Recunoasterea hotarârilor penale, consimtamantul la transfer al condamnatului corelarea cu interdictia de sedere, art. 3 parag. 1 din Protocolul Aditional la Conventia Europeana asupra transferarii persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1977.

Conditia prevazuta în art. 143 lit. d), consimtamântul persoanei condamnate, din legea mentionata, aceasta nu mai este necesar a fi îndeplinita,  chiar daca din examinarea actelor si lucrarilor dosarului rezulta ca, într-adevar hotarârea de condamnare a suferit modificari în calea de atac a apelului, sub aspectul interdictiei de sedere pe teritoriul Austriei, care a fost redusa la o perioada de 8 ani, însa sfera de aplicare a dispozitiilor art. 3 din Protocolul aditional al Conventiei europene asupra transferarii persoanelor condamnate nu se limiteaza doar la existenta unei hotarâri privitoare la o interdictie nelimitata de sedere pe teritoriul unui stat, ele devin incidente în toate situatiile în care condamnarea pronuntata împotriva persoanei sau o hotarâre administrativa urmare a acesteia, contine o masura de expulzare sau de conducere la frontiera, conditie îndeplinita si în prezenta cauza astfel cum rezulta din considerentele adresei din data de 24 ianuarie 2011 a Directiei Politiei Federale Viena.

  

    Împotriva sentintei pronuntate în cauza a formulat recurs persoana transferabila G.A., care a criticat-o sub aspectul nelegalitatii, invocând în motivele scrise de recurs si sustinute oral în fata instantei cazul de casare prevazut de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., gresita aplicare a legii, în sensul ca, din actele depuse la dosarul cauzei rezulta ca persoana transferabila nu si-a dat consimtamântul la transfer, are familie si este casatorita în Austria, fapt ce explica si schimbarea numelui acesteia. Totodata, a aratat ca printr-o hotarâre a Politiei de Frontiera a fost redus termenul de a sta pe teritoriul statului austriac de la o perioada nedeterminata la 5 ani, iar din hotarârea depusa rezulta fara echivoc ca instanta austriaca a acceptat cererea de liberare conditionata a condamnatei persoana transferabila, situatie în care nu se mai impune transferul acesteia în vederea continuarii executarii pedepsei într-un penitenciar din România.

    Examinând actele si lucrarile dosarului, Înalta Curte constata ca recursul formulat de persoana transferabila G.A. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

    Potrivit prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicata, transferarea persoanei condamnate în vederea executarii pedepsei poate avea loc numai daca sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotarârea este definitiva; c) la data primirii cererii de transferare condamnate urmare de executat cel putin 6 luni din durata pedepsei; d) transferul este consimtit de catre persoana condamnata; e) faptele care au atras condamnarea constituie infractiuni potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare si statul de executare trebuie sa se puna de acord asupra acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

    În cauza, numita G.A., este cetatean român, a fost condamnata definitiv în Republica Austria Belgia la pedeapsa de 5 ani închisoare, a caror durata se împlineste la data de 21 mai 2015, pentru faptele prevazute de art. 142 alin. (1), art. 142 alin. (1) si art. 143 cazul 2 C. pen. austriac, având corespondent în prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2¹) lit. a) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2¹), art. 20 raportat la art. 211 alin. (1), alin. (2¹) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. român privind concursul de infractiuni, iar statul român ca stat de executare si-a dat acordul la transfer, fiind îndeplinite, în mod incontestabil, conditiile prevazute de art. 143 lit. a), b), c), e) si f) din Legea nr. 302/2004, republicata.

    Referitor la conditia prevazuta în art. 143 lit. d), consimtamântul persoanei condamnate, din legea mentionata, aceasta nu mai este necesar a fi îndeplinita, astfel cum, în mod corect, s-a retinut prin sentinta atacata, contrar sustinerilor condamnatei recurente, întrucât, prin adresa din data de 24 ianuarie 2011 a Directiei Politiei Federale Viena rezulta ca împotriva numitei G.A. s-a emis o hotarâre de interdictie de resedinta pe durata nelimitata pe teritoriul Austriei, împrejurare ce înlatura obtinerea consimtamântului condamnatului potrivit dispozitiilor art. 3 parag. 1 din Protocolul Aditional la Conventia Europeana asupra transferarii persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1977 (Protocol ratificat de Republica Austria si de România).

    Criticile formulate de recurenta persoana transferabila, prin aparator ales, nu pot fi primite de Înalta Curte întrucât, din examinarea actelor si lucrarilor dosarului rezulta ca, într-adevar hotarârea de condamnare a suferit modificari în calea de atac a apelului, sub aspectul interdictiei de sedere pe teritoriul Austriei, care a fost redusa la o perioada de 8 ani, însa sfera de aplicare a dispozitiilor art. 3 din Protocolul aditional al Conventiei europene asupra transferarii persoanelor condamnate nu se limiteaza doar la existenta unei hotarâri privitoare la o interdictie nelimitata de sedere pe teritoriul unui stat, ele devin incidente în toate situatiile în care condamnarea pronuntata împotriva persoanei sau o hotarâre administrativa urmare a acesteia, contine o masura de expulzare sau de conducere la frontiera, conditie îndeplinita si în prezenta cauza astfel cum rezulta din considerentele adresei din data de 24 ianuarie 2011 a Directiei Politiei Federale Viena.

Decizie nr. 15/2013 a Sectiri Penale a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, sursa scj.ro.