Dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. , art.7 din CEDO.

Din tehnica de redactare a acestor texte art. 474¹ şi art. 477 rezultă că hotărârile date de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, ci şi situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în interpretarea dată în recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituţionalităţii", şi nu la declararea neconstituţionalităţii. Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează  noţiuni noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene ce  înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială,  deoarece acest concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp,  hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a infirmat o jurisprudenţă constantă care, aşa cum s-a arătat, nu se cristalizase încă.

Caracterul general obligatoriu conferit acestei decizii de la momentul publicării derivă din faptul că art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală nu distinge nici în funcţie de tipurile de hotărâri pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul lor, astfel că indiferent de interpretările aduse unui text de instanţele judecătoreşti, inclusiv de către instanţa supremă într-un recurs în interesul legii sau o întrebare prealabilă "atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii să o aplice ca atare" (deciziile Curţii Constituţionale nr. 536 din 28 aprilie 2011 şi nr. 265 din 6 mai 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, respectiv nr. 372 din 20 mai 2014).

    Reglementarea cuprinsă în norma procesual penală la art. 474¹ şi art. 477¹ confirmă forţa general obligatorie a deciziilor date de instanţa de contencios constituţional, în condiţiile în care stabileşte că efectele hotărârilor interpretative pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încetează în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată.

Din tehnica de redactare a acestor texte rezultă că hotărârile date de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, ci şi situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în interpretarea dată în recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituţionalităţii", şi nu la declararea neconstituţionalităţii.

    În aceste condiţii, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi-a încetat efectele, începând cu data de 20 mai 2014 când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi astfel nu mai poate fi aplicată raporturilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, dar nesoluţionate definitiv până la data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional, întrucât, pentru considerentele dezvoltate în prezenta, nu reprezintă lege penală mai favorabilă.

    O asemenea interpretare nu ridică probleme nici din perspectiva art. 7 din Convenţia europeană care consacră, în general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi interzice, în particular, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când această aplicare operează în defavoarea acuzatului.

    Întrucât Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează acestei noţiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudenţe constante privind determinarea şi aplicarea legii penale mai favorabile după intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009. Altfel spus, o singură hotărâre fie şi dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanţa supremă, în realizarea competenţelor sale de interpretare şi aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepţiunea Curţii Europene cu o lege, concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp.

    Or cerinţa privind constanţa jurisprudenţei nu a fost îndeplinită în materia determinării şi aplicării legii penale mai blânde de către instanţele naţionale după 1 februarie 2014, dată fiind perioada foarte scurtă de timp, de doar trei luni, până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi interpretările diferite făcute în practica judiciară în sensul aprecierii legii penale mai favorabile fie în mod global, fie pe instituţii autonome, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestei din urmă orientări nu a existat o viziune unitară sub aspectul considerării ca autonome a diferitelor instituţii de drept penal.

    În aceste condiţii nu poate fi vorba de conturarea unei jurisprudenţe constante nici în ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile în materia prescripţiei penale în perioada de doar 20 de zile de la publicarea la 30 aprilie 2014 a hotărârii instanţei supreme de dezlegare a acestei chestiuni de drept până la încetarea efectelor sale în data de 20 mai 2014, când interpretarea în conformitate cu Constituţia a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal a devenit de imediată aplicare şi general obligatorie.

    Având în vedere că hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a infirmat o jurisprudenţă constantă care, aşa cum s-a arătat, nu se cristalizase încă la acest moment, nu se poate vorbi despre o încălcare a exigenţelor art. 7 din Convenţia europeană, o asemenea posibilitate putând fi apreciată doar pentru viitor, în cazul în care practica instanţelor naţionale în materia determinării şi aplicării legii penale mai favorabile nu va fi unitară şi conformă cu legea fundamentală.

    De altfel, sfera de aplicare a art. 7 din Convenţia europeană nu cuprinde şi prescripţia răspunderii penale, chiar dacă în dreptul intern aceasta reprezintă o instituţie de drept penal substanţial, întrucât Curtea Europeană a calificat în jurisprudenţa sa constantă prescripţia ca fiind o instituţie de procedură penală care nu se circumscrie ariei de acţiune a principiului legalităţii incriminării şi a celui al legalităţii pedepsei consacrate prin acest articol.

    Această poziţie a fost explicată prin faptul că instanţa europeană de contencios este chemată să asigure aplicarea unitară a Convenţiei europene asupra tuturor statelor membre, fără a putea califica instituţia prescripţiei, în propria sa jurisprudenţă, ca aparţinând dreptului penal sau procesual penal, în funcţie de specificul reglementărilor în materie din aceste state (Cauza Kononov contra Letoniei din 2008, Cauza Scoppola contra Italiei din 2009, Cauza Coeme şi alţii contra Belgiei din 2000).

    Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va stabili că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.

Extras din Decizia nr. 21/2014,   ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE-COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, sursa Monitorul Oficial, Partea I  nr. 829 din 13/11/2014.