Contract de credit, clauze abuzive, comisionul de risc, modificarea unilaterala a dobânzii, declararea anticipată a scadenței împrumutului, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 din Directiva 93/13, Directiva nr. 2008/48/CE.


Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei, cum este şi contractul de credit în cauză.    Clauza privind comisionul de risc este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil), iar, pe de altă parte, faţă de valoarea comisionului de risc pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimatilor-consumatori şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiiie părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.         
       Conditia  dezechilibrului semnificativ  rezultă din dreptul pârâtei de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii, drept nu are corespondent într-un alt drept al reclamanţilor, vizând în esenţă posibilitatea de refuz, sau de negociere a nivelului de ajustare al dobânzii. Ceea ce este esenţial este faptul că modificările ce pot fi aduse ratei dobânzii, în sens crescător, se pot raporta doar la indicii publici EURIBOR/LIBOR/ROBOR, iar nu prin mărirea marjei bancare. Sunt  clauze abuzive acelea  ce prevăd că în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.   Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalităţii unei astfel de măsuri.   
   
 Recurenta a susţinut sub un prim aspect nelegalitatea deciziei din perspectiva aprecierii greşite a instanţei de ape asupra calităţii de consumator a reclamanţilor, iar sub alt aspect s-a invocat excluderea verificării de către instanţele de judecată a clauzelor din contractul de credit din perspectiva caracterului abuziv, în condiţiile în care acestea fac parte din obiectul contractului, au fost negociate şi nu au produs un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credinţe.  
     În ceea ce priveşte noţiunea de consumator se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată, a preluat definiţia dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.  
     Se reţine astfel că protecţia consumatorului este asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, prin consumator fiind vizată direct persoana fizică sau grupul de persoane fizice care, acţionează în afara activităţii sale profesionale şi care nu urmăresc obţinerea unui profit, urmărindu-se protejarea consumatorului ce se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare.  
     Or, raportat la convenţia de credit nr. S1. din 22 septembrie 2008, reclamanţii au calitatea de consumatori, fiind persoane fizice ce au un contract de credit pentru nevoi personale.  
     Înalta Curte nu poate reţine nici critica privind aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.  
     Astfel art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 şi prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.  
     Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenţiei de credit se poate constata că nici legea internă şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare Ia obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepţie, posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.  
     Or, instanţa nu poate reţine critica recurentei sub acest aspect, prin care exclude orice intervenţie a instanţei de judecată în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul convenţiei, fără nici o circumstanţiere.  
     Este de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noţiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună credinţă, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.  
     Art. 4 din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.  
     Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul intern şi din dreptul comunitar, se desprind aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată individual şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.  
     Prin art. 4 alin. (3) din lege, se instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată, numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.  
     În cauza, cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamanţii clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi aceasta probă îi încuba conform art. 4 alin. (3) din lege, prezumţia relativă instituita de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod corect s-a reţinut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el.  
     Faptul că, clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanţi de Ia momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceştia nu au posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului.  
     Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse ele profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.  
     Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei, cum este şi contractul de credit în cauză.  
     În ceea ce priveşte a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.  
     Instanţa va reţine ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor.  
     Astfel, pentru a se stabili dacă această condiţie este îndeplinită, instanţa trebuie să se raporteze Ia natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele existente Ia momentul încheierii contractului, lucru pe care instanţa de apel l-a făcut.  
     Referitor Ia aprecierea bunei credinţe, care deşi nu constituie o condiţie în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, urmează a fi analizata poziţia de negociere a părţilor în vederea constatării, daca profesionistul a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să ţină cont.  
     În cauză, faţă de cele de mai sus, nu se poate reţine câ interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condiţiile în care aceştia se află într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în condiţiile unui contract de adeziune.  
     Şi clacă ar exista diferenţe între textul normativ comunitar şi cel ai actului normativ intern, se observă că în principiu cele două texte reglementează aceeaşi situaţie şi că nu poate fi reţinută o prioritate de aplicare a legislaţiei comunitare faţă de legislaţia internă, în condiţiile în care ambele acte normative reglementează aceeaşi situaţie, excluzând de aici analiza caracterului abuziv doar acele clauze care sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.  
     În consecinţă, atât sub imperiul legislaţiei comunitare, cât şi ai celei naţionale, nu se regăseşte o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectul contractului, caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar şi inteligibil.  
     Înalta Curte, constată că este nefondată şi critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă.  
     Punctul 3.6 din Secţiunea 3 Costuri, din condiţiile generale ale Convenţiei de credit prevede câ, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat Ia soldul creditului, pe toată perioada creditării şi că modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.  
     În ceea ce priveşte criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi, clauza ce prevede obligaţia reclamanţilor de a achita un comision de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, acestea nu pot fi primite.  
     Aşa cum s-a reţinut în partea de început a considerentelor, atât legea naţională cât şi Directiva 93/13/CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă cu condiţia ca aceste clauze să fie clare, neechivoce şi exprimate într-un limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului, apreciind în mod corect că, în situaţia în care clauza nu este definită, neclară, echivocă ori exprimată prîntr-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.  
     În mod corect a reţinut instanţa de apel câ, clauza referitoare Ia comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanţii, deoarece contractul încheiat cu aceştia a fost unul tip, preformulat cu clauze nenegociabile.  
     Potrivit recurentei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. S1. din 22 septembrie 2008 reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur şi viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă.  
     Înalta Curte constată că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia şi cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect instanţa de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestor clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.  
     Astfel, clauza privind comisionul de risc este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil), iar, pe de altă parte, faţă de valoarea comisionului de risc pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimatilor-consumatori şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.  
     Nici criticile recurentei referitoare la clauza înscrisă în art. 3 lit. d) în sensul că sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv deoarece componentele la care se referă fac parte din preţul contractului ce a fost negociat şi nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite, în raport de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.  
     Aşadar, în contextul inexistenţei unei reglementări clare şi neechivoce a clauzei în discuţie, a unui mod de exprimare clar şi neechivoc, instanţa de apel a apreciat în mod just, raportat şi Ia textele legale incidente, că instanţei îi este permisă analiza clauzei din perspectiva caracterului său abuziv.  
     Susţinerile recurentei prin care se încearcă o lămurirea considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-I suporte şi că de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.  
     Atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.  
     Totodată se reţine că potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 13 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire Ia acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.   
     În cauză se constată că este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel că se cuvine subliniat că legea nu instituie două condiţii, cea a bunei credinţe şi a dezechilibrului semnificativ.  
     Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind prezumată şi că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credinţe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesionişti, reducându-se astfel nivelul de protecţie al consumatorilor.  
     Dezechilibrul semnificativ există prin chiar prevederea clauzei contractuale, care dă dreptul unilateral al pârâtei de a proceda la modificări ale ratei dobânzii. Prin aceasta se dovedeşte condiţia dezechilibrului semnificativ, în sensul câ dreptului pârâtei de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii nu are corespondent într-un alt drept al reclamanţilor, vizând în esenţă posibilitatea de refuz, sau de negociere a nivelului de ajustare al dobânzii.  
     Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a înţeles perfect explicaţiile prin care recurenta a încercat să argumenteze raţiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că nu a îmbrăţişat raţionamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar fi de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-şi acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această prestaţie, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.  
     Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiiie părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.  
     Susţinerea recurentei în sensul că, clauza referitoare Ia comisionul de risc nu poate crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor pentru că reprezintă exclusiv un cost de administrare a creditului este nefondată pentru ca se încearcă a se redenumi acest comision, în contextul în care prin O.U.G. nr. 50/2010 comisionul de risc a fost interzis, iar prin pct. 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost modificat art. 95 din ordonanţă, în sensul că aceasta nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării acesteia în vigoare, cu excepţia anumitor prevederi ce nu fac obiectul cauzei de faţă.  
     Critica recurentei prin care se susţine nelegalitatea deciziei în privinţa soluţiei date cu privire la clauza nr. 3 din Condiţiile speciale ce prevede modificarea ratei dobânzii este nefomdată, astfel că nu vor fi primite considerentele recurentei referitoare la faptul că rata dobânzii se asociază obiectului principal al contractelor de credit şi, ca atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv pentru aceleaşi motive expuse în cadrul analizei anterioare ce ţin de excepţia reglementată de art. 4 alin. (6) din lege, acela al condiţionării existenţei unei exprimări clare şi inteligibile a clauzei respective.  
     Art. 4 alin. (6) din lege prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, astfel că rata dobânzii modificată se va aplica de la data comunicării.  
     Este ştiut câ, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze, dar art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract şi de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.  
     Or, din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile, sau instanţa, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.  
     Recurenta trebuia să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că dacă acea situaţie se va produce, că dobânda va fi modificată, or această situaţie face ca toate riscurile modificării pieţei financiare să se transfere în sarcina clienţilor fără ca recurenta să suporte parte din acestea.  
     Astfel se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată Ia libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi, omisiune ce atrage caracterul abuziv al clauzei.  
     Şi în ceea ce priveşte clauzele prevăzute de ari 8.1, lit. a) şi lit. c) şi d), acestea în mod corect au fost considerate clauze abuzive având în vedere că în cazul unor convenţii ce exced cadrului contractului de faţă, în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei.  
     Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat aşa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalităţii unei astfel de măsuri.  
     Prin urmare, clauza este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.  
     Din acest considerent legislaţia în materia protecţiei consumatorilor în materia contractelor bancare (O.U.G. nr. 50/2010) prevede obligaţia de stabilire a marjei bancare Ia momentul acordării creditului, corelativ cu interdicţia de majorare a acestei marje, tocmai pentru a limita un comportament abuziv al instituţiei bancare care, profitând de diverse situaţii, poate dispune modificări ce ar afecta drepturile consumatorului. Chiar dacă actul normativ menţionat nu are aplicabilitate în speţa, remarcăm că acesta reprezintă o transpunere a legislaţiei comunitare (Directiva nr. 2008/48/CE), act european cu aplicabilitate, în baza preeminenţei dreptului comunitar în materie faţă de dreptul intern. Ceea ce este esenţial este faptul că modificările ce pot fi aduse ratei dobânzii, în sens crescător, se pot raporta doar la indicii publici EURIBOR/LIBOR/ROBOR, iar nu prin mărirea marjei bancare.  
     În consecinţă, pentru considerentele reţinute, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, motiv pentru care, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.  
     În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta pârâtă SC V.R. SA Bucureşti la plata sumei de 784 RON cheltuieli de judecată către intimata P.D.

 Extras din Decizia nr. 749/2013  a Secţiei Comercială a ÎCCJ, sursa www.scj.ro    


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Principiul simetriei formelor actelor juridice. Modificarea unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare, printr-un act adițional, act neîncheiat în forma autentică, duce la incidenţa, în privinţa actului adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

Stabilirea liniei de hotar se face pe baza folosinţei faptice a proprietăţilor învecinate , dupa caz stabilita prin voinţa comună a proprietarilor.

Refacerea raportului de expertiza de către acelasi expert dupa anularea raportului de expertiza pentru vicii de procedura referitoare la convocarea părţilor ,face admisbila cererea de recuzare, deoarece expertul indicase deja opinia sa în raportul anulat, art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865.