jurisprudenta

Art. 6 alin. (1) din Codul penal stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar art. 4 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea noului Cod penal, ca legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de noul Cod penal. Dispoziţiile art. 187 din noul Cod penal, care definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunea de maxim special prevăzut de lege, se referă la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare şi exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziţii, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege şi, în consecinţă, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a circumstanţelor atenuante (cauze de reducere a pedepsei)

Modificarea adusă prin Legea nr. 212/2008 dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, reglementează un caz de constituire a dreptului de proprietate. În acest caz, cererile de constituire sunt supuse termenului de 60 de zile prevăzut de art. II din Legea nr. 193/2007 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, termen care se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr. 212/2008, respectiv 2 noiembrie 2008. Din perspectiva chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări se constată că, în forma supusă examinării, art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprie

Curtea de Apel a apreciat că articolul „P.T., urmărit penal” conţine o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet faţă de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă eroarea este scuzabilă pentru că noţiunile juridice de urmărire penală şi cercetare penală, ca şi consecinţele ce decurg din aceste două situaţii de drept, sunt chestiuni care ţin de practicarea dreptului şi pot fi dificile pentru un necunoscător.  Cât priveşte pamfletul lui A.D. (pseudonimul lui A.E.) intitulat „ P.T., una spune, acesta nu se aduce atingere demnităţii reclamantului sau vieţii sale private, ci se prezintă, într-o manieră satirică, parcursul său politic şi o parte din activitatea profesională, de persoană publică, părerile exprimate de autor constituind judecăţi de valoare asupra unor fapte concrete, verificabile şi, de altfel, necontestate.   O astfel de prezentare nu este neobişnuită în timpul campaniilor electorale, iar eventualele păreri critice faţă

În speta este de necontestat ca a fost publicat portretul reclamantei în revista pârâtei, fara ca reclamantei sa i se fi cerut acordul, astfel ca se verifica ipoteza prevazuta de art.88 alin.1 din Legea nr.8/1996.  În ceea ce priveste conditiile raspunderii civile delictuale, Curtea considera ca savârsirea unei fapte ilicite a fost dovedita, aceasta constând tocmai în utilizarea portretului fara consimtamântul persoanei reprezentate, fiind evidenta si culpa, atât timp cât avea aceasta obligatie pe care si-a încalcat-o. Ceea ce nu s-a dovedit în speta, situatie retinuta corect de catre prima instanta a fost existenta prejudiciului si în ce consta acesta, deoarece chiar reclamanta în raspunsul la interogatoriu a recunoscut la întrebarea daca publicarea imaginii sale este de natura sa aduca atingere demnitatii si reputatiei sale, ca nu este vorba de demnitatea, ci de imaginea si reputatia sa, ca ipostaza în care a fost surprinsa în fotografie nu îi prejudiciaza imaginea.În aceste con

În cauza, cererea de recurs cuprinde mentiunea formularii si, implicit, a semnarii ei prin director. Or, în raport cu dispozitiile Legii nr.31/1990, legea societatilor comerciale, în mod obisnuit calitatea de reprezentant al societatii, inclusiv în justitie, revine, potrivit actului constitutiv, administratorului, asociatului societatii. Directorul poate exercita calitatea de reprezentant al societatii comerciale în justitie doar daca i s-a conferit o astfel de atributie. În speta, directorul, presupus semnatar al cererii de recurs, nu a fost în masura sa faca dovada pretinsei sale calitati de reprezentant al societatii comerciale recurente în raport cu actul constitutiv sau potrivit altui înscris. Analizând actele dosarului Curtea constata ca exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant a semnatarului cererii este întemeiata, având în vedere urmatoarele considerente:În raport cu prevederile art.67 alin.1 Cod procedura civila, societatea comerciala recurenta, persoana jurid