Inşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (3) şi (4) C,necesitatea administrarii de probe pentru clarificarea inducerii in eroare.

Cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe din care să fie clarificată inducerea în eroare, respectiv un element fraudulos în plan subiectiv, cunoaşterea de către inculpat a lipsei disponibilului la momentul emiterii instrumentelor de plată, pe care să se bazeze, în afara omisiunii de plată, condamnarea persoanei acuzate.Este necesara si audierea reprezentanţilor părţilor civile cu privire existenţa unor înţelegeri referitoare la modalitatea de plată sau dacă au cunoscut, la data încheierii contractelor, că inculpatul nu poate plăti sumele datorate astfel cum s-a angajat.

.

Principala problemă pusă în discuţie de o cauză penală este vinovăţia persoanei trimisă în judecată în raport cu faptele pentru care aceasta este acuzată. În cauza de faţă problema vinovăţiei este determinată de existenţa sau nu a intenţiei inculpatului de inducere în eroare a părţilor vătămate. Instanţa de recurs apreciază că, în lipsa audierii inculpatului şi a reprezentanţilor părţilor cu care inculpatul a avut relaţii comerciale, simpla existenţa unor datorii între persoana acuzată şi debitorii săi nu justifică reţinerea vinovăţiei. Cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe din care să fie clarificată inducerea în eroare, respectiv un element fraudulos în plan subiectiv, cunoaşterea de către inculpat a lipsei disponibilului la momentul emiterii instrumentelor de plată, pe care să se bazeze, în afara omisiunii de plată, condamnarea persoanei acuzate. Nici instanţa de fond, nici instanţa de apel nu au administrat nemijlocit, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, probe cu privire la elementul subiectiv, ca de exemplu audierea reprezentanţilor părţilor civile cu privire existenţa unor înţelegeri referitoare la modalitatea de plată sau dacă au cunoscut, la data încheierii contractelor, că inculpatul nu poate plăti sumele datorate astfel cum s-a angajat sau audierea inculpatului asupra săvârşirii faptei şi vinovăţiei acestuia, dacă a cunoscut faptul că instrumentele de plată nu sunt valide, în ce condiţii a emis instrumentele de plată.

Intenţia, ca element subiectiv al infracţiunii de înşelăciune, presupune atitudinea subiectivă în raport cu care se poate reproşa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine, deoarece persoana acuzată şi-a folosit capacitatea de înţelegere şi prevedere a faptelor în scopul unui rezultat fraudulos. În cazul intenţiei, atingerea rezultatului fraudulos este chiar sursa actului de conduită. Criteriile de evaluare a vinovăţiei decurg, aşadar, din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să clarifice sensul şi scopul acţiunilor întreprinse de aceasta. Motivaţia actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acţionat.

Infracţiunea de înşelăciune este îndreptată contra patrimoniului, astfel încât diminuarea patrimoniului victimei trebuie să fie anticipată de către persoana acuzată, iar conduita persoanei acuzate adaptată acestui scop. Cercetarea judecătorească trebuie să clarifice dacă s-au întrebuinţat sau nu mijloace frauduloase pentru a fi încheiat un contract şi dacă au fost folosite mijloace nereale, de natură a menţine încrederea părţii vătămate în realitatea înţelegerii intervenită între părţi.

Criteriile pentru evaluarea intenţiei în cazul infracţiunii de înşelăciune în convenţii respectiv cu ocazia emiterii unui cec/bilet la ordin sunt, de exemplu:

1) conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau instrumente de plată, anterior datei faptelor din actul de sesizare. Sunt avute în vedere, de exemplu: măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale sau pentru efectuarea plăţii, coerenţa măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea faţă de respectarea normelor care guvernează domeniul în speţă, rulajul mărfurilor sau al încasărilor;

2) caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei acuzate faţă de faptele din cauza dedusă judecăţii. În afara criteriilor menţionate anterior se evaluează elementele determinante pentru încheierea convenţiei respective, cunoaşterea de către părţile contractante a modului în care se va desfăşura contractul, respectiv când şi cum se va face plata, existenţa unor împrejurări imprevizibile, emiterea de cecuri după interdicţia bancară.

Constatând că la termenul de la 31 mai 2011 nu au fost audiate părţile vătămate, iar inculpatul nu a fost audiat în cauză, astfel încât nu au fost administrate probe referitoare la existenţa laturii subiective, instanţa de recurs, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, va casa decizia şi va trimite cauza la Curtea de Apel Ploieşti. La reluarea judecăţii vor fi analizate şi criticile referitoare la acoperirea prejudiciului de către inculpat.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul B.C. împotriva deciziei nr. 49 din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat în totalitate decizia penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului Curţii de Apel Ploieşti.

Extras din Decizia 2040/2012 a ICCJ, sectia penala, sursa scj.ro