Uzucapiune, extindere asupra folosintei asupra unui imobil vecin constituie o detentie precara, art.1847, art.1855 C.civ.

De la -
În materia uzucapiunii, art.1847 Cod civil, cere ca, pentru a se putea uzucapa, posesiunea trebuie să fie sub nume de proprietar, iar art.1855 Cod civ. Prevede că, atunci „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie”.Posesia începută de NG, prin extinderea folosinţei, nu poate fi caracterizată ca o posesia pentru sine, sub nume de proprietar, ci o posesia exercitată pentru altul, în speţă pentru adevăratul proprietar.
Nu se poate considera că autorul reclamanţilor a început o posesie pentru sine, pentru că prin simpla extindere a folosinţei asupra unui imobil despre care cunoştea că nu îi aparţine, acesta nu se putea considera titular al dreptului referitor la bunul aflat în posesie.

Prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra imobilului din str.Brotăcei nr.2, invocând uzucapiunea scurtă, de 10 la 20 de ani şi justul titlu ca temei al dobândirii dreptului.
Modificarea cererii, în sensul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani şi invocarea joncţiunii posesiilor reclamanţilor cu posesia autorului lor, s-a făcut la termenul din 8 mai 2002, termen care întrunea condiţiile primei zile de înfăţişare, conform art.134 Cod proc.civilă.
Depunerea cererii modificate s-a făcut astfel în termenul prevăzut de art.132 al.1 Cod proc.civilă, motivul de recurs vizând nerespectarea termenelor procedurale la modificarea acţiunii, nefiind întemeiat.
Se invocă în recurs greşita apreciere a probelor administrate, care „în cauză nu fac dovada unei posesii utile pentru a se putea uzucapa”.
Posesia constituie o stare de fapt de natură a produce unele drepturi pentru posesor şi putem vorbi de posesie atunci când sunt întrunite elementele ei constitutive, respectiv corpus şi animus.
Corpus constituie elementul material al posesiei şi, în speţa de faţă, corpus este terenul în suprafaţă de 160,9 m.p pe care intimaţii reclamanţi susţin că l-au stăpânit.
Pentru a fi posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, fiind absolut necesar şi un al doilea element esenţial: animus.
Interesează voinţa sub care acţionează posesorul atunci când efectuează actele materiale de stăpânire a bunului.
Acest element psihologic constă în voinţa posesorului de a stăpâni bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al altui drept real.
În materia uzucapiunii, art.1847 Cod civil, cere ca, pentru a se putea uzucapa, posesiunea trebuie să fie sub nume de proprietar, iar art.1855 Cod civ. Prevede că, atunci „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie”.
Reclamanţii DA şi DD au luat în stăpânire terenul în anul 1991 – conform declaraţiei martorului ZA – construind o locuinţă ăentru care au fost amendaţi contravenţional prin procesul verbal nr.125/26.06.1992 întocmit de Primăria Constanţa.
Anterior stăpânirii imobilului de către reclamanţi, asupra terenului în litigiu se susţine că a exercitat acte de folosinţă tatăl reclamantei, numitul NG, care şi-a extins folosinţa asupra terenului, acest teren aflându-se în continuarea lotului nr.111 asupra căruia NG deţinea un drept de proprietate.
Posesia începută de NG, prin extinderea folosinţei, nu poate fi caracterizată ca o posesia pentru sine, sub nume de proprietar, ci o posesia exercitată pentru altul, în speţă pentru adevăratul proprietar.
Nu se poate considera că autorul reclamanţilor a început o posesie pentru sine, pentru că prin simpla extindere a folosinţei asupra unui imobil despre care cunoştea că nu îi aparţine, acesta nu se putea considera titular al dreptului referitor la bunul aflat în posesie.
Prin urmare, din probele administrate nu se putea reţine că autorul reclamanţilor a început o posesie pentru sine, stăpânirea bunului de către acesta fiind făcută cu îngăduinţa proprietarului şi nu sub nume de proprietar.
Nefiind vorba de posesie, ci de detenţie precară în cazul numitului NG, chiar dacă reclamanţii exercită o posesie sub nume de proprietar, construind o locuinţă şi plătind impozitul, aceştia nu pot invoca uzucapiunea prin joncţiunea posesiilor lor cu posesia autorului lor.
Prin urmare, în cazul reclamanţilor nu este împlinit termenul de 30 de ani pentru a se putea invoca prescripţia achizitivă, acţiunea în uzucapiune asupra terenului nefiind întemeiată sub acest aspect.
În aceste condiţii, reclamanţii nu îndeplinesc nici cerinţele prevăzute de art.482 Cod civ, pentru a invoca accesiunea imobiliară.


PRACTICA DE CASARE SECTIA CIVILĂ CURTEA DE APEL CONSTANTA SEMESTRUL II/2004, Decizia civilă nr.350/C/4 octombrie 2004



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Principiul simetriei formelor actelor juridice. Modificarea unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare, printr-un act adițional, act neîncheiat în forma autentică, duce la incidenţa, în privinţa actului adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

De la -
Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei actelor juridice, cunoscut şi sub denumirea de principiul simetriei formelor (în contracte), în virtutea căruia, orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui act juridic civiltrebuie să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul modificat.Astfel, dacă actul modificat era încheiat în formă autentică, orice modificare a vreuneia din clauzele actului autentic trebuie să îmbrace aceeaşi formă autentică. Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect şi legal s-a apreciat de către instanţa de apel asupra caracterului actului adiţional nr. 1/2009, acela de act modificator alcontractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, asupra incidenţei, în privinţa acestui act adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice. Corect a reţinut, în speţă, instanţa de apel, faptul că, prin actul adiţional nr.1/09.09.2009 şi prin actul intitulat „cesiune de contract”,
Read more »

Stabilirea liniei de hotar se face pe baza folosinţei faptice a proprietăţilor învecinate , dupa caz stabilita prin voinţa comună a proprietarilor.

De la -
La stabilirea pe cale judiciară a liniei de graniţă nu este determinantă asigurarea în totul a suprafeţei de teren înscrise în cartea funciară, în titlurile de proprietate, pentru că acestea garantează existenţa dreptului, dar nu şi întinderea exactă a acestuia, deci a suprafeţei de teren la care s-ar referi. Atunci când între amplasarea unor suprafeţe de teren, determinată cu observarea liniilor de graniţă tradiţionale şi aceea care ar rezulta din respectarea exactă a suprafeţelor de teren înscrise în cartea funciară există diferenţe, trebuie să primeze acele limite ale fondurilor ce corespund folosinţei lor tradiţionale şi, după caz, stabilite prin voinţa comună a proprietarilor. Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte şi în consecinţă, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită în parte, pentru următoarele considerente: Sub aspect de CF terenul reclamanţilor este identificat c
Read more »

Refacerea raportului de expertiza de către acelasi expert dupa anularea raportului de expertiza pentru vicii de procedura referitoare la convocarea părţilor ,face admisbila cererea de recuzare, deoarece expertul indicase deja opinia sa în raportul anulat, art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865.

De la -
Din moment ce raportul anterior de expertiză a fost anulat prin încheierea din 14.06.2013 şi s-a dispus refacerea raportului de expertiză de către acelaşi expert, este evident că, în raport de neîndeplinirea legală a însărcinării sale până la termenul din 28.06.2013 (de pronunţare asupra recuzării) ne aflam în situaţia în care, pe aceleaşi obiective şi cu acelaşi material de analizat expertul  indicase deja opinia sa. Or, aceasta este situaţia tip a art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865, care instituie practic atât o normă de protecţie a participanţilor la litigiu, cât şi o prezumţie legală de lipsă de imparţialitate.  Obiecţiunile pot conduce doar la aplicarea art. 212 Cpc, respectiv „întregirea” (completarea) expertizei, moment în care, de cele mai multe ori, expertul nici nu antamase, sau oricum nu se pronunţase pe respectivele aspecte sau la o nouă expertiză, situaţie în care, dacă cele ce se solicită sunt identice şi nu sunt elemente noi de analiză putem fi/sau nu în situaţia art.
Read more »