Revocare măsură preventivă, art.139 alin. (2) raportat la art. 1451 C. proc. pen, art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Revocare măsurii a obligării de a nu părăsi ţara examinată,  şi în raport cu dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care stabilește ca „orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa”. Autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.  Cum în speţă, inculpaţii P.C.G. şi C.I.A. nu s-au sustras de la urmărirea penală sau de la judecată nici nu au încercat să influenţeze în vreun mod buna desfăşurare a procesului penal, ci dimpotrivă au respectat întocmai dispoziţiile organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată, fiind prezenţi la fiecare termen de judecată. Cum de asemenea , de la data sesizării instanţei nu s-a reuşit nici măcar verificarea regularităţii sesizării instanţei de judecată, din motive neimputabile instanţei şi nici celor doi inculpaţi, avand in vedere situatia personala a inculpatilor, inculpatul P. având probleme medicale, care urmează să fie rezolvate la o clinică din Germania, iar inculpatul C. are afaceri cu o firmă din Grecia, unde, de asemenea, susţine că trebuie să se deplaseze,     Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, că temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive a obligaţiei de a nu părăsi ţara faţă de cei doi inculpaţi, au încetat, şi că nu există noi temeiuri care să impună menţinerea respectivei măsuri.

În speţă, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, dispusă de instanţă faţă de inculpaţii P.C.G. şi C.I.A. pe considerentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 139 alin. (2) raportat la art. 145¹ C. proc. pen. - trebuie examinată, însă, şi în raport cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia menţionată.

    Potrivit parag. 2 al acestui din urmă text „orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa”.

    Parag. 3 al aceluiaşi articol statuează că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

    În sistemul european de protecţie a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: primul este cel prevăzut în art. 5 din Convenţie care garantează libertatea şi siguranţa persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, şi anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reţinută sau arestată în mod abuziv; cel de-al doilea priveşte restricţiile la libertatea de circulaţie, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie. Dreptul la liberă circulaţie atât în interiorul unui stat, cât şi între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul nr. 4.

    Cât priveşte necesitatea menţinerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.

    Cum, în speţă, inculpaţii P.C.G. şi C.I.A. nu s-au sustras de la urmărirea penală sau de la judecată nici nu au încercat să influenţeze în vreun mod buna desfăşurare a procesului penal, ci dimpotrivă au respectat întocmai dispoziţiile organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată, fiind prezenţi la fiecare termen de judecată.

    De asemenea, menţinerea acestei măsuri preventive nu se mai impune nici sub aspectul faptului că, de la data sesizării instanţei nu s-a reuşit nici măcar verificarea regularităţii sesizării instanţei de judecată, din motive neimputabile instanţei şi nici celor doi inculpaţi.

    Mai mult nu se poate face abstracţie nici de situaţia personală a inculpaţilor, inculpatul P. având probleme medicale, aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, care urmează să fie rezolvate la o clinică din Germania, iar inculpatul C. are afaceri cu o firmă din Grecia, unde, de asemenea, susţine că trebuie să se deplaseze.

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, că temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive a obligaţiei de a nu părăsi ţara faţă de cei doi inculpaţi, au încetat, şi că nu există noi temeiuri care să impună menţinerea respectivei măsuri.

    Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Suceava împotriva încheierii din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Extras din Decizia nr. 2340/2012  a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sursa scj.ro