jurisprudenta

    Potrivit art. 29 pct. 2 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărârii penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi împotriva hotărârii pronunţate, ca instanţă de apel, de curţile de apel.        Urmare a interpretării dispoziţiilor legale menţionate, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa judecării recursurilor declarate împotriva unor hotărâri pronunţate de judecătorie, ca instanţă de fond, iar din examinarea aceloraşi dispoziţii, rezultă regula proximităţii instanţelor de control judiciar.   Or, în speţă, cauza a fost soluţionată în fond de judecătorie, potrivit competenţei materiale determinată de natura şi gravitatea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti, instanţă competentă să-l soluţioneze. În momentul în c

     Doctrina şi jurisprudenţa sunt constante în sensul că reţinerea sau înlăturarea unor circumstanţe atenuante ori agravante constituie obiect al deliberării completului de judecată şi al adoptării soluţiei prin minuta întocmită imediat după deliberare în cauza dedusă judecăţii, iar nu o simplă "omisiune vădită" ori o simplă "eroare materială" în sensul celor prevăzute de art. 195 şi 196 C. proc. pen.       În prezenta cauză, redactarea ulterioară a deciziei, în integralitatea ei, prin inserarea în partea expozitivă a "motivării" aspectelor referitoare la înlăturarea circumstanţelor atenuante nu înlătură nelegalitatea hotărârii judecătoreşti (deciziei) constând în contrazicerea dintre motivarea şi dispozitivul acesteia, respectiv neînţelegerea dispozitivului.           Prin Decizia penală nr. 62 A din data de 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins ca nefondat apelul inculpatului şi a admis apelul Ministerului Public.