Revendicare imobiliara, lăcaș de cult, art. 3 din Decretul-Legea nr. 126/1990.
Lăcaşul de cult este locul sfinţit unde se
desfăşoară cultul divin, pentru membrii unei comunităţi, care au aderat la
respectivul cult. Modul de dobândire a acestor bunuri este de cele mai multe
ori din donaţii şi contribuţii ale credincioşilor din cultul respectiv. Aşadar,
din punct de vedere al patrimoniului, lăcaşul de cult aparţine membrilor
comunităţii şi nu bisericii sau parohiei. Preluarea lăcaşului de cult situat în
Baia Mare de către Statul Român a fost abuzivă, însă cu toate acestea nu se
poate face abstracţie de efectele generate în timp de acest act normativ,
respectiv de faptul că majoritatea credincioşilor greco-catolici care au trecut
la cultul ortodox s-au integrat în biserica ortodoxă în decursul a aproape 70
de ani şi nu mai doresc revenirea la cultul greco-catolic. Opţiunea membrilor
comunităţii de a adera la un cult sau altul nu poate fi ignorată în cadrul
acestui litigiu, iar dacă în 1948 exista o majoritate greco-catolică care
utiliza lăcaşul de cult în litigiu, astăzi acest lăcaş de cult este folosit de
majoritatea ortodoxă a comunităţii. Comunitatea locală a oraşului Baia Mare a
depus eforturi în atenuarea prejudiciului creat reclamantei prin preluarea
lăcaşului de cult în 1948 şi prin mai multe hotarari ale consiliului local s-au
dat cu titlu de masuri reparatori mai multe terenuri potrivit art. 4 din
Decretul-Lege nr. 126/1990, pentru
constructia de Biserici Greco-Catolice. Înalta Curte constată că recursul
declarate este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Demersul judiciar al recurentei-reclamante întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu poate face abstracţie
de dispoziţiile art. 3 din
Decretul-Legea nr. 126/1990, care prevăd că „situaţia juridică a lăcaşurilor de
cult şi a caselor parohiale se va stabili ţinând cont de dorinţa credincioşilor
din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Or, datele statistice reţinute în speţă scot în evidenţă că la recensământul
din 2002, în oraşul Baia Mare erau înregistraţi 98.454 de credincioşi ortodocşi
şi 8.345 de credincioşi greco-catolici.
Potrivit recensământului din 2011 în Baia Mare erau înregistraţi 98.040
credincioşi ortodocşi şi 1.476 credincioşi greco-catolici.
În raport cu Decretul-Lege nr. 126/1990 privind
unele măsuri reparatorii la Biserica Română Unită cu Roma prin care este
reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin
efectul Decretului nr. 358/1948, în mod corect instanţa de
apel nu putea ignora reglementarea specială în materie care impune drept
criterii de care să se ţină seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii,
dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile.
Or, în speţă, credincioşii ortodocşi sunt majoritari, iar instanţa de apel nu
putea face abstracţie de această împrejurare., iar pe de altă parte,
recurenta-reclamantă nu a răsturnat această prezumţie.
Asupra cauzei de faţă,
constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.
1918 din 19 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Maramureş, în Dosar nr.
1955/100/2009 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei, excepţie ridicată de pârâtă şi soluţionând cauza pe fond: a fost
admisă acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta Episcopia Română Unită
cu Roma Greco-Catolică a Maramureşului, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Baia
Mare, şi în consecinţă, s-a dispus rectificarea înscrierilor din CF Baia Mare,
în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei şi
înscrierea dreptului de proprietate pe vechiul proprietar, respectiv pe
reclamantă, pârât a fost obligată să predea reclamantei în deplină proprietate
şi posesie următoarele imobile: imobilul situat în Baia Mare, înscris în CF
Baia Mare compus din: Biserică Catedrală, capelă, casă de locuit şi teren în
suprafaţă de 6676 mp; imobilul înscris în CF Baia Mare în suprafaţă de 81.104
mp (cimitir); imobilul în suprafaţă de 190 mp (cimitir) din parcela din CF Baia
Mare; imobilul în suprafaţă de 534 mp (cimitir) din parcela din CF Baia Mare; -
imobilul în suprafaţă de 1 ha 1412 mp (cimitir) cu parcela din CF Baia Mare,
iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei 5.400 RON cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunţa această
sentinţă, instanţa de fond a reţinut că imobilul înscris în CF Baia Mare, a
fost proprietatea Parohiei Greco-Catolice Române din Baia Mare, înscrierea
realizându-se anterior anului 1920. Pe parcela în 1909 s-a construit de către
Biserica Catolică o casă de locuit şi o locuinţă pentru cantor. Primăria
oraşului Baia Mare a confirmat că imobilul Biserică catolică împreună cu casa
de locuit, locuinţa pentru cantor şi cimitirul sunt proprietatea Bisericii
Unite cu Roma. Edificarea bisericii, casei şi casei cantorului de către
reclamantă nu au fost contestate de către pârâtă.
În anul 1936 Parohia veche
din Baia Mare a fost ridicată la rang de Episcopie, care este succesoarea
parohiei, motiv pentru care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale
active a reclamantei.
În 1956 în baza adresei
înaintate de către Parohia Ortodoxă Baia Mare s-a intabulat dreptul de
proprietate în favoarea acesteia, temeiul legal fiind Decretul nr.
177/1948 şi Decretul nr.
358/1948.
Instanţa a reţinut că
procedura concilierii între culte a rămas fără obiect şi tribunalul este
competent să soluţioneze acţiunea reclamantei.
S-a reţinut că pârâta nu a
depus nici o dovadă din care să rezulte că între momentul intrării în vigoare a
Decretului nr.
177/1948 şi Decretul nr.
358/1948 au trecut la cultul ortodox 75% dintre enoriaşii
greco-catolici. Prin Decretul nr. 9/1989 s-a abrogat Decretul nr.
358/1948 şi prin Decretul-lege nr. 126/1990 s-a recunoscut caracterul abuziv
al Decretului nr.
358/1948.
Întrucât pârâta nu a
îndeplinit condiţiile prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 (acordul proprietarului sau o
hotărâre judecătorească pronunţată în temeiul art.
37 din Decretul nr. 177/1948), a fost admisă acţiunea în
rectificare potrivit art. 34 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938.
În temeiul art. 480 şi art.
6 din Constituţie, art.
1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie,
a fost obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate parcela (biserica,
casele de locuit şi terenul solicitat).
Împotriva acestei sentinţe
a formulat apel pârâta Parohia Ortodoxă Baia Mare, solicitând admiterea
apelului şi, în urma rejudecării, respingerea acţiunii în revendicare.
Un motiv de apel vizează faptul că instanţa de
fond a ignorat cu desăvârşire importanţa voinţei credincioşilor în ceea ce
priveşte posibilitatea de revendicare.
Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. nr. 126/1990,
are prioritate soluţionarea diferendului pe cale admisibilă şi doar în
subsidiar prin acţiune de drept comun.
Posibilitatea revendicării
este recunoscută numai în situaţia în care există o dorinţă a credincioşilor în
acest sens. în ipoteza în care
credincioşii nu-şi exprimă
dorinţa în sensul redobândirii bunurilor preluate, nu va putea urma acţiunea de
drept comun.
Dispoziţiile legale
invocate au fost adoptate cu scop de reparaţie, iar beneficiari nu pot fi decât
cei afectaţi de aceste măsuri, credincioşii. Prin urmare, voinţa enoriaşilor
este decizională în privinţa posibilităţilor de revendicare, deoarece ei au
fost afectaţi prin aceste preluări.
Aşadar, enoriaşii sunt cei
care pot solicita restituirea acestor bunuri, ori dacă enoriaşii nu şi-au
manifestat dorinţa, cultul sau o componentă a acestuia(cum ar fi reclamanta),
nu va putea reclama bunurile, doar comunitatea Greco-Catolică. Majoritatea
celor afectaţi de măsura preluării imobilului au trecut la cultul ortodox şi în
prezent aceste persoane nu mai au dorinţa restituirii acestor bunuri.
Prin art. 4 din Decretul-Lege nr. nr. 126/1990 în
forma sa iniţială instituia o formă alternativă de reparaţie, tocmai pentru că
revendicarea era condiţionată de voinţa credincioşilor. Ori în cazul de faţă,
reclamanta a beneficiat de aceste prevederi, în prezent având în patrimoniu mai
multe lăcaşuri de cult decât avea în momentul preluării imobilului din litigiu.
…. Asociaţia foştilor
greco-catolici în prezent ortodocşi şi ai urmaşilor lor din Parohia Baia Mare
au formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei apelante.
În motivarea cererii s-a
arătat că această asociaţie reprezintă totalitatea creştinilor care formulau
comunitatea greco-catolicilor din Baia Mare care au trecut la cultul ortodox.
După recunoaşterea
Bisericii Române Unită cu Roma, ca urmare a adoptării Decretului nr. 126/1990, nu au revenit la cultul
greco-catolic, au rămas la cultul ortodox, susţinând interesul acestuia.
În calitate de membrii ai
comunităţii ortodoxe din Baia Mare, apreciază că justifică interesul juridic
pentru formularea cererii de intervenţie accesorie.
Cu privire la fondul
cauzei, intervenienta a arătat că preluarea abuzivă nu poate fi invocată de
Episcopie, ci de către credincioşii care au fost constrânşi să părăsească
cultul pentru a trece la cultul ortodox împreună cu bunurile lor. S-a mai
invocat că a beneficiat de măsuri reparatorii, cultul greco-catolic, acordate
de Consiliul Local Baia Mare şi Consiliul Judeţean Maramureş.
Reclamanta intimată nu a
depus întâmpinare.
În ceea ce priveşte fondul
cauzei, prin concluzii reclamanta a
apreciat că dreptul de proprietate aparţine parohiei ca personalitate juridică,
distinct de enoriaşii persoane fizice, invocându-se Decizia nr. 608/1999,
Decizia nr. 1522/2005 în care s-a statuat că reconstituirea dreptului de
proprietate nu se face în funcţie de numărul credincioşilor. În acelaşi sens
este invocată şi Decizia nr. 1502/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
ori încălcarea acestei jurisprudenţe ar reprezenta o încălcare a art. 6
C.E.D.O.
Recensământul din anul
2002 indică numărul credincioşilor ortodocşi din Baia Mare din acel an, nu la
nivelul anului 1948 şi reprezintă instituirea retroactivă cu 60 de ani a unui
drept de proprietate. Cererea de intervenţie este apreciată ca fiind un
artificiu deoarece nu s-a făcut dovada că membrii asociaţiei sunt foşti
greco-catolici trecuţi la cultul ortodox.
Decretul-Lege nr. 177/1948
nu a fost aplicat corect, deoarece bisericile sunt exceptate şi nu se includ în
categoria bisericilor care se transferă la noul cult - acest motiv este
neconstituţional, însă fiind abrogat nu mai poate fi invocată
neconstituţionalitatea acestuia.
Reclamanta intimată a
arătat că hotărârile Consiliului Local Baia Mare nu menţionează că terenurile
date în folosinţă Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică sunt
despăgubiri pentru imobilele prezentului litigiu şi niciodată reclamanta nu a
acceptat vreo despăgubire pentru imobilele din prezenta cauză.
În al doilea rând, terenul
este proprietatea reclamantei confiscate în 1948 deci nu este primită cu titlu
de despăgubire. Terenul, în suprafaţă de 900 mp., primit în folosinţă nu are
caracter compensator deoarece şi Episcopia Ortodoxă a primit un teren mai
mare-1380 mp, fără scop compensator.
Pârâta apelantă prin
concluziile scrise a arătat că reclamanta nu a depus întâmpinare şi nu a depus
înscrisuri cu privire la o serie de aspecte referitoare la dreptul canonic şi
au fost susţinute numai cu la cuvântul pe fond neputând fi verificate sau
confruntate.
Curtea
de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia nr. 41/A/2012 din 28 martie 2012 a
admis apelul pârâtei Parohia Ortodoxă Baia Mare şi cererea de intervenţie
accesorie formulată în interesul pârâtei de intervenienta Asociaţia Foştilor
Greco-Catolici în prezent ortodocşi şi a urmaşilor lor împotriva sentinţei
civile nr. 1918 din 19 octombrie 2011 a Tribunalului Maramureş pe care a
schimbat-o în parte şi în consecinţă:
A respins acţiunea
principală formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma,
Greco-Catolică a Maramureşului în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă
Baia Mare.
Reclamanta a fost obligată
să-i plătească pârâtei cheltuielile de judecată în sumă de 5.000 RON.
A menţinut dispoziţiile
sentinţei privind respingerea excepţiei calităţii procesuale active a
reclamantei.
Pentru a hotărî astfel,
instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Acţiunea promovată de
reclamantă nu este o acţiune în revendicare clasică a proprietarului posesor
împotriva posesorului neproprietar, ci are ca obiect un imobil preluat de către
Statul Român în perioada regimului totalitar comunist.
În acest context, trebuie
analizate condiţiile în care se poate restitui bunul în litigiu.
În ceea ce priveşte
modalitatea în care statele est europene determină măsurile reparatorii pe care
le decid pentru a repara abuzurile din perioada totalitară, Curtea de la
Strasbourg a precizat că art.
1 din Protocolul 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar
stabili pentru statele contractante o obligaţie generală de restituire a
bunurilor care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. De
asemenea, dispoziţiile acestui text nu impun statelor contractante nici o
restricţie în exerciţiul libertăţilor de a determina domeniul de aplicare a
legislaţiei pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri
trecute în orice mod în proprietatea lor şi în a stabili condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de
proprietate asupra unor bunuri de care au fost deposedate.
Aşadar, în cazul de faţă,
instanţa a avut în vedere dispoziţiile legale care creează cadrul juridic
pentru restituirea lăcaşelor de cult.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990,
privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, situaţia
lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi au fost
preluate de către Biserica Ortodoxă Română, urma să fie stabilită de către o
comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte
religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin
aceste bunuri. În ipoteza în care aceste demersuri eşuează, părţile putând să
promoveze o acţiune de drept comun. în art. 4 din acelaşi act normativ s-a prevăzut
că în localităţile in care numărul lăcaşurilor de cult este insuficient in
raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi
lăcaşuri de cult, in care scop va pune la dispoziţia cultelor respective
terenul aferent in cazul in care acestea nu dispun de acest teren şi va
contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare.
În ceea ce priveşte alte
bunuri, decât lăcaşurile de cult, preluate abuziv în perioada comunistă de la
cultele religioase, a fost adoptată O.U.G. nr. 94/2000, prin care s-au acordat măsuri
reparatorii prin restituirea în natură sau echivalent pentru imobilele care au
fost preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu de Statul Român în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.
În ceea ce priveşte
lăcaşurile de cult, s-a prevăzut că situaţia acestora urmează să fie
reglementată printr-o lege specială, care până în prezent nu a fost adoptată.
Cu toate acestea, acţiunea
reclamantei nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, urmând ca instanţa să
analizeze dacă aceasta este fondat, raportat la dispoziţiile Codului civil,
precum şi dispoziţiile Decretului-Lege 126/1990.
Aşadar, din dispoziţiile
legale mai sus reţinute a rezultat că situaţia lăcaşurilor de cult are un
tratament diferit, decurgând din natura acestora de bunuri sacre.
Astfel, lăcaşul de cult
este destinat cultului divin, după cum rezultă din art. 2 alin. (2) din
Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti şi intră în categoria
bunurilor sacre.
Tratamentul juridic
diferit aplicat bunurilor sacre şi bunurilor comune ale bisericii, după cum au
fost diferenţiate în regulament, a fost preluat şi în dreptul laic, întrucât,
dacă bunurile comune ale bisericii, averea parohială, terenurile, etc. au putut
fi retrocedate prin O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce priveşte bunurile
sacre, lăcaşurile de cult, situaţia acestora nu a fost reglementată, această
problemă fiind dificilă, datorită dublului rol al lăcaşului de cult, spiritual
şi uman.
Lăcaşul de cult este locul
sfinţit unde se desfăşoară cultul divin, pentru membrii unei comunităţi, care
au aderat la respectivul cult. Modul de dobândire a acestor bunuri este de cele
mai multe ori din donaţii şi contribuţii ale credincioşilor din cultul
respectiv. Aşadar, din punct de vedere al patrimoniului, lăcaşul de cult
aparţine membrilor comunităţii şi nu bisericii sau parohiei.
În cazul de faţă, este
notoriu că lăcaşul de cult din Baia Mare înscris în CF Baia Mare, fost nelegal
preluat de la Biserica Greco-Catolică, deoarece trecerea de la Biserica
Greco-Catolică la Biserica Ortodoxă nu a fost voluntară în baza voinţei şi
libertăţii credincioşilor greco-catolici cum se stipulează în art. 27 din
Decretul-Lege nr. 177/1948. După instaurarea regimului comunist Biserica Română
Unită cu Roma a fost desfiinţată prin Decretul nr.
358/1948, deci printr-un act normativ s-a dispus trecerea
credincioşilor de la un cult la altul şi nu ca urmare a voinţei credincioşilor,
deci este inutilă verificarea îndeplinirii procedurii de trecere de la un cult
la altul prevăzut de art.
37 din Decretul nr. 177/1948.
Aşadar, preluarea
lăcaşului de cult situat în Baia Mare de către Statul Român a fost abuzivă,
însă cu toate acestea nu se poate face abstracţie de efectele generate în timp
de acest act normativ, respectiv de faptul că majoritatea credincioşilor
greco-catolici care au trecut la cultul ortodox s-au integrat în biserica
ortodoxă în decursul a aproape 70 de ani şi nu mai doresc revenirea la cultul greco-catolic.
Curtea Europeană a statuat
în legătură cu măsurile reparatorii pe care le pot lua fostele ţări est
europene, după căderea regimului totalitar şi în cauza Pincova şi Pine, vs
Republica Cehă a apreciat asupra aspectului că „atenuarea vechilor neajunsuri
aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, adică repararea
vechilor nedreptăţi nu se poate face într-o manieră în care să se creeze noi
inechităţi.
Ori, după cum rezultă din
recensământul din 2002, în oraşul Baia Mare erau înregistraţi 98.454
credincioşi ortodocşi şi 8.345 credincioşi greco-catolici. Iar potrivit
recensământului din 2011 în oraşul Baia
Mare erau înregistraţi
98.042 credincioşi ortodocşi iar numărul credincioşi greco-catolici a scăzut cu
1.476 credincioşi. Din aceste date statistice rezultă fără echivoc că, în
prezent, în oraşul Baia Mare există o majoritate ortodoxă, iar credincioşii
greco-catolici sunt minoritari.
Decretul nr.
358/1948 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, iar prin Decretul-Lege nr. 126/1990 Biserica Română Unită cu Roma a
fost recunoscută oficial. Deci din 1990 credincioşii cultului greco-catolic
puteau reveni la acest cult însă majoritatea au preferat să rămână în biserica
ortodoxă, după cum se constată la 20 de ani la de recunoaşterea oficială a
bisericii greco-catolice.
Aşadar, opţiunea membrilor
comunităţii de a adera la un cult sau altul nu poate fi ignorată în cadrul
acestui litigiu, iar dacă în 1948 exista o majoritate greco-catolică care
utiliza lăcaşul de cult în litigiu, astăzi acest lăcaş de cult este folosit de
majoritatea ortodoxă a comunităţii.
Ori, lăcaşul de cult a
fost edificat pentru a servi interesului comunităţii religioase locale
alcătuită din locuitorii credincioşi ai localităţii.
Întrucât lăcaşul de cult
aparţine comunităţii locale religioase şi în cazul de faţă credincioşii
ortodocşi sunt majoritari, instanţa nu poate să facă abstracţie de interesul şi
voinţa acestora potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990,
situaţie în care acţiunea în revendicare este nefondată.
Comunitatea locală a
oraşului Baia Mare a depus eforturi în atenuarea prejudiciului creat
reclamantei prin preluarea lăcaşului de cult în 1948 şi prin Hotărârea nr. 51
din 23 iunie 1993 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziţia
Episcopiei Greco-Catolice din Baia Mare terenul în suprafaţă de 800 mp, ca
măsură reparatorie potrivit art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990, după
cum rezultă din conţinutul hotărârii. Prin Hotărârea nr. 37/1999 emisă de
Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziţia reclamantei terenul în
suprafaţă de 900 mp pentru a se construi Biserica Greco-Catolică Sfânta Măria,
întemeindu-se şi în acest caz pe dispoziţiile art. 4 Decretul-Lege nr.
126/1990. Prin Hotărârea nr. 153/2000 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a
pus la dispoziţia reclamantei terenul în suprafaţă de 4028 mp pentru a se
construi Biserica Greco-Catolică, Parohia III, întemeindu-se şi în acest caz pe
dispoziţiile art. 4 Decretul-Lege nr. 126/1990., iar prin
Hotărârea nr. 566/2007 emisă de Consiliul Local Baia Mare s-a pus la dispoziţia
reclamantei terenul în suprafaţă de 4028 mp pentru a se construi Biserica
Greco-Catolică „Sfântul Anton". Nu poate fi primită susţinerea reclamantei
intimate că atribuirea acestor terenuri nu s-a făcut cu scop compensator,
deoarece contrariul rezultă chiar din conţinutul hotărârilor invocate în care
se stipulează că se întemeiază pe dispoziţiile art. 4
Decretul-Lege nr. 126/1990. După cum s-a arătat în cele mai
sus reţinute, membrii comunităţii, majoritari ortodocşi, participă prin
măsurile mai sus indicate la atenuarea prejudiciului adus membrilor comunităţii
greco-catolice, în perioada comunistă.
În prezenta cauză au
formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei apelante,
Asociaţia Foştilor Greco-Catolici în Prezent Ortodocşi şi a Urmaşilor Lor, Baia
Mare. În temeiul art. 52 C. proc. civ. curtea a admis şi
această cerere de intervenţie având în vedere considerentele anterior reţinute.
Reclamanta Episcopia
Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a Maramureşului prin recursul declarat a
criticat decizia instanţei de apel invocând următoarele critici de
nelegalitate:
Primul argument al
instanţei de apel în respingerea acţiunii referitor la numărul credincioşilor
ortodocşi ce formează majoritatea în raport cu credincioşii greco-catolici care
constituie minoritatea, depăşeşte limitele puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), şi constituie un nou
izvor al dreptului de proprietate, încălcând şi jurisprudenţa CEDO (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Datorită faptului că
dreptul de proprietate aparţine Episcopiei persoană juridică distinctă de
enoriaşii persoanei fizice Curtea de Apel Bucureşti prin practica constantă,
începând din 1999 şi până în 2005 a statuat că: „problema reconstituirii
dreptului de proprietate şi apartenenţa proprietăţii nu se fac în funcţie de
numărul acestora", în acelaşi sens pronunţându-se şi instanţa supremă.
Încălcarea acestei
jurisprudenţe reprezintă o încălcare a art. 6
coroborat cu art. 14
din CEDO, deoarece pentru părţile din respectivele litigii legea a fost
aplicată într-un fel iar pentru reclamantă în alt fel.
A mai arătat
recurenta-reclamantă că, în viziunea instanţei de apel, recensământul din anul
2002 care indică numărul credincioşilor ortodocşi din Baia Mare reprezintă
instituirea retroactivă - cu 60 de ani în urmă, a unui drept de proprietate.
Sub acest aspect recurenta
a susţinut că în urma deciziei din 25 mai 2004 pronunţată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, ale Rapoartelor de ţară asupra României din perioada
2002-2004, a fost adoptată Legea nr.
182/2005 de modificare a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, text
în temeiul căruia se pot revendica şi retroceda bunurile preluate abuziv în
temeiul Decretului nr.
358/1948.
Insă, accesul la instanţa
de judecată, trebuie să fie unul efectiv, cum s-a reţinut şi în cauza Lungoci
contra României, şi nu unul formal.
Recurenta-reclamantă a mai
arătat că un alt argument al instanţei de apel îl constituie pretinsa reparaţie
prin dreptul de folosinţă conferit de Consiliul Local Baia Mare, motiv de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ..
În dezvoltarea acestei
critici recurenta a arătat că în niciuna dintre hotărârile de consiliu local nu
se menţionează că terenurile date în folosinţă constituie despăgubiri pentru
imobilele ce face obiectul prezentului litigiu.
Examinând decizia atacată
prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarate
este nefondat u….. pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Demersul judiciar al
recurentei-reclamante întemeiat pe dispoziţiile art.
480 C. civ. nu poate face abstracţie de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Legea nr. 126/1990, care
prevăd că „situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale se va
stabili ţinând cont de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin
aceste bunuri".
Or, datele statistice
reţinute în speţă scot în evidenţă că la recensământul din 2002, în oraşul Baia
Mare erau înregistraţi 98.454 de credincioşi ortodocşi şi 8.345 de credincioşi
greco-catolici.
Potrivit recensământului
din 2011 în Baia Mare erau înregistraţi 98.040 credincioşi ortodocşi şi 1.476
credincioşi greco-catolici.
În raport cu Decretul-Lege
nr. 126/1990 privind unele măsuri reparatorii
la Biserica Română Unită cu Roma prin care este reglementată modalitatea de
restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr.
358/1948, în mod corect instanţa de apel nu putea ignora
reglementarea specială în materie care impune drept criterii de care să se ţină
seama în rezolvarea unor asemenea pretenţii, dorinţa credincioşilor din
comunitatea care deţine bunurile.
Or, în speţă, credincioşii
ortodocşi sunt majoritari, iar instanţa de apel nu putea face abstracţie de
această împrejurare.
Pe de altă parte,
recurenta-reclamantă nu a răsturnat această prezumţie.
Curtea Constituţională,
pronunţându-se asupra neconstituţionalităţii art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, a
stabilit prin mai multe decizii că acest text de lege nu încalcă principiul
libertăţii cultelor religioase.
Nefondată este şi critica
referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 9,
14
şi 46
din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, în speţă neexistând o încălcare a convenţiei din perspectiva
dreptului la un proces echitabil, a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de
religie, neexistând diferenţe de tratament care să conducă la discriminare.
.
Text extras si ușor modificat din Decizia
nr. 2646/2013 A Secţiei Civile a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, sursa scj.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu