Stabilire paternitate. Prescripţie, legea aplicabilă. In situatia unui copil nascut în 1972, perioada în care acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită este de un an de la data naşterii copilului,dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 C.fam., în forma în vigoare la momentul naşterii reclamantului. O simpla legatură biologică nu este suficienta suficientă pentru a intra sub protecţia instituită de art. 8 din Convenţie.

Faptul    constitutiv     al  unei   situaţii   juridice    în   cazul   de   faţă  este    naşterea copilului,   care   a   avut   loc   la   data   de   23.08.1972  şi   care   a   creat   premisa   stabilirii paternităţii.   Naşterea reclamantului a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, deci „facta pretaerita”, s-a realizat în întregime la data de 23.08.1972 şi produce efectele prevăzute de art. 60 alin. 1 C.fam.   Dacă pentru faptul constitutiv al naşterii s-ar aplica legea ulterioară – Legea nr. 288/2007 – acesteia i s-ar atribui un caracter retroactiv.      De   fapt,   prin   dispoziţia     iniţială  a   art.  II  din   Legea     nr.   288/2007, declarată  neconstituţională  s-a   încercat   eludarea   principiilor   aplicării   legii   civile   în timp,     însă  Curtea     Constituţională,       prin   decizia    nr.  1354/2008       mai   sus   evocată,     a constatat      neconstituţionalitatea         acestui     text,   restabilind      respectarea      principiilor aplicării legii civile în timp.   Faptul    generator      al   situaţiei    juridice    este    naşterea     copilului,     nu demersul de stabilire a paternităţii, cum a statuat instanţa de apel, de aici decurgând confuzia şi eroarea asupra aplicării legii civile în timp.  

         În   concluzie,   în   opinia   majoritară  a   instanţei   de   recurs,   în   ceea   ce   îl priveşte pe reclamant, dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 C. fam., în   forma   în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantului,   aspect   ce   reiese   atât   din principiile aplicării legii civile în timp (al neretroactivităţii  şi al aplicării imediate a legii   civile   noi,   tuturor   situaţiilor   născute   după  intrarea   ei   în   vigoare,   cu   excepţia ultraactivităţii legii vechi), cât şi din cele statuate cu titlu obligatoriu prin decizia nr.  1345/4.12.2008 a Curţii Constituţionale.   .     În   ce   priveşte    relaţiile   dintre    părinţi   şi   copiii   născuţi    din    afara căsătoriei, curtea europeană a decis că o simplă legătură biologică, fără alte elemente juridice sau factuale care s ă indice existenţa unor raporturi personale strânse între un părinte  şi   copilul   său,   nu   are   a   fi   considerată  suficientă  pentru   a   intra   sub   protecţia instituită  de     art.  8   din   Convenţie      (Convenţia      Europeană  a       Drepturilor     Omului, comentariu pe articole, vol.I, Corneliu Bîrsan pag. 629).  Or, între reclamant şi prezumtivul său tată, aşa cum el însuşi a arătat în cuprinsul acţiunii şi prin întâmpinarea la recurs, nu a existat o relaţie de fapt care să intre sub incidenţa şi protecţia art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ( potrivit afirmaţiei reclamantului, nu i-a cumpărat niciodată nimic, pe stradă trecea pe lângă reclamant, făcându-se că nu îl cunoaşte).  

          În ce priveşte legea aplicabilă:  

                   Reclamantul este născut la data de 23.08.1972.      În   ce   priveşte    materia     stabilirii   paternităţii,   legislaţia    naţională  a cunoscut mai multe etape:    

  -    art.   60   C.   fam.,   perioadă  în   care   acţiunea   în   stabilirea   paternităţii   din   afara           căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la data naşterii copilului, cu           ipotezele   particulare   prevăzute   de   alin.   2  şi   3,   referitoare   la   momentul   de   la           care începe să curgă termenul de prescripţie de un an, prevăzut de alin. 1 (în           perioada 1 februarie 1954-până la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007);     

 -    art. 60 C. fam., modificat şi completat prin art. I pct. 5 a Legii nr. 288/2007           care a prevăzut că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii           acestuia ( 8 noiembrie 2001- 1 octombrie 2011);  

     -    art. 427 alin. 1 Noul cod civil care, de asemenea, instituie imprescriptibilitateaacţiunii în stabilirea paternităţii promovată de copil, aplicabil copiilor născuţi  după data de 1.10.2011, potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 ( începând cu  data de 1 octombrie 2011 până în prezent). Dispoziţia legală aplicabilă în materia stabilirii paternităţii este cea în vigoare la momentul naşterii copilului a cărui paternitate se solicită a fi stabilită, raportat la principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp.                 

    În opinia majoritară a instanţei de recurs se apreciază că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile în materia stabilirii paternităţii de la data naşterii reclamantului, adică art. 60 alin. 1 C. fam., potrivit căruia acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la data naşterii copilului.        

             Actuala reglementare – art. 427 alin. 1 din noul Cod civil ( în vigoare din 1 octombrie 2011), conţine o altă abordare, conform căreia dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului, Potrivit art. 47 din Legea nr.   71/2011,   această  dispoziţie   este   aplicabilă  numai   în   cazul   copiilor   născuţi   după intrarea     în  vigoare    a   legii  noi   –  1   octombrie     2011.    De    altfel,  chiar   în  absenţa prevederii   exprese   conţinută  în   art.   47   din   Legea   nr.   71/2011,   art.   427   alin.   1   Noul Cod      civil   nu    era    aplicabilă  în      cazul    reclamantului,  în   temeiul     principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 1 Cod civil 1864, reluat prin art. 6 alin. 1 noul Cod civil, fiind consfinţit totodatăşi în art. 15 alin. 2 din Constituţie.     

                 Art.   60    alin.   1   C.   fam.,    în   forma      în  vigoare      la  data    naşterii reclamantului, a fost modificat prin art. I pct. 5 din Legea nr. 288/2007, prin care s-a introdus   alin.   4,   care   a   prevăzut   că  acţiunea   aparţinând   copilului   nu   se   prescrie   în timpul vieţii acestuia.  Totodată, art. II a Legii nr. 288/2007 a prevăzut că dispoziţiile privind acţiunea   în   stabilirea   paternităţii   copilului   din   afara   căsătoriei   sunt   aplicabile  şi   în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.      

                Cu   privire   la   art.   II   a   Legii   nr.   288/2007,   Curtea   Constituţională  s-a pronunţat      prin   decizia    nr.   1345/9.12.2008        (n.r.  instanţele    de   fond   şi   pârâţii,   prin motivele   de   recurs,   reţinând   în   mod   eronat   incidenţa   deciziei   nr.   755/2008   a   Curţii Constituţionale,   aceasta   vizând   dispoziţiile   legale   în   materia   tăgadei   paternităţii),   în sensul că este neconstituţional. S-a reţinut în considerentele deciziei că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007        contravin      dispoziţiilor      constituţionale,      cuprinse      în   art.   15    alin.   2, neconstituţionalitatea   reglementării   rezultând   din   faptul   că  legea   nouă  se   aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.  

      Această decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie, potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992.   În urma pronunţării acestei decizii a Curţii Constituţionale, s-a tranşat definitiv problema referitoare la categoria de copii cărora le este aplicabilă Legea nr. 288/2007 – doar celor născuţi după intrarea în vigoare a acestui act normativ. 

                    Instanţa de apel a apreciat că demersul de stabilire a filiaţiei poate fi calificat   ca   o   situaţie   juridică  obiectivă,   durabilă  în   timp,   neconsumată  sub   legea veche, o situaţie ce practic dăinuie pe toată durata vieţii copilului.  Această calificare este însă nelegală, în opinia majoritară a instanţei de recurs.     Faptul    constitutiv     al  unei   situaţii   juridice    în   cazul   de   faţă  este    naşterea copilului,   care   a   avut   loc   la   data   de   23.08.1972  şi   care   a   creat   premisa   stabilirii paternităţii.   Naşterea reclamantului a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, deci „facta pretaerita”, s-a realizat în întregime la data de 23.08.1972 şi produce efectele prevăzute de art. 60 alin. 1 C.fam.       Dacă pentru faptul constitutiv al naşterii s-ar aplica legea ulterioară – Legea nr. 288/2007 – acesteia i s-ar atribui un caracter retroactiv.      De   fapt,   prin   dispoziţia     iniţială  a   art.  II  din   Legea     nr.   288/2007, declarată  neconstituţională  s-a   încercat   eludarea   principiilor   aplicării   legii   civile   în timp,     însă  Curtea     Constituţională,       prin   decizia    nr.  1354/2008       mai   sus   evocată,     a constatat      neconstituţionalitateaacestui     text,   restabilind      respectarea      principiilor aplicării legii civile în timp.   Faptul    generator      al   situaţiei    juridice    este    naşterea     copilului,     nu demersul de stabilire a paternităţii, cum a statuat instanţa de apel, de aici decurgând confuzia şi eroarea asupra aplicării legii civile în timp.    

          În   concluzie,   în   opinia   majoritară  a   instanţei   de   recurs,   în   ceea   ce   îl priveşte pe reclamant, dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 C. fam., în   forma   în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantului,   aspect   ce   reiese   atât   din principiile aplicării legii civile în timp (al neretroactivităţii  şi al aplicării imediate a legii   civile   noi,   tuturor   situaţiilor   născute   după  intrarea   ei   în   vigoare,   cu   excepţia ultraactivităţii legii vechi), cât şi din cele statuate cu titlu obligatoriu prin decizia nr.  1345/4.12.2008 a Curţii Constituţionale.  În   ceea   ce   priveşte    discriminarea      reţinută  de    instanţa    de   apel   ca argument în înlăturarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, curtea, cu majoritate de voturi, constată că nici aceasta nu poate fi reţinută. Instanţa    de   apel    afirmă  că  între     situaţia   reclamantului      şi   situaţia copiilor născuţi după modificarea art. 60 C. fam., prin Legea nr. 288/2007, respectiv după intrarea în vigoare a Noului cod civil la 1.10.2011, s-ar institui o discriminare sancţionată de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care s-ar considera că acţiunea reclamantului este supusă unui termen de prescripţie, iar o eventuală acţiune a celorlalţi copii născuţi dinafara căsătoriei, nu ar fi supusă vreunui termen de prescripţie.  În opinia instanţei de apel discriminarea ar deriva din aceea că situaţia juridică  este   identică  –   a   copiilor   născuţi   din   afara   căsătoriei,   dornici   de   a-şi   stabili filiaţia   –   deosebirea     făcând-o     momentul      naşterii,   care   nu   constituie    o  justificare rezonabilăşi obiectivă.   

     Curtea,     cu   majoritate     de   voturi,   va   înlătura    aceste    considerente, constatând că nu există o discriminare între reclamant, pe de o parte şi copiii născuţi din afara căsătoriei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, respectiv a Noului cod civil din 2011, pe de altă parte.  Faptul   că  statul,   prin   puterea    legiuitoare,    a   înţeles   să  reglementeze diferenţiat   regimul   juridic   al   prescripţiei   într-o   anumită  materie,   nu   poate   constitui temei al existenţei unei discriminări. Potrivit principiilor care guvernează aplicarea legii civile în timp, atât timp   cât   o   anumită  instituţie,   materie   (în   speţă,   stabilirea   paternităţii   copilului   din afara căsătoriei), este reglementată legal, toate situaţiile aparţinând acelei materii cad sub incidenţa normelor legale în vigoare la data naşterii lor.   

                  Astfel, chiar dacă pe parcursul derulării unei situaţii juridice statul, prin puterea legislativă înţelege să modifice modalitatea de reglementare a acesteia, acelei situaţii    născute    anterior    modificării    nu   îi  va  fi  aplicabilă  noua      prevedere     legală (adoptată pe parcursul derulării sale), ci aceea care o reglementa la momentul naşterii sale).Cu    privire   la   aplicarea    unor    alte   dispoziţii   normative      decât    cele incidente       unei    anumite     materii     reglementată  legal,        sub    pretextul     combaterii discriminării,   Curtea   Constituţională  s-a   pronunţat   prin   decizia   nr.   1325/4.12.2008, admiţând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. 1, 2, 4-11, art. 11, art. 27 alin. 2 – 6 din OG nr. 137/2000.   În considerentele acestei decizii s-a reţinut că aceste dispoziţii     ale OG      nr.  137/2000      lasă  posibilitatea     desprinderii     unui   înţeles    neconstituţional,     în virtutea căruia instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederi legale pe care    le  consideră  discriminatorii  şi   să  le  înlocuiască  cu      alte  norme     de   aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.    

                 Raţionamentul        Curţii   Constituţionale      se   aplică  prin    analogie    şi  în această cauză. Instanţa judecătorească, invocând discriminarea, nu poate aplica Legea nr. 288/2007 sau Noul cod civil, în demersul de stabilire a paternităţii reclamantului, fiind ipriveşte pe reclamant, dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 C. fam., în   forma   în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantului,   Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând       că  sunt    discriminatorii    şi   să  le  înlocuiască  cu      norme     create   pe   cale judiciar ă sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.  

                   Dacă  există  o      încălcare    a  art.  8 şi   14   din  Convenţia      Europeană  a Drepturilor Omului sau o contrarietate faţă de jurisprudenţa Curţii:   Curtea,   cu   majoritate   de   voturi,   constată  totodată  că  nicio   eventuală încălcare a dispoziţiilor art. 8  şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reţinută de instanţa de apel, incidentă în ipoteza respingerii acţiunii reclamantului ca prescrisă, nu subzistă.       Art.8   din   Convenţia   Europeană  a   Drepturilor   Omului   reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.   

                  În ce priveşte „viaţa de familie”, instanţa europeană a statuat că art. 8 presupune, prin ipoteză, existenţa unei familii (ca o relaţie de fapt).     Pentru   a   putea   invoca   art.   8   din   Convenţia   Europeană  a   Drepturilor Omului instanţa de apel trebuia să verifice dacă între reclamant şi presupusul tată au existat raporturi personale care să poată intra sub protecţia instituită de acest text al convenţiei.     În   ce   priveşte    relaţiile   dintre    părinţi   şi   copiii   născuţi    din    afara căsătoriei, curtea europeană a decis că o simplă legătură biologică, fără alte elemente juridice sau factuale care s ă indice existenţa unor raporturi personale strânse între un părinte  şi   copilul   său,   nu   are   a   fi   considerată  suficientă  pentru   a   intra   sub   protecţia instituită  de     art.  8   din   Convenţie      (Convenţia      Europeană  a       Drepturilor     Omului, comentariu pe articole, vol.I, Corneliu Bîrsan pag. 629). Or, între reclamant şi prezumtivul său tată, aşa cum el însuşi a arătat în cuprinsul acţiunii şi prin întâmpinarea la recurs, nu a existat o relaţie de fapt care să intre sub incidenţa şi protecţia art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ( potrivit afirmaţiei reclamantului, nu i-a cumpărat niciodată nimic, pe stradă trecea pe lângă reclamant, făcându-se că nu îl cunoaşte).                   Referitor     la  cauza    Phinikaridou      vs.  Cipru    nr.   23890/02/20.12.2007 reţinută  de     instanţa    de   apel   ca  argument      pentru    înlăturarea    excepţiei     prescripţiei dreptului la acţiune (n.r. în considerentele deciziei de apel fiind greşit menţionată ca şi cauza Nikaridou vs. Cipru), curtea, cu majoritate de voturi, constată că cele statuate de instanţa europeană nu sunt incidente în prezenta cauză, din două considerente:         Pe   de   o   parte,   această  hotărâre   s-a   pronunţat   anterior   deciziei   Curţii Constituţionale   nr.   1345/9.12.2008   prin   care   s-a   stabilit   că  prevederile   art.   II   din Legea nr. 288/2007 sunt neconstituţionale, astfel încât la data soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate,instanţa   constituantă  a  ţinut   seamă  de   cele   statuate   prin   această decizie a instanţei europene.                   Pe de altă parte, în această speţă concretă, instanţa europeană a statuat că  în   această  cauză  copilul   nu   a   avut   oportunitatea   să  cunoască  faptele   interesând paternitatea  şi   s-a   acordat   o   importanţă  mai   mare   interesului   general  şi   intereselor prezumtivului   tată şi   ale   familiei   acestuia,   decât   dreptului   reclamantului   de   a-i   fi dezvăluite originile.     În aceste condiţii, concrete, de speţă, aplicarea unui termen limită rigid în    exercitarea     procedurilor     de   paternitate,     fără  a   avea   în   vedere    circumstanţele individuale   ale   cauzei  şi   în   special   cunoaşterea   de   către   copil   a   faptelor   interesând paternitatea, a adus atingere chiar esenţei dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private, concluzia fiind aceea a încălcării art. 8 din Convenţie.

                    Or,   în   cauza   pendinte,   aşa   cum   însuşi   reclamantul   a   arătat   încă  prin acţiunea introductivă, a aflat că defunctul M.P. (faţă de care doreşte să-şi stabilească paternitatea      prin   prezentul      demers     judiciar),    este   tatăl   său,   încă  din     perioada adolescenţei.       În ce priveşte incidenţa art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici acest argument nu subzistă, raportat la cele arătate cu ocazia analizării incidenţei art. 8 din Convenţie.   Aşa   cum   chiar   Curtea   Europeană  a   statuat,   dreptul   la   nediscriminare prevăzut de art. 14 nu are o existenţă independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu    privire   la  drepturile   şi   libertăţile   pe   care   aceasta   le  reglementează:        convenţia interzice orice discriminare numai cu privire la aceste drepturi şi libertăţi (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, comentariu pe articole, vol. I, Corneliu Bîrsan pag. 891, 892).    Or, situaţia reclamantului, neintrând sub protecţia instituită de art. 8 din Convenţie, pentru considerentele arătate cu ocazia analizării acestei dispoziţii, nu se impune analiza incidenţei art. 14 din Convenţie. 

        În acest sens a decis Curtea Europeană în cauza Botta c/a Italie că într- o    speţă  în    care   dispoziţiile    art.  8   nu   au   fost   încălcate,    cu   privire    la  pretinsa discriminare pusă în discuţie, Curtea a arătat că art. 14 din Convenţie, „completează celelalte     cauze    normative      ale   Convenţiei”,      neavând     „o   existenţă  independentă”, dincolo de caracterul său autonom care-i permite aplicarea şi în ipoteza în care nu s-a constatat   încălcarea   unui   drept   apărat   de   aceasta,   dar,   în   nici   un   caz,   el   nu   poate   fi aplicat   când   însuşi   „dreptul   substanţial”   din   Convenţie,   invocat   de   reclamant,   este inaplicabil,      ca   în  speţa    de    faţă  (Convenţia       Europeană  a        Drepturilor     Omului, comentariu pe articole, vol. I, Corneliu Bîrsan pag. 895, 896).                     Or,   conform   celor   anterior   arătate,   dreptul   substanţial   la   respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut de art. 8 din Convenţie, este inaplicabil în cazul reclamantului, întrucât între el  şi prezumtivul tată nu a existat niciodată o relaţie de fapt care să intre sub incidenţa şi protecţia art. 8 din Convenţie.               Un   ultim   aspect   ce   se   impune   a   fi   analizat   este   acela   care   vizează practica judiciară în materie, întemeiată pe celelalte ipoteze reglementate de art. 60 C. fam., respectiv prin aliniatele 2 şi 3, care sunt total diferite de cea prevăzută în alin. 1.     Întrucât reclamantul în cuprinsul motivelor apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, prin care s-a constatat că acţiunea sa este prescrisă, a invocat faptul că „fiica lui A.P. şi alte persoane publice în instanţăşi-au câştigat dreptul la a-şi cunoaşte tatăl”, instanţa va face o analiză succintă a celor statuate în acea cauză, în scopul      analizării   comparative       a  situaţiei    reclamantei      din   acel   dosar    cu   situaţia reclamantului din dosarul pendinte, concluzia majoritară fiind în sensul că cele două situaţii nu sunt comparabile, pentru cele ce urmează: În  dosar    nr.  .../299/2011     al  Judecătoriei   Sectorului   I   Bucureşti,   s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 22478/28.11.2012, prin care s-a constatat că reclamanta B.A.M. este fiica defunctului A.P..    Circumstanţele acestei speţe sunt următoarele: reclamanta s-a născut la 14.07.1968,   în   certificatul   său   de   naştere,   la   rubrica   „tatăl”   fiind   menţionat   numitul B.N..  Prin sentinţa civilă nr. 11190/20.06.2012 a Judecătoriei Sectorului III Bucureşti,   pronunţată  în   dosar   nr.   …/301/2011,   având   ca   obiect   tăgada   paternităţii, instanţa a constatat că numitul B.N. nu este tatăl biologic al reclamantei.            Întrucât acţiunea având ca obiect stabilirea paternităţii reclamantei faţă de defunctul A.P. a fost promovată în termen de 1 an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost admisă acţiunea în tăgada paternităţii (mai mult, acţiunea în stabilirea paternităţii a fost promovată anterior, însă, în cursul derulării acesteia, s-a pronunţat  şi   a   rămas   irevocabilă  acţiunea   în   tăgada   paternităţii   bărbatului   care   era menţionat în certificatul de naştere al reclamantei ca fiind tatăl ei).  În   aceste   condiţii,   instanţa   a   trecut   la   soluţionarea   fondului  litigiului, iar   din    probaţiunea      administrată  a      reieşit   că  defunctul      A.P.   a   intenţionat     să  o recunoască pe reclamantă ca fiind fiica lui, sens în care în anul 1982 au fost efectuate analize care au atestat că reclamanta este compatibilă cu defunctul A.P. şi nu cu tatăl său.       Reiese aşadar că circumstanţele concrete din dosar nr. …/301/2011 al Judecătoriei Sectorului I Bucureşti sunt total diferite de cele din dosarul pendinte:  În   acel   dosar   reclamanta   avea   stabilită  paternitatea   faţă  de   numitul B.N., prin sentinţa civilă nr. 11190/20.06.2012 a Judecătoriei Sectorului III Bucureşti s-a    admis    acţiunea     în  tăgada    paternităţii,    iar  acţiunea    având     ca  obiect    stabilirea paternităţii faţă de defunctul A.P. era deja pe rol, fiind incidente dispoziţiile art. 60 alin.   2   Cod.   fam.,   în   forma  în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantei   P.A.M.   – 14.07.1968:   „dacă  (în   urma   admiterii   acţiunii   în   tăgăduirea   paternităţii),   un   copil   a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti (ipoteză pe deplin incidentă prin rămânerea irevocabilă a sentinţei civile nr. 11190/20.06.2012 a Judecătoriei Sectorului III Bucureşti), termenul de 1 an pentru pornirea acţiunii în stabilirea   paternităţii   din   afara   căsătoriei   va   curge   de   la   data   când   acea   hotărâre   a rămas definitivă”.                     Or, la momentul admiterii acţiunii având ca obiect tăgada paternităţii, dosarul     având     ca  obiect    stabilirea    paternităţii   faţă  de    defunctul     A.P.   era   pe  rol, acţiunea fiind promovată la data de 17.05.2011, termenul de 1 an prevăzut de art. 60 alin. 2 C. fam., nefiind împlinit.                     In   dosarul     pendinte,     paternitatea      reclamantului       nu    este   stabilită, acţiunea înregistrată la 11.01.2013 pe rolul Judecătoriei Vişeul de Sus, fiind primul demers   întreprins   de   reclamantul   născut   la   data   de   23.08.1972   în   vederea   stabilirii paternităţii sale.      

               În aceste condiţii, acţiunea reclamantului se încadrează în art. 60 alin. 1 C.fam., care prevede termenul de 1 an de la naşterea copilului, iar acţiunea înregistrată în   dosar    nr.  .../299/2011     al  Judecătoriei     Sectorului     I  Bucureşti     era   întemeiată  pe prevederile art. 60 alin. 2 Codul familiei.                     Din   cele   anterior   arătate,   reiese   că  circumstanţele   concrete   ale   celor două cauze sunt total diferite, tocmai aceste diferenţe făcând ca situaţia reclamantului şi cea a M.A.P. să nu fie comparabile.      

               Se mai impune a fi făcută menţiunea că au existat  şi situaţii de speţă care se încadrau în prevederile art. 60 alin. 3 Cod fam., care reglementează ipoteza în care mama a convieţuit cu pretinsul tată, ori dacă acesta din urmă a prestat întreţinere copilului, în acest caz, termenul de 1 an curgând de la data încetării convieţuirii ori a întreţinerii.    O   astfel   de   cauză  a   fost   cea   soluţionată  în   dosar   nr.   .../299/2006   al Curţii de Apel Bucureşti, prin care a rămas irevocabilă hotărârea prin care s-a stabilit paternitatea copilului A.I. născut la data de 21.11.1985, în persoana defunctului D.T..      În   acea   speţă  instanţa   a   reţinut   că  între   ziaristul   D.T.  şi   E.I.   a   fost dovedită o convieţuire permanentă, iar întreţinerea materială s-a exercitat benevol  şi în mod substanţial în favoarea copilului minor.    S-a reţinut că această atitudine a presupusului tată poate fi interpretară ca   o   mărturisire   tacită  de   paternitate,   o   mărturisire   care   prin   sine   însăşi   nu   atrage stabilirea   relaţiei   de   filiaţie,   dar   care   întrerupe   evoluţia   termenului   de   prescripţie   a acţiunii.       Reiese aşadar că, raportat la circumstanţele concrete ale reclamantului născut   din   afara   căsătoriei   la   data   de   23.08.1972,   fără  a   avea   stabilită  paternitatea, chiar în mod nereal (ca în cazul M.A.P.), fără ca presupusul tată să fi convieţuit cu mama sau să-i fi acordat reclamantului întreţinere în perioada minorităţii (ca în cazul lui A.T.), acţiunea promovată de acesta se încadrează în dispoziţiile art. 60 alin. 1 C. fam.,   în   vigoare   la   momentul   naşterii   reclamantului  şi,   raportat   la   data   promovării acţiunii – 11.01.2013 – acţiunea este prescrisă.                    Un   ultim   aspect   ce   se   mai   impune   a   fi   menţionat   este   acela   ca   în ipoteza      în  care   în   prezenta     cauză  excepţia       prescripţiei    ar  fi  înlăturată  (potrivit statuărilor din decizia recurată ) s-ar crea o situaţie de discriminare între reclamantul din prezenta cauză şi alte persoane aflate în situaţii identice cu acesta: copiii născuţi din afara căsătoriei, fără paternitate stabilită, care au promovat acţiunea în stabilirea paternităţii   ulterior   pronunţării   deciziei   Curţii   Constituţionale   nr.   1345/9.12.2008  şi evident, după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 60 alin. 1 Codul familiei, cărora,     în  mod     irevocabil,     practica    judiciară  constantă  le-a        respins    acţiunile    de stabilire a paternităţii ca prescrise ( expl: Decizia nr. 16/20.01.2010 a Curţii de Apel Suceava, Decizia civilă nr. 17/19.01.2011 a Curţii de Apel Iaşi).   

                  Pentru    toate  considerentele       arătate,   constatând   că  prima    instanţă  în mod corect a reţinut că acţiunea reclamantului este prescrisă, iar instanţa de apel, în mod greşit a înlăturat excepţia prescripţiei la acţiune, a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre judecare pe fond, în baza art. 312 alin. 1, coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., curtea, cu majoritate de voturi, va admite recursul declarat de pârâţii   M.P.,   M.M.  şi   K.   M.-C.   împotriva   deciziei  civile   nr.  44/A   din   30.01.2014   a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. .../336/2013, pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantul R.V. împotriva sentinţei civile nr.  1096/15.05.2013 a Judecătoriei Vişeu de Sus, pe care o va menţine.

 Extras din decizia nr. 912/ 2014 a Curții de Apel Cluj, secţia I-a civilă, sursa: http://www.curteadeapelcluj.ro/jurisprudenta.html, DECIZII RELEVANTE Anul 2014, trimestrul II