Restituirea partiala a imobilului, restituirea despagubrii primite in temeiul Legii nr. 112/1995 , art. 12 din Legea nr. 10/2001, art. 22 din Legea nr. 247/2005.

De la -
Înalta Curte apreciaza ca art. 22 al Legii nr. 247/2005 nu reglementeaza aceeasi ipoteza cu cea prevazuta în art. 12 al Legii nr. 10/2001, astfel încât art. 22 al Legii nr. 247/2005 nu poate înlatura de la aplicare art. 12 al Legii nr. 10/2001, deoarece nu constituie o reglementare speciala a aceleiasi situatii juridice, care sa determine aplicarea sa cu prioritate, în temeiul principiului specialia generalibus derogant - legea speciala se acorda cu prioritate fata de legea generala.
    Prin urmare, restituirea în natura partiala a imobilului este conditionata de restituirea despagubirii primite pentru imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, însa nu integral, ci numai partial, proportional cu partea de imobil pentru care se dispune repararea prejudiciului adus prin nationalizare.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile mentionate, Înalta Curte apreciaza ca acesta este fondat pentru urmatoarele considerente:
    În speta dedusa judecatii reclamantii au dobândit masuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, atât în natura, cât si prin echivalent, si doresc ca restituirea în natura sa se realizeze anterior compensarii cu sumele pe care le-au primit ca despagubire pentru acelasi imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
    Potrivit art. 12 al Legii nr. 10/2001, în situatia imobilelor detinute de stat, de o organizatie cooperatista, sau de orice alta persoana juridica dintre cele prevazute la art. 21 alin. (1), (2) si (4), daca persoana îndreptatita a primit o despagubire, restituirea în natura este conditionata de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despagubirii primite, actualizata cu coeficientul de actualizare stabilit.
    Pe de alta parte, art. 22 alin. (1) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prevede ca, în cazul în care statul si persoanele îndreptatite au obligatii reciproce de plata si, respectiv, restituire, a unor despagubiri rezultate din aplicarea Legii nr. 112/1995 ori a altor acte normative anterioare prin care s-au acordat despagubiri si, respectiv, a Legii nr. 10/2001, la cererea persoanei îndreptatite, prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor se va dispune compensarea acestora.
    Prin urmare, legea stabileste distinctia între rambursare, care este legata de restituirea în natura, si compensare, care se aplica atunci când are loc simultan restituirea în natura partiala si acordarea de despagubiri prin echivalent pentru restul imobilului, cât si atunci când se acorda numai masuri reparatorii prin echivalent, în toate ipotezele valoarea despagubirilor urmând a fi compensata cu valoarea reactualizata a sumelor primite de reclamanti pentru acelasi imobil în temeiul unor legi anterioare Legii nr. 10/2001.
    Din analiza art. 22 alin. (1) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte constata ca acest articol se aplica numai în ipoteza în care restituirea în natura a imobilului este dispusa prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, odata cu compensarea, or reclamantii nu mai doresc sa astepte evaluarea pe care o realizeaza aceasta comisie si solicita ca restituirea în natura sa se realizeze anterior evaluarii, urmând ca, la momentul compensarii, sa se aiba în vedere si apartamentele care au fost restituite în natura.
    Dorind restituirea în natura partiala a imobilului printr-o alta dispozitie, anterioara deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, cererea reclamantelor iese de sub incidenta art. 22 al Legii nr. 247/2005 si se circumscrie art. 12 al Legii nr. 10/2001.
    Astfel, obligatia instituita de art. 12 al Legii nr. 10/2001 subzista si în ipoteza în care masurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 se acorda persoanei îndreptatite atât în natura, cât si în echivalent.
    Atât din cuprinsul art. 22 al Legii nr. 247/2005, cât si din art. 22.1 al H.G. nr. 1095/2005 privind Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 247/2005, se desprinde concluzia ca poate avea loc compensarea si în ipoteza în care persoana îndreptatita primeste o parte din imobil în natura si o alta parte prin echivalent, astfel cum este cazul în speta de fata. Conform art. 22 al Legii nr. 247/2005 si al Normelor metodologice ale acestei legi, compensarea se realizeaza în toate ipotezele de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, ulterior evaluarii despagubirilor.
    Evaluarea priveste cuantumul despagubirilor în limita carora se vor acorda titlurilor de plata, conform art. 22 alin. (4) al Legii nr. 247/2005, ceea ce presupune inclusiv stabilirea valorii partii de imobil restituit în natura, atunci când aceasta ipoteza exista, fara ca textul de lege sa mentioneze alt momentul la care se realizeaza restituirea, ceea ce înseamna ca acest moment este cel al emiterii dispozitiei de catre Comisia Centrala.
    De altfel, din întreaga reglementare a art. 22 reiese ca restituirea în natura se realizeaza prin dispozitia Comisiei Centrale, odata cu acordarea de despagubiri prin echivalent.
    Astfel fiind, Înalta Curte apreciaza ca art. 22 al Legii nr. 247/2005 nu reglementeaza aceeasi ipoteza cu cea prevazuta în art. 12 al Legii nr. 10/2001, astfel încât art. 22 al Legii nr. 247/2005 nu poate înlatura de la aplicare art. 12 al Legii nr. 10/2001, deoarece nu constituie o reglementare speciala a aceleiasi situatii juridice, care sa determine aplicarea sa cu prioritate, în temeiul principiului specialia generalibus derogant - legea speciala se acorda cu prioritate fata de legea generala.
    Prin urmare, restituirea în natura partiala a imobilului este conditionata de restituirea despagubirii primite pentru imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, însa nu integral, ci numai partial, proportional cu partea de imobil pentru care se dispune repararea prejudiciului adus prin nationalizare, suma egala cu cota de 175/555 din suma de 17.686 RON, în valoare reactualizata, încasata de catre fiecare reclamant cu titlu de despagubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995.
    Fata de argumentele anterior prezentate, Înalta Curte apreciaza ca este incident în cauza motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmeaza a fi admis. Va fi modifica în parte decizia recurata în sensul ca va fi mentinuta dispozitia cuprinsa în sentinta civila nr. 264/C din 27 septembrie 2010 a Tribunalului Bihor privind conditionarea restituirii în natura a apartamentelor nr. 3, 4, 5 (situate în Oradea, strada T.V., înscrise în CF nr. AA Oradea, nr. top. XX, care însumate reprezinta 175/555 din imobil), de restituirea sumei corespunzatoare cotei de 175/555 din suma de câte 17.686 RON, în valoare reactualizata, încasata de catre fiecare reclamanta cu titlu de despagubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995. Vor fi mentinute celelalte dispozitii ale deciziei.
   
 Text extras din Decizia nr. 3586/2012 a Secţiei Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sursa scj.ro.



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Principiul simetriei formelor actelor juridice. Modificarea unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare, printr-un act adițional, act neîncheiat în forma autentică, duce la incidenţa, în privinţa actului adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

De la -
Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei actelor juridice, cunoscut şi sub denumirea de principiul simetriei formelor (în contracte), în virtutea căruia, orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui act juridic civiltrebuie să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul modificat.Astfel, dacă actul modificat era încheiat în formă autentică, orice modificare a vreuneia din clauzele actului autentic trebuie să îmbrace aceeaşi formă autentică. Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect şi legal s-a apreciat de către instanţa de apel asupra caracterului actului adiţional nr. 1/2009, acela de act modificator alcontractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, asupra incidenţei, în privinţa acestui act adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice. Corect a reţinut, în speţă, instanţa de apel, faptul că, prin actul adiţional nr.1/09.09.2009 şi prin actul intitulat „cesiune de contract”,
Read more »

Stabilirea liniei de hotar se face pe baza folosinţei faptice a proprietăţilor învecinate , dupa caz stabilita prin voinţa comună a proprietarilor.

De la -
La stabilirea pe cale judiciară a liniei de graniţă nu este determinantă asigurarea în totul a suprafeţei de teren înscrise în cartea funciară, în titlurile de proprietate, pentru că acestea garantează existenţa dreptului, dar nu şi întinderea exactă a acestuia, deci a suprafeţei de teren la care s-ar referi. Atunci când între amplasarea unor suprafeţe de teren, determinată cu observarea liniilor de graniţă tradiţionale şi aceea care ar rezulta din respectarea exactă a suprafeţelor de teren înscrise în cartea funciară există diferenţe, trebuie să primeze acele limite ale fondurilor ce corespund folosinţei lor tradiţionale şi, după caz, stabilite prin voinţa comună a proprietarilor. Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte şi în consecinţă, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită în parte, pentru următoarele considerente: Sub aspect de CF terenul reclamanţilor este identificat c
Read more »

Refacerea raportului de expertiza de către acelasi expert dupa anularea raportului de expertiza pentru vicii de procedura referitoare la convocarea părţilor ,face admisbila cererea de recuzare, deoarece expertul indicase deja opinia sa în raportul anulat, art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865.

De la -
Din moment ce raportul anterior de expertiză a fost anulat prin încheierea din 14.06.2013 şi s-a dispus refacerea raportului de expertiză de către acelaşi expert, este evident că, în raport de neîndeplinirea legală a însărcinării sale până la termenul din 28.06.2013 (de pronunţare asupra recuzării) ne aflam în situaţia în care, pe aceleaşi obiective şi cu acelaşi material de analizat expertul  indicase deja opinia sa. Or, aceasta este situaţia tip a art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865, care instituie practic atât o normă de protecţie a participanţilor la litigiu, cât şi o prezumţie legală de lipsă de imparţialitate.  Obiecţiunile pot conduce doar la aplicarea art. 212 Cpc, respectiv „întregirea” (completarea) expertizei, moment în care, de cele mai multe ori, expertul nici nu antamase, sau oricum nu se pronunţase pe respectivele aspecte sau la o nouă expertiză, situaţie în care, dacă cele ce se solicită sunt identice şi nu sunt elemente noi de analiză putem fi/sau nu în situaţia art.
Read more »