Raspundere civila delictuala. Ziaristi. Prezentarea satirica a parcursului politic a unei persoane publice, părerile critice faţă de calităţile de lider politic sau de manager economic al unui candidat, dacă se bazează pe fapte concrete, nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale decât dacă viaţa privată a reclamantului ar fi substanţial atinsă, art.998, art.999 C.civ., art.10 din CEDO .

Curtea de Apel a apreciat că articolul „P.T., urmărit penal” conţine o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet faţă de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă eroarea este scuzabilă pentru că noţiunile juridice de urmărire penală şi cercetare penală, ca şi consecinţele ce decurg din aceste două situaţii de drept, sunt chestiuni care ţin de practicarea dreptului şi pot fi dificile pentru un necunoscător.  Cât priveşte pamfletul lui A.D. (pseudonimul lui A.E.) intitulat „ P.T., una spune, acesta nu se aduce atingere demnităţii reclamantului sau vieţii sale private, ci se prezintă, într-o manieră satirică, parcursul său politic şi o parte din activitatea profesională, de persoană publică, părerile exprimate de autor constituind judecăţi de valoare asupra unor fapte concrete, verificabile şi, de altfel, necontestate.   O astfel de prezentare nu este neobişnuită în timpul campaniilor electorale, iar eventualele păreri critice faţă de calităţile de lider politic sau de manager economic al unui candidat nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale cât timp se bazează pe fapte concrete. Cel de al treilea articol la care reclamantul se referă în acţiune se constituie, de asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acţionar, informaţiile oferite sunt exacte, realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate. Calităţile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca şi de orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieţii sale personale sau să genereze un prejudiciu de natură morală.  Prin articolele de presă incriminate au fost prezentate fapte despre viaţa privată şi activitatea reclamantului preluate din alte surse de informare anterioare publicării în presă a acestor texte şi cum nu sunt de natură a edicta cu titlu de adevăr şi certitudine existenţa unor atribute defăimătoare, criticile formulate nu sunt fondate.     Nu trebuie confundate sentimentele negative resimţite de reclamant la citirea unor articole ce îi sunt defavorabile cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în speţă neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor şi ceea ce reclamantul pretinde ca prejudiciu moral. 

  La data de 5 iulie 2010, reclamantul P.T. a chemat în judecată pe pârâţii SC T.S.S. SRL, D.E.P. şi C.R. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceştia să fie obligaţi la plata de daune morale după cum urmează:  

   - obligarea pârâtei SC T.S.S. SRL la plata sumei de 184.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a editării în ziarul „I.S.” din data de 10 noiembrie 2008 a art. „P.T., una spune alta face”;   

- obligarea pârâtului D.E.P. la plata sumei de 183.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 20 noiembrie 2008 a articolului „P.T., urmărit penal”;   

     - obligarea pârâtului C.R. la plata sumei de 183.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 21 noiembrie 2008 a articolului „Istoria unui jaf de 200 milioane euro”;  

     - obligarea pârâtei SC T.S.S. SRL în solidar cu fiecare dintre cei doi pârâţi, la plata sumelor de bani sus menţionate şi de asemenea obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala proprie în ziarul „I.S.” şi în orice altă publicaţie pe care o editează dispozitivul hotărârii pronunţate.   

   Curtea de Apel  a reţinut că acţiunea promovată de reclamant presupune analizarea angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, cărora li se cere să repare prejudiciul moral suferit de reclamant prin publicare a unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia, iar instanţa trebuie să stabilească dacă a existat un prejudiciu, dacă pârâţii au săvârşit o faptă ilicită, care a generat respectivul prejudiciu.  

     În acelaşi timp, acţiunea se analizează şi din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare, recunoscut pârâţilor ziarişti, şi care comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supus unor restrângeri.  

     În sensul jurisprudenţei C.E.D.O., libertatea de informare este unul din elementele libertăţii de exprimare, protejată prin art. 10 din Convenţia Europeană a Depturilor Omului. Sub rezerva limitărilor prevăzute de text, conţinutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber, respectându-se diversitatea de idei. Restricţiile impuse publicării unei opinii sau informaţii trebuie să fie examinate amănunţit, respectându-se principiul acţionării cu bună credinţă din partea celui care face publicarea, în aşa fel încât să ofere informaţii exacte, în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliştilor. Curtea a admis că libertatea de exprimare a acestora presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează (cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 sept. 1999), cu condiţia ca afirmaţiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată.   Criticile apărute în presă cu privire la o persoană sunt considerate judecăţi de valoare atunci când privesc anumite calităţi profesionale şi personale, însă atunci când ele se referă la fapte concrete este necesar să fie coroborate cu elemente pertinente (cauza Lesnik c. Slovaciei, hotărârea din 11 martie 2003).  

     Atunci când articolele de presă privesc un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privinţa unui particular, deoarece persoanele publice se expun conştient unui control atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranţă, iar imperativele protecţiei vieţii lor private se pun în balanţă cu interesele discutării în public a problemelor politice, cea ce duce la concluzia că excepţiile de la libertatea de exprimare se interpretează restrictiv (cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 20000).   

     Pornind de la aceste statuări ale instanţei europene de la Strasbourg, transformate în reguli de drept în condiţiile art. 20 din Constituţie, s-a statuat că publicarea unor articole, unul din ele chiar subintitulat pamflet, referitoare la activitatea reclamantului nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aşa cum impun dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ., decât dacă viaţa privată a reclamantului ar fi substanţial atinsă.  

     Curtea a apreciat că articolul „P.T., urmărit penal” conţine o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet faţă de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă eroarea este scuzabilă pentru că noţiunile juridice de urmărire penală şi cercetare penală, ca şi consecinţele ce decurg din aceste două situaţii de drept, sunt chestiuni care ţin de practicarea dreptului şi pot fi dificile pentru un necunoscător. Mai mult, nici în viziunea publicului cititor asupra reclamantului nu se produc schimbări decisive, în sensul negativ, dacă se face o confuzie între aceste noţiuni, o mică parte a persoanelor cărora informaţia le era adresată putând să facă distincţia între respectivele etape procesuale.  

     În afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conţine afirmaţii defăimătoare, ci face referire la fapte uşor verificabile. Astfel, ziaristul arată că numele reclamantului a apărut pe o listă întocmită de un anumit organism, cuprinzând candidaţi incompatibili, ceea ce constituie o informare pură şi simplă, fără elemente de subiectivism. În continuare, autorul a făcut referire la informaţiile care apar despre reclamant folosind motorul de căutare G. şi a dat detalii despre un alt articol, apărut în presă la 9 octombrie 2006, redând conţinutul acestuia. Curtea a concluzionat că ziaristul P.E. (pseudonim al pârâtului D.E.P.) nu a făcut afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii. Cât priveşte pamfletul lui A.D. (pseudonimul lui A.E.) intitulat „ P.T., una spune, alta face i…n pamflet nu se aduce atingere demnităţii reclamantului sau vieţii sale private, ci se prezintă, într-o manieră satirică, parcursul său politic şi o parte din activitatea profesională, de persoană publică, părerile exprimate de autor constituind judecăţi de valoare asupra unor fapte concrete, verificabile şi, de altfel, necontestate.  

     O astfel de prezentare nu este neobişnuită în timpul campaniilor electorale, iar eventualele păreri critice faţă de calităţile de lider politic sau de manager economic al unui candidat nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale cât timp se bazează pe fapte concrete.  

     Cel de al treilea articol la care reclamantul se referă în acţiune se constituie, de asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acţionar, informaţiile oferite sunt exacte, realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate. Calităţile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca şi de orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieţii sale personale sau să genereze un prejudiciu de natură morală.  

     Nu trebuie confundate sentimentele negative resimţite de reclamant la citirea unor articole ce îi sunt defavorabile cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în speţă neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor şi ceea ce reclamantul pretinde ca prejudiciu moral.  

     În concluzie, Curtea a reţinut că articolele de presă care conţineau informaţii despre reclamant, activitatea sa profesională şi politică, nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, soluţia adoptată de prima instanţă fiind legală şi temeinică.

       ICCJ retine ca prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea dreptului la imagine, onoare, demnitate şi viaţa privată şi să fie obligaţi pârâţii la plata de despăgubiri reprezentând daunele morale rezultate din încălcarea acestor drepturi; obligarea pârâţilor să publice dispozitivul sentinţei pe prima pagină a ziarului, etc.  

     Reclamantul a arătat în motivarea acţiunii că aceste drepturi, garantate atât de Constituţie cât şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, au fost încălcate în mod repetat de către pârâţi prin publicarea celor două articole incriminate.   

      Astfel, cercetând ansamblul probator administrat în cauză, instanțele de fond, cărora le incumba această sarcină, au statuat că pârâţii, în calitate de jurnalişti, au respectat deontologia profesională și au acționat cu bună-credință.   

     În acest context al analizei, instanţa de apel analizând primul articol de presă incriminat „P.T., urmărit penal” a constatat că jurnalistul doar a contribuit la informarea publicului, preluând, de altfel, informaţii publicate anterior în anul 2006, potrivit cu care numele reclamantului apărea pe o listă de incompatibili întocmită de un anumit organism, iar această informaţie, de interes general, nu s-a constituit într-o defăimare a reclamantului.        Faptul că acest mesaj transmis prin articolul de presă incriminat nu se poate constitui în temei al răspunderii civile delictuale s-a apreciat din perspectiva recunoaşterii de către reclamant a împrejurării că ştia de articolul de presă, iniţial publicat în anul 2006, şi, la acea epocă, nu s-a simţit afectat de acesta, jurnalistul procedând doar la readucerea în memoria publicului cititor a unor informaţii mai vechi prin preluarea acestora din alte articole de presă.  

     Totodată, nu a reieşit, aşa cum pretinde recurentul, că ziariştii au demarat o campanie de presă ce a avut ca premise declanșatoare interese economice sau de altă natură sau în scopul de a denigra reputaţia reclamantului.  

     În consecință, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informaţii corecte cu privire la activitatea reclamantului ca persoană publică, cu privire la calităţile sale manageriale în cadrul societăţilor comerciale menţionate în articolele de presă, care este fără îndoială un subiect de interes general, Curtea a analizat dacă afirmațiile concrete ale jurnalistului pârât se circumscriu conceptului de judecăți de valoare sau sunt afirmații factuale şi calificând discursul jurnalistic, a apreciat că acesta nu a fost formulat cu rea-credinţă, atitudine subiectivă verificată pe baza probelor existente.  

     Cât priveşte critica referitoare la faptul că aceeaşi instanţă a pronunţat în alte litigii soluţii prin care s-a constatat că aceiaşi ziarişti au publicat în aceeaşi perioadă de timp articole defăimătoare cu privire la alte persoane şi i-a condamnat la plata de daune morale, nu poate fi reţinută întrucât o astfel de susţinere nu poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.    Aceasta cu atât mai mult cu cât cercetarea îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale se apreciază în funcţie de situaţia de fapt existentă în fiecare speţă în parte.  

     Faţă de cele reţinute, cum prin articolele de presă incriminate au fost prezentate fapte despre viaţa privată şi activitatea reclamantului preluate din alte surse de informare anterioare publicării în presă a acestor texte şi cum nu sunt de natură a edicta cu titlu de adevăr şi certitudine existenţa unor atribute defăimătoare, criticile formulate nu sunt fondate.  

     În speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, cum de altfel nu s-a reţinut nici că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care ocroteşte dreptul la respectarea vieţii private, care include şi dreptul la reputaţie.  

     Exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informaţiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuţiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertăţii de exprimare cât şi a dreptului la informare.  

     Totodată, a aplica sancţiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică tinde să-l determine pe acesta ca pe viitor să nu mai recurgă la critici şi să renunţe la discutarea publică a problemelor ce interesează viaţa colectivităţii.  

     În consecinţă, instanţa apreciază că în mod corect instanţele de fond, raportat la articolele jurnaliştilor pârâţi, care au expus fapte şi informaţii de interes public, au apreciat că aceştia beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri către reclamant.  

     Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.  

Extras din Decizia nr. 691/2014   a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă, sursa: www.scj.ro