Hotărâre care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice au un drept de servitute pentru accesul pe proprietati, art.3 , art.5 , art.14 din Legea nr. 154/2012

   Potrivit art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 154/2012, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice, autorizaţi în condiţiile legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice, au dreptul de acces pe proprietăţi în condiţiile prezentei legi. Dreptul de acces pe proprietăţi este un drept de servitute, care se exercită în condiţiile legii, cu respectarea principiului minimei atingeri aduse proprietăţii . Art. 5 prevede condiţiile de exercitare a dreptului de acces pe proprietatea privată, una dintre acestea fiind, în cazul refuzului titularului dreptului de proprietate privată asupra imobilului afectat de a încheia un contract, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care să ţină loc de contract între părţi.     Potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 154/2012, "în situaţia în care contractul prevăzut la art. 13 nu se poate încheia în termen de două luni de la data primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea privată (…) ori în cazul refuzului de acordare a dreptului de acces, (…) oricare dintre părţi se poate adresa instanţei competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanţa poate pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract între părţi".     Instanţa de fond nu a avut în vedere  faptul că reclamanta are un drept de servitute legală, a cărui existenţă virtuală nu depinde de acordul pârâtei. Doar exercitarea efectivă a dreptului de acces este condiţionată, în condiţiile legii, de acordul titularului dreptului de proprietate.  

     Procedând astfel, prima instanţă nu a cercetat fondul cererii cu care a fost învestită, soluţia de respingere fiind motivată pe aspecte de inadmisibilitate (că legea nu ar prevedea posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract între părţi).          

      

    Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 26 aprilie 2011, sub nr. 30345/3/2011, reclamanta SC W.N. SRL a chemat în judecată pârâta A.P.B. 1 din Bucureşti, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract între părţi, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.   

  În motivarea cererii, reclamanta a arătat că beneficiază de dreptul de a furniza servicii de internet şi telefonie destinate publicului, precum şi de dreptul de acces pe proprietăţi, ale cărui condiţii de exercitare trebuie stabilite printr-un acord cu titularul dreptului de proprietate sau de administrare asupra imobilului, conform art. 23 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 79/2002.   

     În acest sens, începând cu anul 2006, reclamanta a încheiat cu pârâta anual o convenţie privind acordul de acces în incinta blocului 1, ultima convenţie expirând în luna decembrie 2010. Ulterior, părţile nu au mai ajuns la o înţelegere pentru semnarea unei noi convenţii, deşi reclamanta a trimis în data de 05 aprilie 2011 o notificare scrisă în acest scop.  

     În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 23, 24, 27 din O.U.G. nr. 79/2002.  

      Prin sentinţa civilă nr. 5017 din 19 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 30345/3/2011, a fost respinsă ca nefondată acţiunea şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.  

     Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că ultima convenţie privind accesul în imobil a fost valabilă până în decembrie 2010, că în această convenţie nu s-a stipulat obligaţia prelungirii, că părţile nu au ajuns la un acord în sensul prelungirii convenţiei sau încheierii unui nou contract. S-a concluzionat că nu există temei legal pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract între părţi, în lipsa unei norme care să stipuleze obligaţia acordării dreptului de acces în imobil.  

     Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC W.N. SRL, solicitând desfiinţarea în tot a hotărârii tribunalului şi admiterea cererii în sensul pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract între părţi.   

    Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a normelor legale incidente în cauză, Curtea a apreciat fondat recursul, pentru următoarele considerente:   

  Potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002, furnizorii de reţele de comunicaţii electronice autorizaţi beneficiază de dreptul de acces pe proprietăţi, sens în care pot, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, să instaleze, să întreţină, să înlocuiască sau să mute orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice, inclusiv suporturile şi celelalte facilităţi necesare pentru susţinerea acestora, precum şi punctele terminale utilizate pentru furnizarea de servicii de comunicaţii electronice, pe, deasupra, în sau sub imobile aflate în proprietate publică sau privată, după caz.  

     Condiţiile de exercitare ale acestui drept au fost reglementate la art. 23 din ordonanţă, una dintre aceste condiţii fiind încheierea unui contract (conform art. 26) sau, în lipsa unui acord, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. În acest sens, art. 27 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2002 prevede că, "în situaţia în care contractul prevăzut la art. 26 nu se poate încheia în termen de 4 luni de la data la care solicitantul a înaintat titularului dreptului de proprietate sau de administrare asupra imobilului cererea privind începerea negocierilor, solicitantul se poate adresa instanţei competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanţa poate pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract între părţi" (subl. ns.).   

     Prin Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii reţelelor de comunicaţii electronice (în vigoare de la 01 noiembrie 2012), au fost abrogate art. 22-31 din O.U.G. nr. 79/2002, noua lege preluând cu modificări normele privind dreptul de acces pe proprietăţi.  

     Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) şi (3) din lege, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice, autorizaţi în condiţiile legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice, au dreptul de acces pe proprietăţi în condiţiile prezentei legi. Dreptul de acces pe proprietăţi este un drept de servitute, care se exercită în condiţiile legii, cu respectarea principiului minimei atingeri aduse proprietăţii.  

     Similar reglementării anterioare, art. 5 prevede condiţiile de exercitare a dreptului de acces pe proprietatea privată, una dintre acestea fiind, în cazul refuzului titularului dreptului de proprietate privată asupra imobilului afectat de a încheia un contract, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care să ţină loc de contract între părţi.   

       În continuare, art. 12-13 din lege prevăd procedura, condiţiile şi conţinutul contractului privind exercitarea dreptului de acces.   

      Potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 154/2012, "în situaţia în care contractul prevăzut la art. 13 nu se poate încheia în termen de două luni de la data primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea privată (…) ori în cazul refuzului de acordare a dreptului de acces, (…) oricare dintre părţi se poate adresa instanţei competente. În cazul în care cererea este găsită întemeiată, instanţa poate pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract între părţi" (subl. ns.).   

     Faţă de prevederile legale evidenţiate mai sus, Curtea a constatat că acţiunea reclamantei este admisibilă şi că există normă legală care să dea posibilitatea instanţei de judecată să suplinească acordul pârâtei prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract privind exercitarea dreptului de acces pe proprietatea privată.  

     Motivarea sentinţei atacate evidenţiază faptul că instanţa de fond a ignorat în totalitate normele legale speciale care reglementează drepturile furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice în raport cu proprietarii imobilelor afectate, raportându-se doar la normele generale din C. civ. 1864 privind libertatea contractuală. În acest sens, instanţa de fond nu a avut în vedere nici faptul că reclamanta are un drept de servitute legală, a cărui existenţă virtuală nu depinde de acordul pârâtei. Doar exercitarea efectivă a dreptului de acces este condiţionată, în condiţiile legii, de acordul titularului dreptului de proprietate.  

     Procedând astfel, prima instanţă nu a cercetat fondul cererii cu care a fost învestită, soluţia de respingere fiind motivată pe aspecte de inadmisibilitate (că legea nu ar prevedea posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract între părţi).  

      În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) şi (5) C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.  

     Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865, instanţa de fond va avea în vedere normele legale invocate de reclamantă şi va analiza îndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 154/2012 (în reglementarea anterioară art. 23 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2002), urmând a stabili în concret dacă motivele invocate de pârâtă, prin care se opune exercitării dreptului de acces, sunt temeinic justificate, în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 154/2012.

Extras din Decizia nr. 1916/R/2013 a Curții de Apel Bucureşti , sursa: portal.just.ro