Motive temeinice pentru exercitarea autorității părintești către părintele la care minorii au locuinţa după divorţ., art.398 , art.508 C.civ.

Motivele temeinice la care face referire art. 398 Cod civil  nu  sunt  cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile. Motivele întemeiate la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici  măcar exemplificativ, tocmai datorită  multitudinii de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur  părinte . Distanţa foarte mare dintre cei  doi  părinţi şi  lipsa oricărei  cooperări  din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări  obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii  părinteşti  să fie exercitată  doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii  să aibă  locuinţa după divorţ. 

Efectele divorţului, asupra modului de exercitare a autorităţii   părinteşti,  se stabilesc de către instanţa de tutelă, odată  cu  pronunţarea divorţului, conform prevederilor speciale ale art. 396 – 398 Cod civil  „ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului  de anchetă  psihologică precum şi de opiniile copilului  când acesta a împlinit vârsta de 1o  ani”. 

Deşi  regula este ca autoritatea părintească  să  revină în comun ambilor părinteşti, cu  toate acestea legiuitorul  a prevăzut   în mod expres că, odată  cu  divorţul,  instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată  numai de către unul  dintre părinţi  atunci  când „ există motive temeinice” cu  luarea în considerare a interesului  superior a  copilului.  

„Motivele temeinice” la care face referire art. 398 Cod civil  nu  sunt  cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile. 

Dispoziţiile de excepţie impuse în art. 507 Cod civil acoperă  o  altă  sferă de exercitare a autorităţii  părinteşti  decât cea decurgând  din raporturile dintre părinţii  divorţaţi  şi  copii lor minori care beneficiază  de prevederile derogatorii  ale art. 396 -398 Cod  civil. 

În acest din urmă caz, exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se poate dispune ori de câte ori există motive întemeiate cerute de interesul superior al minorului.   

Prin urmare, în mod greşit  instanţa de apel s-a raportat  la prevederile art.507 Cod civil   în condiţiile în care prevederile art.504 Cod civil fac trimitere expresă la cele ale art. 396 şi  următoarele din cod în situaţia părinţilor divorţaţi, când autoritatea părintească  „se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului  la raporturile dintre părinţi   şi  copii”. 

Ori „motivele întemeiate” la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici  măcar exemplificativ, tocmai datorită  multitudinii de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur  părinte, în speţă de părintele la care  cei  trei  minori   îşi  au  domiciliul. 

În cauză, din  probele administrate rezultă că părţile locuiesc la o distanţă de peste 8500 km, pe continente diferite, situaţie care face ca participarea părintelui la care minorii nu au domiciliul la deciziile inerente vieţii zilnice luate în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti  să fie,  practic, inexistentă. 

Mai  mult decât atât, din  probele administrate rezultă că  între părinţi  există o  stare conflictuală permanentă suprapusă cu o lipsă de comunicare, ceea ce face ca minorii  să  fie  nevoiţi  să suporte direct consecinţele acestor împrejurări, în sensul că aceştia nu au  putut să părăsească România în vacanţe de mai mulţi ani din cauza imposibilităţii eliberării de paşapoarte pe numele minorilor determinat  de lipsa de comunicare dintre părinţi.  

În plus, intimatul nu şi-a vizitat  copii  de mai  mult de 5 ani  iar necesitatea consultării  intimatului  la fiecare hotărâre importantă  în condiţiile în care acesta refuză orice comunicare directă cu  recurenta face ca exercitarea în comun a autorităţii părinteşti  să fie una pur  formală   şi cu consecinţe negative asupra interesului minorilor. 

Fără a nega dreptul tatălui de a păstra legături fireşti cu minorii, Curtea reţine că   modalitatea de exercitare a autorităţii de către pârât nu poate fi aleasă fără a ţine cont de împrejurările concrete  care fac extrem de dificilă  punerea în practică a acestui  drept. 

Or, posibilitatea intimatului de a scoate minorii din România şi a-i  duce la domiciliul  tatălui  în SUA a fost acordată  fără  a se ţine cont  de interesul  acestora de a nu mai fi  supuşi  stresului provocat  de atitudinea  extrem de posesivă a intimatului. 

În concluzie, distanţa foarte mare dintre cei  doi  părinţi şi  lipsa oricărei  cooperări  din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări  obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii  părinteşti  să fie exercitată  doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii  să aibă  locuinţa după divorţ, aspect  hotărât  definitiv  în primă instanţă şi  nesupus cenzurii   în lipsa unui  recurs din partea intimatului. 

Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. De aceea, contrar raţionamentului instanţei de apel, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil  nu goleşte de conţinut statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine  cu situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti. 

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9  Cod procedură  civilă  recursul reclamantei  va fi  admis iar  apelul  pârâtului va fi  respins, urmând ca hotărâre instanţei de fond  să fie menţinută  ca legală  şi  temeinică. 

Curtea De Apel Braşov , Extras din  Decizia civilă nr.276/R/12.03.2014 , sursa http://portal.just.ro.,  Curtea de Apel Brașov, jurispudență.