Revendicare imobiliara, notiunea de bun in jurisprudenta C.E.D.O, art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventia Europeana a drepturilor Omului

  Înalta Curte apreciaza ca hotarârea recurata este legala din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului deoarece  prin hotarârea pilot pronuntata în cauza Atanasiu si altii contra României, Curtea Europeana a retinut ca existenta unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricarui dubiu doar daca, printr-o hotarâre definitiva si executorie, instantele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca în dispozitivul hotarârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.  De asemenea adoptarea unei norme aplicabile anumitor categorii de bunuri, cum sunt cele ale caror regim juridic cade sub sfera de reglementare a legilor fondului funciar, face parte din marja de apreciere în ceea ce priveste politica economica si sociala, pe care Curtea Europeana a recunoscut-o ca fiind la dispozitia statelor contractante.

Protocolul aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si arata ca, în mod nelegal, instanta de apel a concluzionat ca reclamantii nu au o speranta legitima de redobândire a bunului în natura, încalcând astfel jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.

    În opinia recurentilor, împrejurarea ca preluarea abuziva de catre stat nu a fost recunoscuta prin dispozitivul unor hotarârii judecatoresti nu prezinta relevanta si nu poate duce la concluzia ca reclamantii nu ar avea un bun în sensul Conventiei, cât timp acestia au întreprins toate demersurile prevazute de lege pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv de stat.

    Înalta Curte apreciaza ca hotarârea recurata este legala din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenta care se impune autoritatilor nationale cu aceeasi forta juridica cu care se impun normele conventionale.

    În cauza, reclamantii nu se poate prevala de existenta unui „bun” în acceptiunea data de normele conventionale si de jurisprudenta instantei europene acestei notiuni.

    Aceasta deoarece, în jurisprudenta actuala a Curtii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveste interpretarea atribuita notiunii de „bun” în întelesul art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventia Europeana a drepturilor Omului.

    În practica anterioara a instantei europene, simpla pronuntare a unei hotarâri judecatoresti, chiar nedefinitiva, prin care s-a constatat nelegalitatea preluarii de catre stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificata ca o privare nejustificata de proprietate. Aceasta privare de proprietate era apreciata ca fiind incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilitatii exercitarii de catre proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terti coroborata si a lipsei unei despagubiri la valoarea de piata a bunului.

    Însa, prin hotarârea pilot pronuntata în cauza Atanasiu si altii contra României, Curtea Europeana a retinut ca existenta unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricarui dubiu doar daca, printr-o hotarâre definitiva si executorie, instantele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca în dispozitivul hotarârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

    În caz contrar, simpla constatare pe cale judecatoreasca a nelegalitatii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoastere a unui drept la despagubire, respectiv a dreptului de a încasa masurile reparatorii prevazute de legea speciala, sub conditia declansarii procedurii administrative si a îndeplinirii cerintelor legale pentru obtinerea acestor reparatii.

    Prin urmare, câta vreme reclamantii nu beneficiaza de o hotarâre definitiva si executorie prin care sa le fi fost recunoscuta calitatea de proprietari ai bunului în litigiu si care sa cuprinda dispozitia expresa de restituire a imobilului, ei nu sunt titularii unui bun în sensul jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului.

    Hotarârea pilot pronuntata de Curtea Europeana nu poate fi ignorata de instantele nationale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Conventie fiind obligatorie.

    În plus, în jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant ca normele Conventiei Europene nu impun statelor contractante nici o obligatie specifica de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele sa ratifice Conventia si ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege conditiile în care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Conventiei.

    Or, adoptarea unei norme aplicabile anumitor categorii de bunuri, cum sunt cele ale caror regim juridic cade sub sfera de reglementare a legilor fondului funciar, face parte din marja de apreciere în ceea ce priveste politica economica si sociala, pe care Curtea Europeana a recunoscut-o ca fiind la dispozitia statelor contractante.

    5. Prin criticile cuprinse la punctul 5 al motivelor de recurs, reclamantii sustin ca hotarârea instantei de apel este pronuntata cu încalcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 cu trimitere la dispozitiile alin. (3) al art. unic al Legii nr. 67/2010, ca adresa Primariei Contesti din care rezulta ca pe raza comunei Contesti nu mai exista teren liber este irelevanta si ca raportul de expertiza tehnica judiciara întocmit de expertul P.M. nu se coroboreaza cu nici un alt mijloc de proba.

    Înalta Curte constata ca prin decizia nr. 1004 din 01 noiembrie 2010 pronuntata în finalizarea primului ciclu procesual, Tribunalul Dâmbovita, admitând recursul declarat de reclamanti împotriva sentintei civile nr. 1218 din 26 mai 2010 a Judecatoriei Racari, a constatat ca instanta nu este tinuta sa verifice în ce masura dispozitiile Legii nr. 67/2010 sunt aplicabile în situatia reclamantilor, câta vreme acestia nu au indicat un astfel de temei al cererii lor. Prin aceeasi decizie, instanta de recurs a retinut ca natura litigiului formulat de reclamanti este aceea a unei actiuni în revendicare, iar nu a unei cererii în materia fondului funciar pentru a fi aplicabile legile speciale din aceasta materie.

    Prin urmare, constatând ca în cauza exista o dezlegare sub aspectul normelor aplicabile litigiului, în sensul ca acestea sunt cele care guverneaza actiunea în revendicare iar nu cele speciale din materia fondului funciar, fata de dispozitiile art. 315 C. proc. civ.., Înalta Curte apreciaza ca nu pot fi primite criticile prin care reclamantii sustin interpretarea ori aplicarea gresita a unor prevederi legale cuprinse în acte normative aplicabile litigiilor de fond funciar.

    Totodata, fata de abrogarea prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 a prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.., Înalta Curte nu mai este legal învestita cu analiza acelor critici prin care reclamantii sustin ca situatia de fapt rezultata din adresa Primariei C. este irelevanta si ca raportul de expertiza tehnica judiciara întocmit în cauza nu se coroboreaza cu nici un alt mijloc de proba.

    În consecinta, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

    

Text extras din Decizia nr. 2682/2013   Secţiei Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sursa scj.ro.