jurisprudenta

    Împrejurarea că în sentinţa pronunţată în acest dosar nu s-a indicat cuantumul sumei datorate de pârâţi şi modul de calcul al acesteia nu poate duce la admisibilitatea unei noi acţiuni între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi întemeiată pe aceeaşi cauză, reclamantul putând însă să formuleze o cerere de lămurire a înţelesului întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii, în condiţiile art. 281 alin. (1) C. proc civ. din 1865, în vigoare la momentul pronunţării sentinţei nr. 164/2008 a Tribunalului Alba. Ca să existe identitate de obiect nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi în ambele litigii. În speţă, reclamantul tinde la obţinerea unui nou titlu executoriu pentru aceleaşi drepturi băneşti pentru care s-a judecat anterior şi care i-au fost recunoscute, iar cuantificarea acestora, în situaţia în care există neînţelegeri cu prilej

    Potrivit art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 154/2012, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice, autorizaţi în condiţiile legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice, au dreptul de acces pe proprietăţi în condiţiile prezentei legi. Dreptul de acces pe proprietăţi este un drept de servitute, care se exercită în condiţiile legii, cu respectarea principiului minimei atingeri aduse proprietăţii . Art. 5 prevede condiţiile de exercitare a dreptului de acces pe proprietatea privată, una dintre acestea fiind, în cazul refuzului titularului dreptului de proprietate privată asupra imobilului afectat de a încheia un contract, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care să ţină loc de contract între părţi.     Potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 154/2012, "în situaţia în care contractul prevăzut la art. 13 nu se poate încheia în termen de două luni de la data primirii solicitării de încheiere a contractului de acces pe proprietatea priva

Conform art.41 alin.(1) C.proc.civ., poate să fie parte în judecată, orice persoană care are folosinţa drepturilor civile. Aceasta presupune ca persoana respectivă să fie în viaţă atât la data sesizării instanţei, dar şi pe parcursul procesului, capacitatea de folosinţă presupunând tocmai îndeplinirea acestei cerinţe. În cazul în care una dintre părţi era decedată la momentul închiderii dezbaterilor la prima instanţă, fără să poată fi aplicabile dispoziţiile art.243 alin. final C.proc.civ., conform cărora, decesul părţii nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă a intervenit ulterior închiderii dezbaterilor în dosarul respectiv, hotărârile judecătoreşti pronunţate de prima instanţă şi instanţa de apel, precum şi toate actele de procedură săvârşite de instanţe ulterior decesului părţii şi în legătură cu aceasta, sunt lovite de nulitate absolută, în condiţiile art.105 alin.(2) C.proc.civ. Prin decizia  civilă nr.154/C d in 2 mai 2007 a Curţii de Apel Constanţa, s-a admis apelul for

Prin art. 336 alin. (1) din Codul penal se fixează un unic moment al determinării îmbibaţiei de alcool în sânge, respectiv momentul prelevării primei mostre biologice, prin modificarea conţinutului infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, legiuitorul a urmărit, aşa cum rezultă şi din expunerea de motive a noului Cod penal, eliminarea posibilităţii unei recalculări ulterioare a îmbibaţiei de alcool în sânge, în scopul eliminării inconvenientelor create de această recalculare. Potrivit art. 336 alin. (1) din Codul penal "conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau amendă".     În această nouă formă de incriminare a faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a al

Prin art. 516 C. civ., legiuitorul a instituit obligaţia legală de întreţinere dintre părinţi şi copii. La rândul lor, dispoziţiile art. 499 prevăd că tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului. Potrivit art. 529 alin. (2) din acelaşi cod, când întreţinerea este datorată de părinte (…) ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.         Reţine instanţa, în soluţionarea capătului de cerere privind întreţinerea minorilor, că pârâtul nu are un loc de muncă stabil şi că în speţă nu s-au produs dovezi ale obţinerii, de către acesta, a unor venituri din alte surse. Situaţia de fapt descrisă nu este însă în măsură a-l exonera pe debitor de obligaţia de întreţinere datorată în virtutea legii. În concret, atât timp cât în speţă nu s-a probat incapacitatea de a munci, absenţa veniturilor şi a unui loc de muncă pot

In cazul producerii unui accident de circulaţie având ca urmare cauzarea unui prejudiciu pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 C. civ., a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995. Răspunderea asigurătorului are un caracter subsidiar faţă de cea a asiguratului, cel dintâi putând fi obligat direct la repararea prejudiciului, ca urmare a producerii riscului asigurat.    Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. Rezultă deci că răspunderea asigurătorului es

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București Secţia I Penală prin încheierea din data de 20 februarie 2014, în dosarul nr. 200/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispozițiilor art.22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 şi stabileşte : ”Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire,  la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.” Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2014. Minuta deciziei n

Instanţa de apel s-a limitat să analizeze legalitatea şi temeinicia sentinţei numai prin raportare la cuantumul despăgubirilor, reţinând în considerentele deciziei ca fiind relevantă, în acest sens, doar jurisprudenţa instanţelor naţionale.  Înalta Curte constată că prin motivele de apel formulate de părţi au fost aduse mai multe critici sentinţei atacate. Acestea s-au referit la cuantumul daunelor morale acordate, prea mici în opinia apelanţilor reclamanţi şi prea mari în opinia apelantei pârâte, precum şi Ia obligarea nejustificată a apelantei pârâte la plata penalizărilor şi a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care a depus toate diligenţele pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului.   Instanţa de apel nu a indicat care au fost drepturile nepatrimoniale, vătămările produse reclamanţilor, probele care au susţinut gravitatea prejudiciului suferit, rezumându-se să se raporteze Ia plafonul legislativ, mai exact la o valoare medie stabilită de jurisprudenţa instanţelor

Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă [în temeiul art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009], iar nu şi beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului.   Nu se poate reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 reprezintă un caz fortuit care să răstoarne prezumţia relativă de culpă a debitorului în executarea obligaţiei, întrucât acestui element îi lipsesc două caracteristici esenţiale, şi anume: natura imprevizibilă a evenimentelor care au fundamentat adoptarea actului [care nu poate fi acceptată prin raportare la conduita aşteptată a debitorului care trebuia să se comporte ca un bun proprietar, cu atât mai mult cu cât debitor este chi