jurisprudenta

Evaluarea daunelor morale neputând fi facuta în aceleasi conditii ca ale celor patrimoniale, presupune stabilirea unor criterii specifice. Un asemenea criteriu ar putea fi importanta sociala a valorii lezate prin savârsirea faptei ilicite. Prejudiciul moral va fi cu atât mai mare cu cât valoarea lezata este mai importanta pentru partea vatamata. Personalitatea victimei poate fi un alt criteriu care completeaza criteriul importantei valorii lezate. În raport cu valoarea lezata se mai poate avea în vedere drept criteriu si gravitatea, precum si intensitatea durerilor fizice si psihice, provocate. Importanta vor primi si repercusiunile asupra situatiei victimei, inclusiv în plan familial si social, prin atingerile aduse onoarei si demnitatii sale. Un alt criteriu ar putea fi acela al echitatii si anume ca daunele morale sa exprime cerintele de dreptate si echitate.  Partea vatamata fiind angrenata, prin specularea vulnerabilitatii sale psihologice si financiare, în mod vadit i s-a deviat

Potrivit  art.269 C.pen, infractiunea de evadare consta în sustragerea de la privarea de libertate la care o persoana este supusa, parasind în mod voit si ilegal locul de retinere sau detinere, deci latura obiectiva constituind o actiune.     De asemenea, conditia esentiala este ca persoana sa se afle în stare legala de retinere sau detinere - într-un penitenciar, centru de retinere, unitate militara disciplinara, sau prin scaparea de sub paza locului unde presta o anumita activitate.      Este necesar deci ca persoana sa se afle în stare de detinere si sa se sustraga de la executare, ceea ce în speta nu s-a produs.     Inculpatul era învoit din penitenciar pentru a participa la înmormântarea mamei sale iar împrejurarea ca nu s-a întors la ora stabilita de penitenciar, prin omisiune si nu poate constitui infractiunea de evadare.    Asupra recursului penal de fata,     În baza lucrarilor din dosar, constata urmatoarele:     Prin Sentinta penala nr. 382 din 27 noiembrie 2008,

Dispunerea unei solutii de catre instanta preponderent pe baza probelor administrate în cursul unei etape procesuale esentialmente nepublica dupa cum este urmarirea penala este incompatibila, în speta, cu exigentele   art. 6   din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale si ale   art. 6   si   289   C. proc. pen.       Dificultatile inerente activitatii de asigurare prezentei în fata organului judiciar a unei parti nu îl exonereaza pe acesta de obligatia administrarii probelor de o maniera efectiva si care sa asigure apararii exercitarea concreta si completa a drepturilor sale procesuale, prin adresarea de întrebari partii respective si conducerii apararii într-un sens ori în altul în cunostinta de cauza si prin raportare la probele administrate în mod contradictoriu.     Fundamentarea unei solutii pe probe ce nu au fost readministrate în cursul cercetarii judecatoresti constituie, totodata un impediment insurmontabil pentru instanta pus

Conditia prevazuta în art. 143  lit. d) , consimtamântul persoanei condamnate, din legea mentionata, aceasta nu mai este necesar a fi îndeplinita,  chiar daca din examinarea actelor si lucrarilor dosarului rezulta ca, într-adevar hotarârea de condamnare a suferit modificari în calea de atac a apelului, sub aspectul interdictiei de sedere pe teritoriul Austriei, care a fost redusa la o perioada de 8 ani, însa sfera de aplicare a dispozitiilor  art. 3  din Protocolul aditional al Conventiei europene asupra transferarii persoanelor condamnate nu se limiteaza doar la existenta unei hotarâri privitoare la o interdictie nelimitata de sedere pe teritoriul unui stat, ele devin incidente în toate situatiile în care condamnarea pronuntata împotriva persoanei sau o hotarâre administrativa urmare a acesteia, contine o masura de expulzare sau de conducere la frontiera, conditie îndeplinita si în prezenta cauza astfel cum rezulta din considerentele adresei din data de 24 ianuarie 2011 a Directiei

Din examinarea deciziei atacate cu contestatie în anulare, se constata ca inculpatul V.F.A. a fost prezent în instanta cu ocazia judecarii recursului, fara însa ca instanta de recurs sa procedeze la ascultarea acestuia, astfel cum prevad dispozitiile art. 385 14   alin. (1 1 )   C. proc. pen.      În conformitate cu prevederile art. 385 14   alin. (1 1 )   C. proc. pen. „cu ocazia judecarii recursului, instanta este obligata sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozitiilor cuprinse în partea speciala, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat de instantele de fond si apel precum si atunci când aceste instante nu au pronuntat împotriva inculpatului o hotarâre de condamnare".Or, dupa cum s-a putut constata din examinarea actelor si lucrarilor dosarului, inculpatul V.F.A., nu a fost ascultat nici la instanta de fond, nici la instanta de apel, asa încât, instanta de recurs era obligata, potrivit dispozitiilor art. 385 14   alin. (1 1 )  

Din considerentele ordonantei de neîncepere a urmaririi penale reiese ca adoptarea acestei solutii a fost determinata de faptul ca suma de 20.067.133 RON reprezinta doar un prejudiciu estimat în situatia în care s-ar fi obtinut de catre învinuiti anumite venituri fara a fi impozitate si s-ar fi sustras de la plata obligatiilor fiscale, însa nu s-au identificat probe pentru a se stabili în mod indubitabil ca învinuitii s-ar fi sustras de la obligatii fiscale în acest cuantum.     Se mentioneaza, de asemenea, ca nici datele si informatiile primite de la A.N.A.F. nu au confirmat prejudiciul în acest cuantum.     Ca atare, având în vedere ca pentru suma de 20.067.133 RON nu s-a dovedit activitatea infractionala a inculpatului L.L., dispunându-se neînceperea urmaririi penale pe motiv ca fapta nu este prevazuta de legea penala, retine Înalta Curte ca nu se justifica obligarea inculpatului la plata acestei sume, fapt pentru care va constata ca instanta de fond a solutionat corect latura

    În practica recenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauza Tarau c.României, din februarie 2009) s-a statuat ca instantele nationale trebuie sa ia în calcul posibilitatea adoptarii unei masuri alternative dintre cele prevazute în dreptul intern. Detentia unei persoane este acceptata de Curte numai pentru motive suficient de puternice (cauza Hass c.Poloniei, 7 noiembrie 2006). Pentru a se sustine ca este vorba de un pericol public care sa justifice luarea masurii arestarii, nu este suficient doar sa se afirme acest lucru, ci mai trebuie sa demonstreze ca o întreaga colectivitate este pusa în primejdie daca infractorul este liber, este necesar ca la dosar sa existe date concrete din care sa rezulte fara echivoc pericolul pentru ordinea publica, astfel, se poate ajunge la arbitrariu, situatie inadmisibila în luarea unei hotarâri în privinta libertatii persoanei.     Se constata ca nu exista probe care sa demonstreze ca odata lasati în libertate inculpatii ar periclita în vre