Sunt clauze abuzive, revizuirea ratei dobânzii în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară fara ca acestea sa fie identificate, comisionul de risc perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de vreo contraprestaţie, art.4 din Lg. 193/2000.
Clauza din contractul
de credit potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii
curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară,
comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii este abuzivă, întrucât
transformă contractul de împrumut în unul aleatoriu, atâta timp cât în contract
nu sunt enumerate situaţiile concrete care ar putea fi considerate „schimbări
semnificative”.
Şi clauza referitoare la comisionul de risc are caracter abuziv, pentru că acest comision este perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de vreo contraprestaţie, iar riscul de nerecuperare a sumei împrumutate este înlăturat prin garanţia imobiliară afectată creditului. Înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010 semnifică redenumirea aceluiaşi comision.
Şi clauza referitoare la comisionul de risc are caracter abuziv, pentru că acest comision este perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de vreo contraprestaţie, iar riscul de nerecuperare a sumei împrumutate este înlăturat prin garanţia imobiliară afectată creditului. Înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2010 semnifică redenumirea aceluiaşi comision.
Recurenta critică
reţinerea instanţelor conform cărora clauzele nu au fost negociate direct cu
reclamantul arătând că acesta a avut posibilitatea să selecteze dintre ofertele
de creditare aflate pe piaţa bancară, că a fost informat cu privire la
condiţiile de creditare şi costurile împrumutului şi că a semnat convenţia de
credit.
O clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, potrivit art. 4 alin. 2 din legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum sunt clauzele standard preformulate şi condiţiile generale.
Clauzele din contractele standard preformulate sunt prezumate a fi nenegociate cu clientul, astfel că sarcina dovezii contrare revenea recurentei.
Curtea achiesează la punctul de vedere exprimat de celelalte instanţe potrivit căruia contractul a fost redactat în prealabil de către bancă, neexistând o dovadă a unei reale posibilităţi de negociere din partea clientului, fără nicio distincţie după plasarea clauzelor la "Condiţii generale" sau "Condiţii speciale".
Libertatea contractuală şi forţa obligatorie a contractului nu au caracter absolut nici în reglementarea de drept comun oferită de dispoziţiile din Codul civil din 1864. Atât art. 5, cât şi art. 969 din Codul civil, conferă obligativitate doar clauzelor ce respectă dispoziţiile imperative ale legii. Cu atât mai mult, în materia dreptului consumatorului statul intervine prin reglementări speciale, cu rolul de a proteja consumatorii în raporturile cu profesioniştii, faţă de poziţiile inegale dintre aceştia.
În consecinţă, susţinerea recurentei în sensul că intimata-reclamantă şi-a însuşit clauzele contractuale şi, astfel, acestea i se impun nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte critica reţinerii eronate a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale motivat de faptul că prin inserarea acestei clauze în convenţia de împrumut nu se creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamantului, Curtea constată că este neîntemeiată.
Astfel, art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale din contratul de credit încheiat cu reclamanta prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Deci, clauza nu arată condiţiile precise în care poate interveni o astfel de modificare. Or, fără indicarea vreunui element sau alt criteriu care să poată da posibilitate reclamantului să aibă o reprezentare a motivelor care ar justifica situaţia excepţională ce ar impune modificarea ratei dobânzii, clauza nu se circumscrie nicicum cerinţei de bună credinţă la care este obligată banca.
Modul în care recurenta şi-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de împrumut în unul aleatoriu pentru intimatul reclamant, contract în care nu mai există posibilitatea, la momentul încheierii contractului, a cunoaşterii sau determinării ulterior a întinderii prestaţiilor părţilor.
Atât timp cât în contact nu sunt enumerate situaţiile concrete care ar putea fi considerate „schimbări semnificative” este evident că obligaţia băncii de a informa în mod onest şi complet clientul cu privire la caracteristicile principale ale serviciului oferit este contrar bunei credinţe şi este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamantului consumator.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) privind perceperea lunară a unui comision de risc aplicat la soldul creditului, Curtea reţine că sunt neîntemeiate.
Astfel, se susţine că această clauză este exclusă de la evaluarea caracterului abuziv întrucât priveşte un element al preţului, fiind interpretate eronat prevederile art. 4 alin. 5 şi 6 din legea nr. 193/2000.
Potrivit acestor dispoziţii care reprezintă transpunerea art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil .
Prin urmare, textul nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ, ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care această clauză este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.
De aceea, instanţele au făcut distincţia între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului apreciind în mod just că în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil, poate fi supusă analizei din perspectiva unui eventual caracter abuziv.
Sintagma folosită de legiuitor în acord cu cea din norma comunitară are în vedere situaţia în care clauza este clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea raţiunilor şi fundamentelor relativ la conţinutul clauzelor şi efectul acestora asupra contractului în ansamblu.
Deşi comisionul de risc face parte din costul total al contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în măsura în care nu este exprimată clar şi inteligibil.
Or, în speţă, modul în care este definit comisionul de risc în Condiţiile generale ale convenţiei de credit creează confuzie, întrucât acesta este stabilit într-un procent aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului. Scopul perceperii comisionului de risc este neclar, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Acest comision este perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de o contraprestaţie, deoarece consumatorul nu primeşte nici un serviciu în schimbul achitării comisionului de risc.
Astfel, riscul de nerecuperare a sumei împrumutate este înlăturat prin garanţia imobiliară afectată creditului.
Susţinerile recurentei referitoare la necesitatea acoperirii riscului de credit şi a riscului de piaţă nu pot fi primite având în vedere că riscul de piaţă trebuie să fie asumat de către ambele părţi, atât de către consumator dar în egală măsură şi de către bancă. Or, nu se poate percepe un comision de risc doar pentru ca banca să-şi acopere propriul risc, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Riscul deprecierii obiectului garanţiei este suportat nu doar de bancă, ci şi de împrumutat, în calitate de proprietar al bunului.
Pe de altă parte, pentru eventualitatea în care riscul de nerecuperare a sumelor datorate nu se produce, contractul încheiat nu prevede restituirea sumelor pretinse şi percepute cu titlu de comision de risc.
În aceste condiţii, Curtea apreciază, asemenea instanţei de apel, că acest comision de risc este nejustificat.
Împrejurarea că acest comision este inclus în dobânda anuală efectivă nu justifică perceperea acestuia, căci prevederile contractului îi conferă acestuia o semnificaţie distinctă de cea de dobândă, astfel cum rezultă din compararea definiţiilor date la pct. 3 şi 5 din Condiţiile speciale.
În ce priveşte înlocuirea acestui comision cu cel de administrare, după intrarea în vigoare a OUG 50/2010, Curtea apreciază, în acord cu instanţa de apel, că, în realitate, ne aflăm în prezenţa unei redenumiri a aceluiaşi comision, decizie luată de bancă doar pentru menţinerea valorii contraprestaţiei stabilite în contractul încheiat faţă de limitările aduse comisioanelor bancare prin actul normativ menţionat. De altfel, scopul noului comision de administrare este arătat de recurenta în notificarea adresată intimatei.
În consecinţă, clauza de la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale are caracter abuziv indiferent de faptul că, ulterior, banca a redenumit comisionul de risc în comision de administrare.
Referitor la critica ce priveşte soluţia de restituire a comisionului de risc încasat nelegal, şi aceasta este neîntemeiată, întrucât efectul retroactiv este consecinţa nulităţii clauzei cu caracter abuziv, ce impune restituirea plăţilor efectuate fără să fie datorate în conformitate cu dispoziţiile imperative ale legii.
În concluzie, reţinând că sunt neîntemeiate criticile invocate, Curtea, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 274 C.proc.civ., constatând că recurenta este în culpă procesuală faţă de soluţia ce s-a pronunţat, Curtea a dispus obligarea acesteia să plătească intimatei suma de 1676,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor depuse la dosar.
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ, EXTRAS DIN DECIZIA CIVILĂ NR. 765 din 17.03.2014, sursa: http://portal.just.ro/2/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=1895.
O clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, potrivit art. 4 alin. 2 din legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum sunt clauzele standard preformulate şi condiţiile generale.
Clauzele din contractele standard preformulate sunt prezumate a fi nenegociate cu clientul, astfel că sarcina dovezii contrare revenea recurentei.
Curtea achiesează la punctul de vedere exprimat de celelalte instanţe potrivit căruia contractul a fost redactat în prealabil de către bancă, neexistând o dovadă a unei reale posibilităţi de negociere din partea clientului, fără nicio distincţie după plasarea clauzelor la "Condiţii generale" sau "Condiţii speciale".
Libertatea contractuală şi forţa obligatorie a contractului nu au caracter absolut nici în reglementarea de drept comun oferită de dispoziţiile din Codul civil din 1864. Atât art. 5, cât şi art. 969 din Codul civil, conferă obligativitate doar clauzelor ce respectă dispoziţiile imperative ale legii. Cu atât mai mult, în materia dreptului consumatorului statul intervine prin reglementări speciale, cu rolul de a proteja consumatorii în raporturile cu profesioniştii, faţă de poziţiile inegale dintre aceştia.
În consecinţă, susţinerea recurentei în sensul că intimata-reclamantă şi-a însuşit clauzele contractuale şi, astfel, acestea i se impun nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte critica reţinerii eronate a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale motivat de faptul că prin inserarea acestei clauze în convenţia de împrumut nu se creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea reclamantului, Curtea constată că este neîntemeiată.
Astfel, art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale din contratul de credit încheiat cu reclamanta prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Deci, clauza nu arată condiţiile precise în care poate interveni o astfel de modificare. Or, fără indicarea vreunui element sau alt criteriu care să poată da posibilitate reclamantului să aibă o reprezentare a motivelor care ar justifica situaţia excepţională ce ar impune modificarea ratei dobânzii, clauza nu se circumscrie nicicum cerinţei de bună credinţă la care este obligată banca.
Modul în care recurenta şi-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de împrumut în unul aleatoriu pentru intimatul reclamant, contract în care nu mai există posibilitatea, la momentul încheierii contractului, a cunoaşterii sau determinării ulterior a întinderii prestaţiilor părţilor.
Atât timp cât în contact nu sunt enumerate situaţiile concrete care ar putea fi considerate „schimbări semnificative” este evident că obligaţia băncii de a informa în mod onest şi complet clientul cu privire la caracteristicile principale ale serviciului oferit este contrar bunei credinţe şi este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamantului consumator.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) privind perceperea lunară a unui comision de risc aplicat la soldul creditului, Curtea reţine că sunt neîntemeiate.
Astfel, se susţine că această clauză este exclusă de la evaluarea caracterului abuziv întrucât priveşte un element al preţului, fiind interpretate eronat prevederile art. 4 alin. 5 şi 6 din legea nr. 193/2000.
Potrivit acestor dispoziţii care reprezintă transpunerea art. 4 alin. 2 din Directiva nr.93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil .
Prin urmare, textul nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ, ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care această clauză este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.
De aceea, instanţele au făcut distincţia între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului apreciind în mod just că în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil, poate fi supusă analizei din perspectiva unui eventual caracter abuziv.
Sintagma folosită de legiuitor în acord cu cea din norma comunitară are în vedere situaţia în care clauza este clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea raţiunilor şi fundamentelor relativ la conţinutul clauzelor şi efectul acestora asupra contractului în ansamblu.
Deşi comisionul de risc face parte din costul total al contractului, clauza ce reglementează perceperea acestuia poate fi analizată în măsura în care nu este exprimată clar şi inteligibil.
Or, în speţă, modul în care este definit comisionul de risc în Condiţiile generale ale convenţiei de credit creează confuzie, întrucât acesta este stabilit într-un procent aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului. Scopul perceperii comisionului de risc este neclar, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Acest comision este perceput fără ca împrumutatul să beneficieze de o contraprestaţie, deoarece consumatorul nu primeşte nici un serviciu în schimbul achitării comisionului de risc.
Astfel, riscul de nerecuperare a sumei împrumutate este înlăturat prin garanţia imobiliară afectată creditului.
Susţinerile recurentei referitoare la necesitatea acoperirii riscului de credit şi a riscului de piaţă nu pot fi primite având în vedere că riscul de piaţă trebuie să fie asumat de către ambele părţi, atât de către consumator dar în egală măsură şi de către bancă. Or, nu se poate percepe un comision de risc doar pentru ca banca să-şi acopere propriul risc, creând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Riscul deprecierii obiectului garanţiei este suportat nu doar de bancă, ci şi de împrumutat, în calitate de proprietar al bunului.
Pe de altă parte, pentru eventualitatea în care riscul de nerecuperare a sumelor datorate nu se produce, contractul încheiat nu prevede restituirea sumelor pretinse şi percepute cu titlu de comision de risc.
În aceste condiţii, Curtea apreciază, asemenea instanţei de apel, că acest comision de risc este nejustificat.
Împrejurarea că acest comision este inclus în dobânda anuală efectivă nu justifică perceperea acestuia, căci prevederile contractului îi conferă acestuia o semnificaţie distinctă de cea de dobândă, astfel cum rezultă din compararea definiţiilor date la pct. 3 şi 5 din Condiţiile speciale.
În ce priveşte înlocuirea acestui comision cu cel de administrare, după intrarea în vigoare a OUG 50/2010, Curtea apreciază, în acord cu instanţa de apel, că, în realitate, ne aflăm în prezenţa unei redenumiri a aceluiaşi comision, decizie luată de bancă doar pentru menţinerea valorii contraprestaţiei stabilite în contractul încheiat faţă de limitările aduse comisioanelor bancare prin actul normativ menţionat. De altfel, scopul noului comision de administrare este arătat de recurenta în notificarea adresată intimatei.
În consecinţă, clauza de la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale are caracter abuziv indiferent de faptul că, ulterior, banca a redenumit comisionul de risc în comision de administrare.
Referitor la critica ce priveşte soluţia de restituire a comisionului de risc încasat nelegal, şi aceasta este neîntemeiată, întrucât efectul retroactiv este consecinţa nulităţii clauzei cu caracter abuziv, ce impune restituirea plăţilor efectuate fără să fie datorate în conformitate cu dispoziţiile imperative ale legii.
În concluzie, reţinând că sunt neîntemeiate criticile invocate, Curtea, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 274 C.proc.civ., constatând că recurenta este în culpă procesuală faţă de soluţia ce s-a pronunţat, Curtea a dispus obligarea acesteia să plătească intimatei suma de 1676,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor depuse la dosar.
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ, EXTRAS DIN DECIZIA CIVILĂ NR. 765 din 17.03.2014, sursa: http://portal.just.ro/2/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=1895.
Comentarii
Trimiteți un comentariu