Pact asupra succesiunilor viitoare, element de extrainetate, art. 73 – 80, art. 160 Legea nr. 105/1992.

     Coroborând dispoziţiile legale din Legea nr. 105/1992 art. 73 - 80 şi 160, Curtea a reţinut că actul juridic încheiat în Franţa, intrat de altfel, în circuitul civil şi nedesfiinţat până în prezent, valabil încheiat pe teritoriul acestei ţări străine, îşi produce efecte şi pe teritoriul României, interdicţia legală menţionată, de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare, vizând prohibiţia încheierii lor pe teritoriul ţării noastre.     De altfel, potrivit înscrisului doveditor al acestui act juridic, rezultă că, la momentul încheierii actului, cele două părţi contractante erau cetăţeni israelieni, rezidenţi în Franţa, astfel încât cu atât mai mult, nu li se poate opune prohibiţia instituită de legea română, într-un moment când nu mai aveau, potrivit probelor administrate, cetăţenie română.  

Curtea a constatat că, în speţă, tribunalul şi-a fundamentat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în principal pe faptul nulităţii absolute a actului de donaţie încheiat între soţii J.D. şi S.F., întrucât acest act juridic reprezintă potrivit legii române, un pact asupra unei succesiuni nedeschise, act interzis de C. civ.  

     Curtea a constatat că, C. civ. nu reglementează în mod unitar problematica pactelor asupra unei moşteniri nedeschise. Interzicerea lor rezultă însă clar din două texte inserate în secţiunea consacrată obiectului convenţiilor şi, respectiv, renunţării la moştenire.  

     Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale ca pact asupra unei moşteniri viitoare, el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri, moştenirea în cauză să nu fie deschisă şi pactul să nu fie permis în mod excepţional de lege.  

     Pactul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută şi, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, moştenitorii succesibilului care au exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau care au înstrăinat drepturile succesorale dintr-o moştenire nedeschisă.  

     Analizând actul de donaţie din prezenta cauză ca reprezentând o astfel de instituire contractuală, Curtea a constatat că încheierea sa este permisă de dreptul francez prin excepţie.  

     De altfel, în faţa primei instanţe de judecată, pârâta C.V. însăşi a recunoscut faptul că actul de donaţie din 1961 a fost încheiat conform prevederilor legale din legislaţia franceză.  

     Întrucât actul din cauza prezentă s-a încheiat în Franţa, la Paris, la data de 20 noiembrie 1961, Curtea a constatat că în cauză intervine un element de extraneitate, cu incidenţă asupra valabilităţii actului în dispută.  

     Coroborând dispoziţiile legale din Legea nr. 105/1992 art. 73 - 80 şi 160, Curtea a reţinut că actul juridic încheiat în Franţa, intrat de altfel, în circuitul civil şi nedesfiinţat până în prezent, valabil încheiat pe teritoriul acestei ţări străine, îşi produce efecte şi pe teritoriul României, interdicţia legală menţionată, de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare, vizând prohibiţia încheierii lor pe teritoriul ţării noastre.  

     Aşadar, actul juridic menţionat nu este cârmuit în mod exclusiv de legea română, în sensul excepţiilor vizate de Legea nr. 105/1992, pentru a nu se putea recunoaşte şi a nu putea produce efectele sale juridice şi pe teritoriul României.  

     De altfel, potrivit înscrisului doveditor al acestui act juridic, rezultă că, la momentul încheierii actului, cele două părţi contractante erau cetăţeni israelieni, rezidenţi în Franţa, astfel încât cu atât mai mult, nu li se poate opune prohibiţia instituită de legea română, într-un moment când nu mai aveau, potrivit probelor administrate, cetăţenie română.  

     Reţinând aşadar, valabilitatea acestui act juridic încheiat în Franţa, Curtea a constatat că nu intervine sancţiunea nulităţii absolute amintite anterior.  

     Deşi cererea privind constatarea nulităţii absolute a acestui act juridic şi a certificatului de calitate de moştenitor a fost formulată pentru prima dată de intimata-pârâtă direct în apel, contrar art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat netemeinicia argumentelor subscrise acestei cereri, argumente care se concretizează totodată, şi în apărări în favoarea soluţiei date de tribunal excepţiei invocate. Astfel, invocata lipsă a verificărilor efectuate în Franţa cu privire la existenţa unui posibil alt certificat de moştenitor, nu este de natură a atrage nulitatea certificatului, act juridic civil intrat încă din 2002 în circuitul civil, nedesfiinţat până în prezent, fiind obligaţia părţii care se foloseşte de această apărare, de a dovedi susţinerile sale, potrivit principiului general de drept consacrat şi expres, prin prevederile art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., în cadrul procesului civil guvernat de principiul disponibilităţii.  

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.  

     Într-adevăr, legea română interzice pactele asupra unor succesiuni viitoare potrivit art. 965 C. civ., conform căruia pot face obiectul unei obligaţii şi bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise, chiar dacă ar exista acordul despre a cărei moştenire este vorba.  

     Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia însă nu pe dispoziţiile C. civ. român, ci, constatând intervenit un element de extraneitate, actul fiind încheiat la 20 noiembrie 1961 în Paris, Franţa, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 73 - 80 şi 160 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.  

     Recurenta, prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei pronunţate în calea devolutivă de atac, nu critică această interpretare dată de instanţă şi nici temeiul de drept invocat, Legea nr. 105/1991, făcând vorbire, în exclusivitate, de nulitatea absolută a actului de donaţie conform dispoziţiilor legii române.  

     Simpla referire la necesitatea analizării probelor în raport de prevederile dreptului intern nu reprezintă o critică în sensul legii, câtă vreme nu se arată de ce nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 105/1992.  

     În consecinţă, statuările instanţei de apel referitoare la valabilitatea actului juridic încheiat în Franţa, intrat în circuitul civil şi nedesfiinţat, valabil încheiat pe teritoriul francez, precum şi la faptul că acesta îşi produce efecte şi pe teritoriul României, ca efect al Legii nr. 105/1992, întrucât interdicţia de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare vizează posibilitatea încheierii lor pe teritoriul ţării noastre, au intrat în putere de lucru judecat, faţă de limitele învestirii instanţei de recurs de către pârâtă

 Extras din Decizia nr. 2089/2010 a ICCJ  a sectiei civile, sursa : www.scj.ro