Revendicare imobiliara, Lg.10/2001, Decizia nr. 33/2008, a I.C.C.J,cauza Maria Atanasiu c Romania, art.6 din CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie.

Titlul pârâtilor, nefiind contestat în justitie în termenul legal este valabil, iar reclamantul în dovedirea dreptului sau de proprietate a invocat titlul originar al autorului sau.     Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronuntata în recursul în interesul legii de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar daca acesta nu este prevazut în legea speciala. Instanta suprema a mai statuat ca, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate.

    Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei actiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în masura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice. In recenta cauza Maria Atanasiu si altii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotarâre prin care s-a constatat nelegalitatea nationalizarii nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotarârea CEDO din 12 octombrie 2010). Urmare a hotarârii Curtii din cauza Atanasiu, circumstantele factuale de natura celor din speta nu permit recunoasterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanta ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în masura în care reclamantul uza de procedurile prevazute de acest act normativ, care reglementeaza inclusiv accesul la justitie, pentru valorificarea efectiva a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.     Data fiind importanta deosebita a hotarârii-pilot din perspectiva procedurii declansate în vederea schimbarii esentiale a procedurii de acordare a despagubirilor, aceasta decizie nu poate fi ignorata de catre instantele nationale, impunându-se a fi aplicata si în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie.

    Fata de aceste considerente, se constata ca reclamanta nu detine un bun si un drept la restituirea în natura, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea actiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanta (dreptul la despagubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natura sa excluda incidenta dreptului comun care sa permita promovarea cu succes a actiunii în revendicare, în masura în care a uzat de procedura speciala prevazuta de acest act normativ.

    Asupra cauzei de fata, constata urmatoarele:

    Prin sentinta civila nr. 1240/PI/ din 27 aprilie 2012 pronuntata în Dosarul nr. 12991.1/325/2006 Tribunalul Timis, a respins actiunea reclamantei L.(B.)E.(E.K.), în contradictoriu cu pârâtii Consiliul Local Timisoara, Municipiul Timisoara, reprezentat prin Consiliul Local si Primar, Ministerul Finantelor Publice, SC A.G. SA Timisoara, SC A. SA Timisoara, prin administrator judiciar SCP C.L. SPRL, Banca O.T.P. România SA.

    A respins cererea de chemare în garantie formulata de SC A. SA Timisoara în contradictoriu cu Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului Bucuresti.

    A obligat reclamanta sa-i plateasca pârâtei SC A.G. SA Timisoara 3.570 RON cheltuieli de judecata.

    Pentru a hotarî astfel, Tribunalul Timis a retinut urmatoarele:

    Prin sentinta civila nr. 2141 din 19 octombrie 2007, pronuntata în Dosarul nr. 12991/325/2006, Tribunalul Timis, a respins ca inadmisibila actiunea civila formulata de reclamanta L.(B.)E.(E.K.) împotriva pârâtilor Consiliul Local Timisoara (pentru Statul Român), SC A.G. SA Timisoara, SC A. SA Timisoara, Banca O.T.P. România SA.

    Prima instanta a constatat ca o asemenea actiune este inadmisibila, întrucât reclamanta avea deschisa pentru restituirea imobilului în litigiu procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, pe care însa nu a urmat-o.

    A mai retinut ca, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicata, dreptul la o actiune în nulitatea actelor de înstrainare de catre stat a imobilelor ce intra sub incidenta acestei legi se prescrie, prin derogare de la dreptul comun, în termen de 1 an (prelungit ulterior la 1 an si 6 luni) de la data intrarii în vigoare a legii; actiunea reclamantei a fost înregistrata în 2006, însa termenul de prescriptie s-a împlinit la 14 august 2002.

    Împotriva sentintei civile nr. 2141 din 19 octombrie 2007 a Tribunalului Timis a declarat apel în termenul legal reclamanta L.(B.)E.(E.K.).

    La termenul din 26 octombrie 2009, reclamanta a precizat si completat actiunea introductiva de instanta, în sensul ca, în ceea ce priveste nulitatea actului emis în baza H.G. nr. 834/1991, prin care s-a atestat dreptul de proprietate al paratei SC A.G. SA Timisoara asupra imobilului identificat din CF Timisoara, a înteles sa invoce exceptia de nelegalitate, în conditiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificata, context în care, instanta a înaintat cererea formulata sectiei contencios administrativ si fiscala Curtii de Apel Timisoara, care, prin sentinta civila nr. 315 din 16 septembrie 2010, a respins exceptia de nelegalitate ca fiind inadmisibila, raportat la dispozitiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, modificata prin Legea nr. 262/2007, întrucât procedura exceptiei de nelegalitate, prevazuta de Legea Contenciosului Administrativ, se aplica doar actelor emise dupa intrarea în vigoare a acestei legi, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 17 octombrie 2002, emis în baza H.G. nr. 834/1991 fiind anterior Legii nr. 554, publicata în 2004, iar pentru contestarea acestuia exista o alta procedura la care reclamanta nu a facut dovada ca a apelat.

    Sentinta civila nr. 315/2010 a Curtii de Apel Timisoara, a ramas irevocabila prin respingerea recursului reclamantei L. (B.) E. (E.K.) de catre sectia de contencios administrativ si fiscal al Înaltei Curti de Casatie si Justitie, conform deciziei nr. 3595 din 19 octombrie 2010 a acestei instante.

    Prin aceeasi cerere de precizare si completare a cererii introductive, reclamanta a chemat în judecata si pârâtii Municipiul Timisoara, reprezentat prin Consiliul Local si Primar, respectiv Ministerul Finantelor Publice ca reprezentant al Statului Român si în nume propriu, aratând ca, în subsidiarul capetelor cererii introductive, în masura în care instanta va aprecia ca sunt valide actele succesive de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, solicita obligarea Statului Roman la despagubiri materiale echivalente cu valoarea actuala de piata a acestui imobil.

    Analizând, instanta de control judiciar aratând în considerentele deciziei ca în mod gresit prima instanta a retinut inadmisibilitatea actiunii reclamantei pe calea dreptului comun, considerând ca aceasta avea la dispozitie Legea nr. 10/2001, lege speciala în materie, care prevede masuri reparatorii, de care instanta reclamanta nu a uzat la timpul potrivit, aceeasi instanta retinând si ca reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însa acest fapt nu îi poate paraliza actiunea în revendicare pe calea dreptului comun, ea fiind decazuta din dreptul de a solicita masuri reparatorii prin procedura speciala a Legii 10/2001, care, însa, nu reprezinta doar o alternativa pentru persoanele care îsi revendica imobilele preluate de stat, în perioada 01 martie 1945-22 decembrie 1989, a carei procedura s-a dovedit în multe cazuri ineficienta, fapt constatat si în practica recenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, în cazurile privind România (Paduraru, Strain, Barbu).

    A considera o asemenea actiune inadmisibila ar echivala si cu încalcarea dreptului la un recurs efectiv, un alt drept fundamental, consacrat prin art. 13 din Conventie, care prevede dreptul oricarei persoane de a se adresa efectiv unei instante nationale atunci când i s-a încalcat un drept sau o libertate necunoscuta de Conventie.

    Decizia civila nr. 43/A din 25 februarie 2008 a Curtii de Apel Timisoara, a stabilit si ca prima instanta în mod gresit a retinut prescriptia actiunii în nulitatea absoluta a actelor ulterioare de înstrainare a imobilului în litigiu, invocând art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicata, care, prin exceptie, înlatura imprescriptibilitatea unei asemenea actiuni, reclamanta însa întemeindu-si si acest capat de cerere tot pe dreptul comun, invocând cauza ilicita în conditiileC. civ..

    Retinând gresit aceste exceptii, prima instanta nu s-a pronuntat asupra fondului cauzei, situatie care atrage aplicabilitatea art. 297 alin. (1) C. proc. civ..

    Decizia civila nr. 43/2008 a Curtii de Apel Timisoara, a ramas irevocabila, prin respingerea recursurilor pârâtilor, conform deciziei civile nr. 7475 din 27 noiembrie 2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, pricina fiind înregistrata pentru rejudecare la Tribunalul Timis sub nr. 12991.1/325/2006.

    Astfel fiind, tribunalul a respins demersul judiciar initiat pe calea dreptului comun al revendicarii, ca neîntemeiat si, pe cale de consecinta, a respins, ca lipsita de interes cererea de chemare în garantie formulata de SC A. SA Timisoara împotriva Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Statului.

    În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat reclamanta sa-i plateasca pârâtei SC A.G. SA Timisoara, 3.570 RON cheltuieli de judecata.

    Împotriva sentintei civile nr. 1240 din 27 aprilie 2012 pronuntata de Tribunalul Timis în Dosar nr. 12991.1/3252/2006, a formulat apel reclamanta L.(B.)E.(E.K.), solicitând admiterea acestuia, anularea sentintei civile atacate si rejudecând cauza în fond, admiterea cererii reclamantei asa cum a fost precizata si completata, cu cheltuieli de judecata în ambele instante.

    Cu privire la admisibilitatea cererii introductive este relevant si faptul ca bunul în litigiu nu a iesit din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995, asa încât nu se pune problema ocrotirii drepturilor dobânditorilor în temeiul acestei legi, în întelesul Deciziei nr. XXXIII pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie în sectii unite, în data de 9 iunie 2008.

    Prin aceasta decizie, Înalta Curte de Casatie si Justitie, a retinut ca în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constitutia României, prioritatea normei din Conventie, care, fiind ratificata prin Legea nr30/1994, face parte din dreptul intern, asa cum se stabileste prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentala.

    Având în vedere aceste considerente expuse de Înalta Curte de Casatie si Justitie, reclamanta considera ca în mod nelegal tribunalul a respins actiunea fara a aborda fondul, în conditiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, ar fi trebuit sa analizeze fondul pricinii.

    Deliberând asupra apelului, atât prin prisma motivelor invocate, cât si din perspectiva art. 295 C. proc. civ., Curtea de apel a apreciat ca acesta nu este fondat.

    Primul motiv de apel invocat se refera la faptul ca în dispozitivul sentintei pronuntate de tribunal nu apare ca pârât Statul Român, chemat în judecata de reclamanta, ci doar reprezentantii sai ca si cum ar fi fost chemati în judecata în nume propriu. Prin urmare apelanta reclamanta solicita anularea hotarârii pentru acest motiv.

    Ce de-al doilea motiv de apel se refera la faptul ca în mod gresit s-a respins actiunea ca neîntemeiata, apelanta invocând dreptul la acces la o instanta potrivit art. 6 CEDO si existenta unui bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la CEDO, sustinând ca ar fi trebuit stabilit în ce masura normele interne intra în conflict cu dispozitiile Conventiei.

    În mod legal si temeinic a retinut tribunalul ca în speta reclamanta nu a facut dovada ca are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. Urmare a hotarârii Curtii din cauza Atanasiu si altii împotriva României (pronuntata ulterior deciziilor curtii de apel si Înaltei Curti de Casatie si Justitie din primul ciclu procesual) circumstantele factuale de natura celor din speta nu permit recunoasterea unui drept la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerintei bunului este justificata de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotarârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligatiei de a adopta, într-un termen de 18 luni (prelungit ulterior), masurile necesare care sa garanteze efectiv drepturile prevazute de art. 6 parag. 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemanatoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ si administrativ. Stabilirea obligatiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despagubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual si instituirea de proceduri simplificate si eficiente echivaleaza, în acelasi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despagubiri în situatia vânzarii imobilului catre fostul chirias.

    Sintetizând cele mai sus aratate, Curtea a retinut ca în mod legal si temeinic a fost respinsa actiunea reclamantei ca neîntemeiata deoarece nu a facut dovada existentei unui bun în sensul Conventiei, conditie necesara pentru admiterea actiunii în revendicare întemeiata pe dispozitiile art. 480 C. civ., iar ca urmare este neîntemeiata si cererea de constatare a nulitatii actelor de înstrainare a imobilului în litigiu ca urmare a lipsei calitatii de proprietar a transmitatorului. Prin analizarea de catre tribunal a cerintei existentei bunului, reclamantei i s-a respectat dreptul de acces la o instanta conform art. 6 din CEDO.

    Cel de-al treilea motiv de apel se refera la faptul ca prima instanta nu s-a pronuntat asupra cererii subsidiare de acordare a despagubirilor în baza art. 13 din Conventie.

    Nici acest motiv de apel nu a fost apreciat ca întemeiat.

    Analizând considerentele sentintei civile apelate rezulta concluzia ca tribunalul a respins întreaga cerere, atât petitul principal, cât si cel subsidiar, cu motivarea ca reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art. l din Protocolul 1 la CEDO. În al doilea rând, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 publicata în M. Of. nr. 120/17.02.2012, obligatorie conform art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casatie si Justitie a decis într-un recurs în interesul legii ca actiunile în acordarea de despagubiri banesti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natura si pentru care se prevad masuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale art. 13 din aceasta conventie, sunt inadmisibile.

    Împotriva deciziei civile nr. 172 A din 18 octombrie 2012 a Curtii de Apel Timisoara, sectia I civila, a declarat recurs L.(B.)E.(E.K.) care a sustinut urmatoarele motive de nelegalitate:

    Tribunalul nu a pronuntat sentinta în contradictoriu cu Statul Român, care nu este mentionat în dispozitivul acesteia în calitate de pârât, indicându-se doar reprezentantii sai ca si cum ar fi fost chemati exclusiv în nume propriu, respectiv Consiliul Local Timisoara si Ministerul Finantelor Publice, care a fost chemat în judecata în dubla calitate (ca reprezentant al statului si în nume propriu).

    În mod gresit instanta de apel a respins ca nefondata calea de atac, considerând ca este legala sentinta prin care actiunea a fost respinsa:

    Desi sentinta apelata este pronuntata aparent pe fondul cauzei, ceea ce era obligatoriu fata de existenta deciziei pronuntate în apel în primul ciclu procesual, care s-a mentinut în recurs, în realitate motivarea contine considerente care privesc inadmisibilitatea actiunii în revendicare bazate pe dreptul comun.

    Procedura instituita de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de masuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fara o implicare directa a instantelor.

    În practica Curtii Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca Strain împotriva României, Paduraru împotriva României, s-a retinut ca Legea nr. 10/2001 nu acorda o satisfactie eficienta victimelor preluarilor abuzive de imobile, pe de o parte datorita lentorii procedurii, pe de alta parte datorita lipsei unei despagubiri reale. Limitarea accesului la justitie prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicata, nu asigura un just echilibru între interesul victimelor preluarilor abuzive si interesul general, încalcând astfel principiul proportionalitatii care trebuie respectat în materia limitarilor aduse drepturilor fundamentale. De aceea, în cauze de felul celei de fata, trebuie sa se dea eficienta dispozitiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care abiliteaza instantele de judecata sa verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât actiunea în revendicare imobiliara este imprescriptibila. Prima instanta si instanta de apel ar fi trebuit astfel sa se conformeze considerentelor deciziei de desfiintare cu trimitere, ceea ce nu au facut, încalcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ..

    Prin aceasta decizie, Înalta Curte de Casatie si Justitie, a retinut ca în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constitutia României, prioritatea normei din Conventie, care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, asa cum se stabileste prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentala.

    Se conchide ca, respingerea apelului si pastrarea solutiei de respingere a actiunii introductive fara ca instanta sa le analizeze în fond, constituie o încalcare a dreptului la un proces echitabil consfintit de art. 6alin. (1) din Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, dar si a dreptului de proprietate ocrotit de dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta Conventie.

    În drept, se invoca dispozitiile art. 304 pct. 5, 7, 8 si 9 C. proc. civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) si (5) C. proc. civ. si cu art. 313 si 314 C. proc. civ..

    Analizând recursul declarat prin prisma dispozitiilor legale incidente si a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casatie si Justitie, constata ca recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

    Criticile recurate vizeaza, în esenta, gresita interpretare si aplicare a dispozitiilor art. 480 C.civil, precum si a art. 1 din Protocol 1 aditional la CEDO, critici ce se circumscriu motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

    Pentru a fi incidente dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotarârea recurata sa fie data cu aplicarea sau interpretarea gresita a legii sau sa fie lipsita de temei legal.

    În cauza, instanta de apel a aplicat în mod just dispozitiile legale incidente, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. neputând fi primit.

    În cauza, instanta de apel a interpretat în mod just dispozitiile legale incidente si anume art. 480 C.civil precum si dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la CEDO, dând preferabilitate titlului de proprietate detinut de pârâti.

    În mod corect s-a retinut ca, raportat la obiectul actiunii promovate, actiune în revendicarea imobilului ce se afla în proprietatea unui fost chirias al carui contract de vânzare-cumparare nu a fost anulat nu poate fi primita.

    Asadar, instanta de apel a interpretat în mod just dispozitiile legale incidente si anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si dispozitiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

    Reclamantul se afla în situatia de a fi initiat actiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autorului sau.

    În ceea ce priveste criticile formulate de reclamant potrivit carora titlul sau de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat fata de titlul pârâtilor, care au dobândit imobilul în litigiu cu încalcarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995 si deci sunt anulabile, intrând astfel sub protectia art. 1 din Primul Protocol aditional la CEDO, se constata caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmeaza;

    Titlul pârâtilor, nefiind contestat în justitie în termenul legal, asa cum s-a aratat mai sus, este valabil, iar reclamantul în dovedirea dreptului sau de proprietate a invocat titlul originar al autorului sau.

    Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronuntata în recursul în interesul legii de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la actiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar daca acesta nu este prevazut în legea speciala.

    Instanta suprema a mai statuat ca, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate.

    Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei actiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în masura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.

    Se retine ca decizia data de instanta suprema în interesul legii este pe deplin aplicabila în cauza, deoarece analizeaza si situatia actiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între fostii proprietari si fostii chiriasi, cumparatori ai imobilelor detinute în baza unui contract de închiriere.

    Astfel, Înalta Curte a retinut ca este necesar a se analiza, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, în ce masura legea interna intra în conflict cu Conventia Europeana si daca admiterea actiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Conventie sau de principiul securitatii raporturilor juridice.

    Prin decizia amintita, Înalta Curte a observat ca în cadrul unei actiuni în revendicare este posibil ca ambele parti sa se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, instantele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securitatii raporturilor juridice.

    În ceea ce priveste notiunea de „bun", Curtea Europeana a decis ca poate cuprinde atât bunurile existente, cât si valori patrimoniale, respectiv creante cu privire la care reclamantul poate pretinde ca are cel putin o speranta legitima de a le vedea concretizate.

    Conform principiilor ce se degaja din jurisprudenta CEDO, „bunul actual" presupune existenta unei decizii administrative sau judecatoresti definitive, prin care sa se recunoasca direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Strain si altii împotriva României, hotarârea CEDO din 30 iunie 2005).

    În schimb, Curtea Europeana a statuat ca nu vor fi considerate bunuri în sensul art. mentionat speranta de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanta conditionala, care a devenit caduca prin neîndeplinirea conditiei (cauza Pentia si Pentia împotriva României, hotarârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotarârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner si Hammermeyer împotriva României, hotarârea CEDO din 3 decembrie 2002).

    Însa, jurisprudenta Curtii Europene este extrem de nuantata si a cunoscut evolutii cu fiecare cauza pronuntata, în functie de circumstantele concrete ale fiecarui caz, iar în recenta cauza Maria Atanasiu si altii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotarâre prin care s-a constatat nelegalitatea nationalizarii nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotarârea CEDO din 12 octombrie 2010).

    Fata de aceste considerente, se constata ca reclamanta nu detine un bun si un drept la restituirea în natura, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea actiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanta (dreptul la despagubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natura sa excluda incidenta dreptului comun care sa permita promovarea cu succes a actiunii în revendicare, în masura în care a uzat de procedura speciala prevazuta de acest act normativ.

    De precizat, ca, pâna în luna octombrie 2010, data pronuntarii hotarârii pilot împotriva României, era posibila recunoasterea unui drept la restituire chiar în conditiile în care o instanta de judecata nu se pronuntase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operata prin vânzarea de catre stat unui tert a imobilului apartinând reclamantei, combinata cu lipsa totala a despagubirii si ineficienta mecanismului de despagubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlaturata decât prin dreptul de a redobândi însasi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfatisat de catre pârâti, în conditiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curti.

    însa, urmare a hotarârii Curtii din cauza Atanasiu, circumstantele factuale de natura celor din speta nu permit recunoasterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanta ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în masura în care reclamantul uza de procedurile prevazute de acest act normativ, care reglementeaza inclusiv accesul la justitie, pentru valorificarea efectiva a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.

    Schimbarea de abordare în analiza cerintei bunului este justificata de aplicarea procedurii hotarârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligatiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, masurile necesare care sa garanteze efectiv drepturile prevazute de art. 6 parag. 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, în contextul tuturor cauzelor asemanatoare cauzei Atanasiu.

    Stabilirea obligatiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despagubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual si instituirea de proceduri simplificate si eficiente, (parag. 232) echivaleaza, în acelasi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despagubiri în situatia vânzarii imobilului catre fostul chirias.

    Data fiind importanta deosebita a hotarârii-pilot din perspectiva procedurii declansate în vederea schimbarii esentiale a procedurii de acordare a despagubirilor, aceasta decizie nu poate fi ignorata de catre instantele nationale, impunându-se a fi aplicata si în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie.

    Celelalte critici ale recurentei ce vizeaza incidenta art. 304 pct. 5 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 si 8 C. proc. civ. nu pot conduce la retinerea nelegalitatii deciziei recurate. Motivul de recurs privind aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este justificat, curtea de apel corect a statuat ca potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea actului de procedura care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale intervine în cazul în care a produs partii ce invoca nulitatea o vatamare, iar vatamarea nu poate fi înlaturata decât prin anularea actului. Prin sentinta civila apelata cererea reclamantei a fost respinsa în întregime si fata de toti pârâtii ca nefiind întemeiata, asa cum rezulta si din minuta. Omisiunea mentionarii în dispozitivul sentintei civile a unui pârât, fiind trecuti doar reprezentantii acestuia nu întruneste conditiile mentionate mai sus pentru a atrage nulitatea hotarârii, primul motiv de apel nefiind deci fondat. Pe de alta parte, recurenta nu indica care este actul juridic dedus judecatii ce ar fost interpretat gresit ori a carui natura sau înteles lamurit si vadit neîndoielnic ar fi fost schimbat.

    Nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi primit, decizia recurata cuprinde motivele pe care se sprijina, considerentele de fapt si de drept ce au condus la pronuntarea solutiei si nu cuprinde motive contradictorii sau straine de natura pricinii.

    Pentru considerentele expuse, instanta, în temeiul dispozitiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, recursul declarat de reclamanta L. (B.) E. (E.K.) împotriva deciziei civile nr. 172 A din 18 octombrie 2012 a Curtii de Apel Timisoara, sectia I civila.

Text extras din Decizia nr. 2647/2013 a Secţiei Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sursa scj.ro.