Contract de credit, clauze abuzive, comisionul de risc, modificarea unilaterala a dobânzii, declararea anticipată a scadenței împrumutului, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 din Directiva 93/13, Directiva nr. 2008/48/CE.
Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13, prevede că se consideră întotdeauna
că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în
prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei, cum
este şi contractul de credit în cauză. Clauza privind comisionul de risc este abuzivă
în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece,
pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca
distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil), iar, pe
de altă parte, faţă de valoarea comisionului de risc pe toată durata
contractului, s-a creat în detrimentul intimatilor-consumatori şi contrar
cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor. Riscul contractului este acoperit prin constituirea unei
garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin
contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea
băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără
reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între
contraprestaţiiie părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine
caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.
Conditia dezechilibrului semnificativ rezultă din dreptul pârâtei de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii, drept nu are corespondent într-un alt drept al reclamanţilor, vizând în esenţă posibilitatea de refuz, sau de negociere a nivelului de ajustare al dobânzii. Ceea ce este esenţial este faptul că modificările ce pot fi aduse ratei dobânzii, în sens crescător, se pot raporta doar la indicii publici EURIBOR/LIBOR/ROBOR, iar nu prin mărirea marjei bancare. Sunt clauze abuzive acelea ce prevăd că în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei. Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalităţii unei astfel de măsuri.
Conditia dezechilibrului semnificativ rezultă din dreptul pârâtei de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii, drept nu are corespondent într-un alt drept al reclamanţilor, vizând în esenţă posibilitatea de refuz, sau de negociere a nivelului de ajustare al dobânzii. Ceea ce este esenţial este faptul că modificările ce pot fi aduse ratei dobânzii, în sens crescător, se pot raporta doar la indicii publici EURIBOR/LIBOR/ROBOR, iar nu prin mărirea marjei bancare. Sunt clauze abuzive acelea ce prevăd că în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei. Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalităţii unei astfel de măsuri.
Recurenta a susţinut sub un prim aspect
nelegalitatea deciziei din perspectiva aprecierii greşite a instanţei de ape asupra calităţii de consumator a reclamanţilor, iar sub alt aspect s-a invocat
excluderea verificării de către instanţele de judecată a clauzelor din
contractul de credit din perspectiva caracterului abuziv, în condiţiile în care
acestea fac parte din obiectul contractului, au fost negociate şi nu au produs
un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credinţe.
În ceea ce priveşte noţiunea de consumator
se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată, a
preluat definiţia dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva 93/13/CEE,
atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice
care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în afara activităţii
sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.
Se reţine astfel că protecţia consumatorului
este asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, prin consumator
fiind vizată direct persoana fizică sau grupul de persoane fizice care,
acţionează în afara activităţii sale profesionale şi care nu urmăresc obţinerea
unui profit, urmărindu-se protejarea consumatorului ce se află într-o situaţie
de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de
negociere, cât şi nivelul de informare.
Or, raportat la convenţia de credit nr.
S1. din 22 septembrie 2008, reclamanţii au calitatea de consumatori, fiind
persoane fizice ce au un contract de credit pentru nevoi personale.
Înalta Curte nu poate reţine nici critica
privind aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea
nr. 193/2000.
Astfel art. 4 alin. (6) din
lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi prevede că, evaluarea
naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al
contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată,
pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb pe de altă
parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor
inteligibil.
Sub rezerva analizării acestei prevederi
în cadrul fiecărei clauze a convenţiei de credit se poate constata că nici
legea internă şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare Ia
obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată,
cu titlu de excepţie, posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în
care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Or, instanţa nu poate reţine critica
recurentei sub acest aspect, prin care exclude orice intervenţie a instanţei de
judecată în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul
convenţiei, fără nici o circumstanţiere.
Este de observat că art. 3 din Directiva
nr. 93/13, atribuie noţiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu
s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună credinţă,
atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000, prevede că
sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi
care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în
detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Rezultă astfel că din cele două
reglementări, din dreptul intern şi din dreptul comunitar, se desprind aceleaşi
condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv,
clauza să nu fie negociată individual şi să creeze un dezechilibru semnificativ
între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
Prin art. 4 alin. (3) din lege, se
instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul
contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce
poate fi înlăturată, numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a
caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În cauza, cum banca nu a probat că a
negociat efectiv şi direct cu reclamanţii clauzele a căror nulitate s-a
solicitat, deşi aceasta probă îi încuba conform art. 4 alin. (3) din lege,
prezumţia relativă instituita de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod
corect s-a reţinut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă,
standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere
sau nu la el.
Faptul că, clauza contestată a putut fi
cunoscută de către reclamanţi de Ia momentul încheierii contractului nu este
suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceştia nu
au posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putând doar să
refuze încheierea contractului.
Or, tocmai această situaţie, de abuz de
putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile
impuse ele profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea
legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar
şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile
profesioniştilor.
Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din
Directiva 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a
negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul
nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei, cum este şi contractul de credit
în cauză.
În ceea ce priveşte a doua condiţie ce
atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ
în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul
fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.
Instanţa va reţine ca principiu general,
prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este
abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract,
creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor
în detrimentul consumatorilor.
Astfel, pentru a se stabili dacă această
condiţie este îndeplinită, instanţa trebuie să se raporteze Ia natura bunurilor
sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele
existente Ia momentul încheierii contractului, lucru pe care instanţa de apel
l-a făcut.
Referitor Ia aprecierea bunei credinţe,
care deşi nu constituie o condiţie în sine a stabilirii caracterului abuziv a
unor clauze, urmează a fi analizata poziţia de negociere a părţilor în vederea
constatării, daca profesionistul a acţionat corect şi echitabil faţă de
consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să ţină cont.
În cauză, faţă de cele de mai sus, nu se
poate reţine câ interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în
considerare, în condiţiile în care aceştia se află într-o poziţie de
inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de
negociere, cât şi nivelul de informare, în condiţiile unui contract de
adeziune.
Şi clacă ar exista diferenţe între textul
normativ comunitar şi cel ai actului normativ intern, se observă că în
principiu cele două texte reglementează aceeaşi situaţie şi că nu poate fi
reţinută o prioritate de aplicare a legislaţiei comunitare faţă de legislaţia
internă, în condiţiile în care ambele acte normative reglementează aceeaşi
situaţie, excluzând de aici analiza caracterului abuziv doar acele clauze care
sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.
În consecinţă, atât sub imperiul
legislaţiei comunitare, cât şi ai celei naţionale, nu se regăseşte o excludere
de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează
definirea obiectul contractului, caracterul adecvat al preţului sau
remuneraţiei, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare
la modul de redactare clar şi inteligibil.
Înalta Curte, constată că este nefondată
şi critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce
reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este
abuzivă.
Punctul 3.6 din Secţiunea 3 Costuri, din
condiţiile generale ale Convenţiei de credit prevede câ, pentru punerea la
dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc,
aplicat Ia soldul creditului, pe toată perioada creditării şi că modul de
calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.
În ceea ce priveşte criticile recurentei
cu privire la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit
încheiate între părţi, clauza ce prevede obligaţia reclamanţilor de a achita un
comision de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în
ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, acestea
nu pot fi primite.
Aşa cum s-a reţinut în partea de început a
considerentelor, atât legea naţională cât şi Directiva 93/13/CEE exclud din
sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al
contractului, justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile
sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă cu condiţia
ca aceste clauze să fie clare, neechivoce şi exprimate într-un limbaj
inteligibil, iar sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o delimitare clară
între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului, apreciind în mod corect
că, în situaţia în care clauza nu este definită, neclară, echivocă ori
exprimată prîntr-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din
perspectiva caracterului abuziv.
În mod corect a reţinut instanţa de apel
câ, clauza referitoare Ia comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind
negociată direct cu reclamanţii, deoarece contractul încheiat cu aceştia a fost
unul tip, preformulat cu clauze nenegociabile.
Potrivit recurentei, comisionul de risc
prevăzut de art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr.
S1. din 22 septembrie 2008 reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de
client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la
dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei exista
posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui
eveniment nesigur şi viitor, constând în materializarea riscului de credit sau
a riscului de piaţă.
Înalta Curte constată că, comisionul de
risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, fără a exista
precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii
acestui comision ori destinaţiei acestuia şi cum clauza referitoare la
comisionul de risc nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect
instanţa de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestor clauze
prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
Astfel, clauza privind comisionul de risc
este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000
republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep
două costuri (fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi
inteligibil), iar, pe de altă parte, faţă de valoarea comisionului de risc pe
toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimatilor-consumatori şi
contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor.
Nici criticile recurentei referitoare la
clauza înscrisă în art. 3 lit. d) în sensul că sunt excluse verificării din
perspectiva caracterului abuziv deoarece componentele la care se referă fac
parte din preţul contractului ce a fost negociat şi nu au produs nici un
dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, astfel că nu sunt
incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite, în
raport de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care prevede că evaluarea
naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului
principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ
şi de plată pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb,
pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj
uşor inteligibil.
Aşadar, în contextul inexistenţei unei
reglementări clare şi neechivoce a clauzei în discuţie, a unui mod de exprimare
clar şi neechivoc, instanţa de apel a apreciat în mod just, raportat şi Ia
textele legale incidente, că instanţei îi este permisă analiza clauzei din
perspectiva caracterului său abuziv.
Susţinerile recurentei prin care se
încearcă o lămurirea considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul
că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care
este obligată să-I suporte şi că de fapt, clauza nu se referă la raţiunea
acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi
primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul
procesului, fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.
Atâta timp cât funcţia şi destinaţia
comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, se constată că orice
consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o
imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât
recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i
revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr.
193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea
consumatorului prin acest text de lege.
Totodată se reţine că potrivit Rezoluţiei
Parlamentului European din 13 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de
a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au
solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire Ia acest comision nu
este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima
clauzei un caracter clar şi inteligibil.
În cauză se constată că este îndeplinită
şi condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor, astfel că se cuvine subliniat că legea nu instituie două condiţii,
cea a bunei credinţe şi a dezechilibrului semnificativ.
Interpretarea legală a textului actului
normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia
dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind prezumată şi că în spiritul
legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei
credinţe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare
pentru profesionişti, reducându-se astfel nivelul de protecţie al
consumatorilor.
Dezechilibrul semnificativ există prin
chiar prevederea clauzei contractuale, care dă dreptul unilateral al pârâtei de
a proceda la modificări ale ratei dobânzii. Prin aceasta se dovedeşte condiţia
dezechilibrului semnificativ, în sensul câ dreptului pârâtei de a proceda la
modificarea unilaterală a ratei dobânzii nu are corespondent într-un alt drept
al reclamanţilor, vizând în esenţă posibilitatea de refuz, sau de negociere a
nivelului de ajustare al dobânzii.
Contrar susţinerilor din cererea de
recurs, instanţa de apel a înţeles perfect explicaţiile prin care recurenta a
încercat să argumenteze raţiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că
nu a îmbrăţişat raţionamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar
fi de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-şi acoperi riscurile de
a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această
prestaţie, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.
Or, câtă vreme riscul contractului este
acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în
anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe
de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea
comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează
un dezechilibru între contraprestaţiiie părţilor, contrar bunei credinţe,
situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.
Susţinerea recurentei în sensul că, clauza
referitoare Ia comisionul de risc nu poate crea un dezechilibru între prestaţiile
părţilor pentru că reprezintă exclusiv un cost de administrare a creditului
este nefondată pentru ca se încearcă a se redenumi acest comision, în contextul
în care prin O.U.G. nr. 50/2010 comisionul de risc a fost interzis, iar prin
pct. 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind
contractele de credit pentru consumatori, a fost modificat art. 95 din
ordonanţă, în sensul că aceasta nu se aplică contractelor în curs de derulare
la data intrării acesteia în vigoare, cu excepţia anumitor prevederi ce nu fac
obiectul cauzei de faţă.
Critica recurentei prin care se susţine
nelegalitatea deciziei în privinţa soluţiei date cu privire la clauza nr. 3 din
Condiţiile speciale ce prevede modificarea ratei dobânzii este nefomdată, astfel
că nu vor fi primite considerentele recurentei referitoare la faptul că rata
dobânzii se asociază obiectului principal al contractelor de credit şi, ca
atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv pentru
aceleaşi motive expuse în cadrul analizei anterioare ce ţin de excepţia
reglementată de art. 4 alin. (6) din lege, acela al condiţionării existenţei
unei exprimări clare şi inteligibile a clauzei respective.
Art. 4 alin. (6) din lege prevede că banca
îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor
schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată
a dobânzii, astfel că rata dobânzii modificată se va aplica de la data
comunicării.
Este ştiut câ, în principiu, furnizorul de
servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii
în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei
astfel de clauze, dar art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000
condiţionează această operaţiune de existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în
contract şi de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea,
libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, din modul în care a fost formulată
această clauză ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata
dobânzii curente se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret
la care părţile, sau instanţa, în eventualitatea unui litigiu, să se poată
raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar
în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia
asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa
financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.
Recurenta trebuia să se
conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia
clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel
încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul
să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că dacă acea situaţie se va
produce, că dobânda va fi modificată, or această situaţie face ca toate
riscurile modificării pieţei financiare să se transfere în sarcina clienţilor
fără ca recurenta să suporte parte din acestea.
Astfel se constată că în mod corect a
reţinut instanţa de apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor
care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente
stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil,
modificarea dobânzii fiind lăsată Ia libera apreciere a băncii, în mod
discreţionar, creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce
ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi,
omisiune ce atrage caracterul abuziv al clauzei.
Şi în ceea ce priveşte clauzele prevăzute
de ari 8.1, lit. a) şi lit. c) şi d), acestea în mod corect au fost considerate
clauze abuzive având în vedere că în cazul unor convenţii ce exced cadrului
contractului de faţă, în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, care în
opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini
obligaţiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca
fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată şi
toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.
Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar
trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat aşa cum s-a argumentat mai sus,
or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a
unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de
clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar
de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un
criteriu pentru verificare legalităţii unei astfel de măsuri.
Prin urmare, clauza este evident abuzivă
întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le
cuprinde.
Din acest considerent legislaţia în
materia protecţiei consumatorilor în materia contractelor bancare (O.U.G. nr.
50/2010) prevede obligaţia de stabilire a marjei bancare Ia momentul acordării
creditului, corelativ cu interdicţia de majorare a acestei marje, tocmai pentru
a limita un comportament abuziv al instituţiei bancare care, profitând de
diverse situaţii, poate dispune modificări ce ar afecta drepturile
consumatorului. Chiar dacă actul normativ menţionat nu are aplicabilitate în
speţa, remarcăm că acesta reprezintă o transpunere a legislaţiei comunitare
(Directiva nr. 2008/48/CE), act european cu aplicabilitate, în baza
preeminenţei dreptului comunitar în materie faţă de dreptul intern. Ceea ce
este esenţial este faptul că modificările ce pot fi aduse ratei dobânzii, în
sens crescător, se pot raporta doar la indicii publici EURIBOR/LIBOR/ROBOR, iar
nu prin mărirea marjei bancare.
În consecinţă, pentru considerentele
reţinute, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele legale
incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, motiv pentru
care, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat conform dispoziţiilor art.
312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează
a fi obligată recurenta pârâtă SC V.R. SA Bucureşti la plata sumei de 784 RON
cheltuieli de judecată către intimata P.D.
Extras din Decizia nr. 749/2013 a Secţiei Comercială a ÎCCJ, sursa www.scj.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu