jurisprudenta

Conform art.41 alin.(1) C.proc.civ., poate să fie parte în judecată, orice persoană care are folosinţa drepturilor civile. Aceasta presupune ca persoana respectivă să fie în viaţă atât la data sesizării instanţei, dar şi pe parcursul procesului, capacitatea de folosinţă presupunând tocmai îndeplinirea acestei cerinţe. În cazul în care una dintre părţi era decedată la momentul închiderii dezbaterilor la prima instanţă, fără să poată fi aplicabile dispoziţiile art.243 alin. final C.proc.civ., conform cărora, decesul părţii nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă a intervenit ulterior închiderii dezbaterilor în dosarul respectiv, hotărârile judecătoreşti pronunţate de prima instanţă şi instanţa de apel, precum şi toate actele de procedură săvârşite de instanţe ulterior decesului părţii şi în legătură cu aceasta, sunt lovite de nulitate absolută, în condiţiile art.105 alin.(2) C.proc.civ. Prin decizia  civilă nr.154/C d in 2 mai 2007 a Curţii de Apel Constanţa, s-a admis apelul for

Prin art. 336 alin. (1) din Codul penal se fixează un unic moment al determinării îmbibaţiei de alcool în sânge, respectiv momentul prelevării primei mostre biologice, prin modificarea conţinutului infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, legiuitorul a urmărit, aşa cum rezultă şi din expunerea de motive a noului Cod penal, eliminarea posibilităţii unei recalculări ulterioare a îmbibaţiei de alcool în sânge, în scopul eliminării inconvenientelor create de această recalculare. Potrivit art. 336 alin. (1) din Codul penal "conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau amendă".     În această nouă formă de incriminare a faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a al

Prin art. 516 C. civ., legiuitorul a instituit obligaţia legală de întreţinere dintre părinţi şi copii. La rândul lor, dispoziţiile art. 499 prevăd că tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului. Potrivit art. 529 alin. (2) din acelaşi cod, când întreţinerea este datorată de părinte (…) ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.         Reţine instanţa, în soluţionarea capătului de cerere privind întreţinerea minorilor, că pârâtul nu are un loc de muncă stabil şi că în speţă nu s-au produs dovezi ale obţinerii, de către acesta, a unor venituri din alte surse. Situaţia de fapt descrisă nu este însă în măsură a-l exonera pe debitor de obligaţia de întreţinere datorată în virtutea legii. În concret, atât timp cât în speţă nu s-a probat incapacitatea de a munci, absenţa veniturilor şi a unui loc de muncă pot

In cazul producerii unui accident de circulaţie având ca urmare cauzarea unui prejudiciu pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 C. civ., a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995. Răspunderea asigurătorului are un caracter subsidiar faţă de cea a asiguratului, cel dintâi putând fi obligat direct la repararea prejudiciului, ca urmare a producerii riscului asigurat.    Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. Rezultă deci că răspunderea asigurătorului es

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București Secţia I Penală prin încheierea din data de 20 februarie 2014, în dosarul nr. 200/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispozițiilor art.22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 şi stabileşte : ”Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire,  la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.” Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2014. Minuta deciziei n

Instanţa de apel s-a limitat să analizeze legalitatea şi temeinicia sentinţei numai prin raportare la cuantumul despăgubirilor, reţinând în considerentele deciziei ca fiind relevantă, în acest sens, doar jurisprudenţa instanţelor naţionale.  Înalta Curte constată că prin motivele de apel formulate de părţi au fost aduse mai multe critici sentinţei atacate. Acestea s-au referit la cuantumul daunelor morale acordate, prea mici în opinia apelanţilor reclamanţi şi prea mari în opinia apelantei pârâte, precum şi Ia obligarea nejustificată a apelantei pârâte la plata penalizărilor şi a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care a depus toate diligenţele pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului.   Instanţa de apel nu a indicat care au fost drepturile nepatrimoniale, vătămările produse reclamanţilor, probele care au susţinut gravitatea prejudiciului suferit, rezumându-se să se raporteze Ia plafonul legislativ, mai exact la o valoare medie stabilită de jurisprudenţa instanţelor

Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă [în temeiul art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009], iar nu şi beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului.   Nu se poate reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 reprezintă un caz fortuit care să răstoarne prezumţia relativă de culpă a debitorului în executarea obligaţiei, întrucât acestui element îi lipsesc două caracteristici esenţiale, şi anume: natura imprevizibilă a evenimentelor care au fundamentat adoptarea actului [care nu poate fi acceptată prin raportare la conduita aşteptată a debitorului care trebuia să se comporte ca un bun proprietar, cu atât mai mult cu cât debitor este chi

Art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei, cum este şi contractul de credit în cauză.    Clauza privind comisionul de risc este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil), iar, pe de altă parte, faţă de valoarea comisionului de risc pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimatilor-consumatori şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoar

În aceste împrejurări numitul C.C. a prins bicicleta şi s-a îmbrâncit cu G.N., context în care inculpatul a împins puternic victima, aplicându-i o lovitură de pumn la nivelul feţei, care s-a dezechilibrat şi a căzut, lovindu-se cu capul de marginea unei gropi din asfalt… Cu privire la acţiunea civilă, s-a constatat că aceasta este întemeiată în parte, acordându-se părţilor civile sumele de 11.000 RON daune materiale şi 30.000 RON daune morale…Înalta Curte apreciază, de asemenea, că nici recursurile declarate de părţile civile nu sunt fondate.        Critica acestora privind cuantumul daunelor morale este o chestiune de apreciere, ce nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs în cadrul niciunuia din cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 385/9 C. proc. pen. şi care devoluează, în principal în drept.        Solicitarea părţii civile G.E. de obligare a inculpatului la plata unei prestaţii periodice ar putea fi examinată în cadrul cazului de casare prevăzut de art.

  Recursul formulat  este fondat, întrucât,deşi instantele de fond nu au făcut o greşită aplicare a legii, legea natională contravine art. 1 din Protocolul nr. 1, încălcând dreptul la un bun al petentei şi lipsind-o de cel mai important atribut aldreptului de proprietate, care este cel de dispozitie.  Astfel, este adevărat că dreptul de proprietate este dobândit şi fără înscrierea în cartea funciară  în caz de vânzare silită, aşa cum au retinut instantele de fond, însă titularul său nu poate dispune de  drept decât după înscrierea sa în cartea funciară, aşa cum rezultă din dispozitiile art. 887 Cod proc.civ.,  or lipsirea de atributul de dispozitie este o ingerintă în substanta dreptului de proprietate, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.  Ingerinta este prevăzută de lege, însă nu există un raport de proportionalitate între interesul  public ocrotit, constând în colectarea impozitelor asupra imobilelor şi dreptul încălcat, în conditiile în  care petenta nu este ea însăşi cont