Art.264 C.pen, achitare, ca urmare a aplicarii art.18/1 C.pen fata de cel favorizat.
Omisiunea sesizării din oficiu şi efectuării de acte de cercetare penală, nu intruneste elementele consitutive ale infractiunii de favorizare ale infarctorului, deoarece s-a dispus prin ordonanta fata de cel favorizat, scoaterea de sub urmarire penala ca urmare a aplicarii unei amenzii administrative, acesta nefiind astfel infractor.
Conform art. 264 C. pen., favorizarea infractorului reprezintă ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.
Conform normei de incriminare, infracţiunea de favorizare a infractorului presupune, ca situaţie premisă, o infracţiune comisă anterior, iar ca element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor (o persoană care a săvârşit o infracţiune), în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii comise. În consecinţă, ajutorul dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracţiune, nu întruneşte condiţiile favorizării prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen.
În mod corect instanţa de fond a observat că persoana (T.M.) pe care se susţine că a favorizat-o inculpatul, în scopul sustragerii de la urmărirea penală, prin omisiunea sesizării din oficiu şi efectuării de acte de cercetare penală cu privire la fapta de furt săvârşită de aceasta, nu are calitatea de infractor, întrucât fapta respectivă nu constituie infracţiune, lipsindu-i una dintre trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 alin. (1) C. pen., respectiv pericolul social, motiv pentru care, prin ordonanţa nr. 1819/P/2009 din 25 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Olteniţa, s-a dispus o soluţie de scoatere de sub urmărire penală şi de aplicare a unei sancţiuni administrative, astfel că fapta imputată inculpatului nu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate.
Instanţa de recurs constată şi că jurisprudenţa anterioară a statuat în acelaşi sens (Decizia nr. 2240 din data de 29 septembrie 1986, pronunţată de Secţia penală a fostului Tribunal Suprem, citată în Revista Română de Drept nr. 4/1987, pag. 77).
Jurisprudenţa citată în doctrină cu referire la existenţa unei infracţiuni de favorizare a infractorului chiar şi atunci când persoana favorizată este un contravenient face referire la o decizie din anul 1959, anterioară cu 10 ani intrării în vigoare a codului actual (anul 1969), când textul de lege avea o altă formulare ce permitea interpretarea respectivă.
În acelaşi sens, instanţa de recurs consideră că soluţia curţii de apel este susţinută de argumente de interpretare istorico-teleologică cu privire la modificările incriminării din noul Cod penal. De lege lata, norma de incriminare foloseşte, pentru a determina elementele constitutive ale infracţiunii în discuţie, termenul de infractor al cărui înţeles, deopotrivă semantic şi juridic, este acela de persoană care a săvârşit o infracţiune, în accepţiunea art. 17 alin. (1) C. pen. De lege ferenda, textul incriminator din noul Cod penal (art. 269 alin. 1) foloseşte, în acelaşi scop, termenul de făptuitor în înţelesul de persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, fiind astfel evidentă abordarea diferită a legiuitorului însuşi, în ceea ce priveşte condiţiile, actuale şi viitoare, de incriminare a faptei de favorizare.
În mod just curtea de apel şi-a fundamentat soluţia potrivit principiului legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege), reglementat în art. 11 alin. (2) din Declaraţia universală a drepturilor omului, în art. 15 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi în art. 23 alin. (12) din Constituţia României şi în art. 2 C. pen. O faptă constituie infracţiune numai dacă legea o prevede în mod explicit, iar, pentru evitarea abuzului şi arbitrariului în aplicarea acelei legi, dar şi pentru asigurarea previzibilităţii acesteia, interpretarea sa trebuie să fie strictă, nefiind conformă cu principiul în discuţie extinderea, prin analogie, a normei de incriminare la fapte pe care legea nu le defineşte în mod expres ca infracţiuni. Legea penală nu poate fi aplicată în mod extensiv, prin analogie, în detrimentul acuzatului. Legea trebuie să definească în mod clar faptele ce constituie infracţiuni (Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României). Noţiunea de infractor, folosită în textul incriminator în vigoare, nu poate primi, printr-un asemenea procedeu, un alt înţeles decât cel menţionat anterior, susţinut în explicaţiile teoretice ale Codului penal actual ce au însoţit intrarea în vigoare a legii, cum ar fi cel de persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, chiar dacă aceasta nu constituie infracţiune.
În concluzie, instanţa de recurs constată, raportat la norma de incriminare în vigoare, că fapta de ajutor imputată inculpatului, nefiind săvârşită faţă de un infractor, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen., astfel încât soluţia curţii de apel este întemeiată.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei nr. 489 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
Comentarii
Trimiteți un comentariu