu prevede nici un termen limita pentru solutionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despagubire, termen care nu se regaseste nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în decizia din 16 septembrie 2008 emisa de C.C.S.D., dar aceasta situatie nu poate constitui un argument pentru ca durata de solutionare sa fie lasata la voia autoritatii competente.
    Astfel, în primul rând, este unanim acceptat ca, unul dintre principiile care trebuie sa guverneze activitatea organelor administratiei publice, este principiul operativitatii, care obliga orice structura administrativ ca, în scopul realizarii interesului general, dar si a drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor particulare, sa actioneze în mod prompt, eficace si eficient.
    În acest sens, trebuie mentionata recomandarea privind buna administrare, prin care Comitetul de Ministri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrari (administratii), ca administratiile publice sa actioneze si sa-si execute obligatiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei si cu interesele care exista în cauza respectiva.
    Într-adevar, ca urmare a aderarii României la U.E. si intrarii în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidata din TVE, recunoaste drepturile, libertatile si principiile prevazute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetatenii români sunt beneficiarii unui drept la o buna administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetateni europeni.
    Astfel, potrivit art. 41.1 din Carta, orice persoana are dreptul ca problemele sale sa fie rezolvate în mod impartial, corect si într-un termen rezonabil.
    Or, având în vedere dispozitiile art. 20 din Constitutie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislatia primara – Legea nr. 247/2005, în cazul de fata, cât si în reglementarile secundare – H.G. nr. 1095/2005 si decizia nr. 2815/2008, în cazul de fata, referitoare la procedura de solutionare a cererilor care au ca scop acordarea despagubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate si nici aplicate cu ignorarea dreptului la o buna administrare si cu încalcarea termenului rezonabil de solutionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o buna administrare.
    Pe de alta parte, trebuie mentionat si faptul ca, în jurisprudenta sa constanta, Înalta Curte de Casatie si Justitie, sectia de contencios, administrativ si fiscal, a statuat ca termenul rezonabil, ca garantie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. (1) din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil si în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru solutionarea oricaror cereri de catre organele administratiei publice centrale sau locale.
    Deci, în concluzie, instanta de fond a retinut în mod întemeiat ca autoritatile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate sa actioneze într-un termen rezonabil pentru solutionarea cererii intimatei-reclamante.
    De asemenea, în raport cu data declansarii procedurii administrative – anul 2001 si cu data înregistrarii dosarului la C.C.S.D. –2006, precum si în raport cu importanta cauzei pentru intimata-reclamanta, dar si cu atitudinea de tergiversare manifestata de autoritatile administrative competente, rezulta ca instanta de fond a apreciat în mod întemeiat încalcarea termenului rezonabil de catre autoritatile respective, ceea ce reprezinta un refuz nejustificat în sensul dispozitiilor Legii nr. 554/2004.
    Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu solutiona cererea unei persoane, manifestata cu exces de putere.
    Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeasi lege, prin exces de putere se întelege exercitarea de catre autoritatile publice a dreptului de apreciere prin încalcarea limitelor competentei legale sau prin încalcarea drepturilor si libertatilor cetatenilor.
    Or, în cauza, asa cum s-a argumentat mai sus, autoritatile administrative competente sesizate cu solutionarea cererii formulate de intimata-reclamanta, si-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare sa rezolve cererea în litigiu, cu încalcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o buna administrare de care beneficiaza intimata-reclamanta.
    Astfel fiind, în mod întemeiat a retinut instanta de fond refuzul nejustificat în sarcina autoritatii publice recurente, pe care a obligat-o sa transmita dosarul în litigiu la un evaluator, în scopul finalizarii procedurii administrative si emiterii deciziei de stabilire a cuantumului despagubirilor cuvenite intimatei-reclamante, potrivit dispozitiei emisa de Primarul Municipiului Craiova.
    În concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul formulat este neîntemeiat, urmând sa fie respins, solutia instantei de fond fiind legala si temeinica.

Text extras din Decizia nr. 5516/2010 Secţia de Contencios Admin. a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sursa scj.ro


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Principiul simetriei formelor actelor juridice. Modificarea unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare, printr-un act adițional, act neîncheiat în forma autentică, duce la incidenţa, în privinţa actului adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

Stabilirea liniei de hotar se face pe baza folosinţei faptice a proprietăţilor învecinate , dupa caz stabilita prin voinţa comună a proprietarilor.

Refacerea raportului de expertiza de către acelasi expert dupa anularea raportului de expertiza pentru vicii de procedura referitoare la convocarea părţilor ,face admisbila cererea de recuzare, deoarece expertul indicase deja opinia sa în raportul anulat, art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865.