Taxele de timbru se stabilesc in mod irevocabil prin soluţionarea cererii de reexaminare la taxa judiciară , invocarea unei exceptii atat pe cale apelului cat si pe calea intampinarii, nu este posibilă in cadrul unui apel netimbrat, răspunderea civila pentru fapta lucrului, art. 18 , art.20 din Legea nr. 146/1997, art. 1000 alin. (1) C.civ.

Potrivit legii, art. 18  alin.3 din Legea nr. 146/1997, şi propriilor menţiuni, încheierea din 19 decembrie 2012 prin care s-a soluţionat cererea de reexaminare la taxa judiciară  este una irevocabilă, nefiind posibil ca, pe calea ocolită a recursului la decizia din apel ce a anulat apelul acestei părţi ca netimbrat, să se provoace o nouă dezbatere asupra existenţei obligaţiei pârâtului de plată a taxei judiciare de timbru în apel.     Întrucât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Arad a fost invocată de această parte în faza judecăţii de apel nu doar pe calea apelului, anulat, în final, ca netimbrat, ci şi pe calea întâmpinării la apelul reclamantului şi spre a nu se ajunge la o eludare a sancţiunii procesuale instituite prin dispoziţiile art. 20 alin.2 din Legea nr. 146/1997 (prin examinarea criticilor din apelul anulat ca netimbrat, în soluţionarea excepţiei procesuale a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Arad, invocată prin întâmpinarea din apel a aceleiaşi părţi), în mod judicios instanţa de apel a refuzat să examineze şi apărările cu conţinut identic declaraţiei de apel, regăsite în întâmpinare. 

Terenul în cauză se afla în folosinţa şi sub puterea sa de dispoziţie, se înţelege că acesta are o răspundere pentru prejudiciile provocate altora de lucrul său, rezultând atât din amenajările necorespunzătoare pe care autoritatea administrativă însăşi le-a realizat, prin organele sale, cât şi pentru prejudiciile rezultând din amenajările defectuoase, chiar realizate de alţii, fără ştirea sau acordul proprietarului. 

Nici argumentul folosirii clandestine, în lipsa unui cadru organizat, a lucrului de către reclamant nu poate fi reţinut întrucât datele de fapt ale cauzei, reţinute de instanţele de fond, au fost în sensul procedurii incidentului pe un teren viran intravilan amenajat, cel puţin de facto, ca loc de agrement, deschis publicului amator, iar nu pe un teren de sport cu destinaţie specială, având toate dotările standard, conform destinaţiei, teren care să fie împrejmuit, deschis publicului în condiţii restrictive, astfel cum sunt terenurile ce beneficiază de un cadru organizat, specific găzduirii competiţiilor sportive. 

Unei persoane oricât de mature sau experimentate nu i s-ar putea în mod rezonabil pretinde să conştientizeze şi să preîntâmpine prin prudenţa şi precauţia sa, toate accidentele posibile la care ar putea fi expus ca urmare a „faptelor lucrurilor” care sunt altele decât cele fireşti aşteptate potrivit structurii, destinaţiei, amplasamentului acestora, etc. 

    Asupra cauzei de faţă, constată următoarele: 

    Prin sentinţa civilă nr. 1657 din 2 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 15996/55/2011 a fost respinsă acţiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamantul C.M. împotriva pârâţilor Municipiul Arad prin Primar şi Statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. 

    Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 8 decembrie 2011, în urma declinării competenţei de soluţionare prin sentinţa civilă nr. 11355 din 10 noiembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Arad, reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 650.740 RON, din care suma de 4.240 RON reprezentând daune materiale şi 646.500 RON reprezentând daune morale, cu obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată. 

    În esenţă, în motivarea cererii a arătat că la data de 17 aprilie 2011 se afla pe terenul de fotbal situat în Arad, strada F.F., împreună cu alţi colegi de lucru, pentru a juca un meci de fotbal. La un moment dat, în timpul jocului, s-a prins cu mâinile de bara superioară a uneia din porţile de fotbal, moment în care aceasta s-a înclinat şi a căzut cu toată greutatea peste el, prinzându-i capul sub bara superioară transversală şi strivindu-i cutia craniană. Incidentul s-a produs din cauza faptului că poarta de fotbal amplasată pe terenul din zona F.F. de cei care au executat lucrările de amenajare nu era fixată în nici un fel în sol, iar centrul de greutate al acesteia nu era suficient de jos pentru a împiedica o răsturnare a acesteia. Terenul pe care este amplasat terenul de fotbal este înscris în CF nr. X1 Arad, având nr. top.Y1; Y2; Y3; Y4 iar proprietar este Statul român. 

    În urma acestui nefericit incident a fost dus de urgenţă la spital, leziunile produse constând în traumatism cranio-cerebral grav, fractură bază craniu, traumatism glob ocular şi o perioadă considerabilă de timp a stat în comă din totalul zilelor de spitalizare, perioadă în care nu a dat dovadă de evoluţie şi chiar viaţa sa a fost sub semnul întrebării şi chiar şi în prezent resimte din plin consecinţele, respectiv şi-a pierdut complet vederea la unul din ochi, iar cu celălalt vede foarte slab; este, în prezent, în situaţia de a nu mai putea munci, de a nu mai putea avea o viaţă socială normală şi chiar de a nu mai putea umbla neînsoţit pe stradă. Pe lângă prejudiciile de ordin material însă, reclamantul a invocat existenţa unui prejudiciu mult mai mare, cel de ordin moral întrucât a suferit un adevărat şoc din cauza faptului că la o vârstă atât de fragedă, dintr-un om sănătos şi puternic, practic a devenit inapt pentru orice fel de activitate. Repercursiunile acestui accident le resimte pe toate planurile vieţii sale: viaţa socială, activităţi cotidiene de la cele mai banale, nevoia de asistenţă aproape permanentă, trauma psihică, suferinţa cauzată de handicapul fizic vizibil, cu acutizarea lipsei de încredere în sine, ca bărbat. 

    În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. civ. raportat la prevederile art. 6 C. civ., art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, art. 112 C. proc. civ. 

    Prin precizarea de acţiune depusă la dosar la 9 ianuarie 2012, reclamantul a arătat că înţelege să cheme în judecată în calitate depărat şi pe Municipiul Arad reprezentat prin Primar. 

    Pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice Arad, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. 

    Pârâtul Municipiul Arad, reprezentat prin Primar, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată, invocând pe cale de excepţie lipsa calităţii procesuale pasive. 

    Pe baza probatoriilor administrate, prima instanţă a stabilit că la data de 17 aprilie 2011, aflându-se pe o platformă betonată situată în Arad, str. F.F., intitulată de reclamant „teren de fotbal”, acesta a suferit un accident cauzat de căderea uneia dintre porţile de fotbal. În acest incident, reclamantul a fost lovit în zona capului, fapt ce a determinat producerea mai multor traumatisme şi fracturi la nivelul feţei. 

    Analizând cu precădere excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către cei doi pârâţi, instanţa a avut în vedere că, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute în anexă, precum şi din alte bunuri de interes local. În anexă se arată că domeniul public local al municipiilor este alcătuit, printre altele, din străzi şi zone de agrement, iar în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al Municipiului Arad, se regăsesc, printre altele, străzi platforme betonate, trotuare, staţii tramvai, spaţii verzi, terenuri dejoacă. 

    Cum platforma betonată în litigiu nu prezintă caracteristicile bunurilor declarate ca fiind de interes public naţional, prima instanţă a stabilit că aceasta constituie un bun de interes public local, astfel că s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 12 alin. (5) din actul normativ menţionat, care îi conferă calitatea procesuală pasivă Municipiului Arad. 

    Cu referire la fapta ilicită dedusă judecăţii s-a reţinut că, aceasta constă în nerespectarea unor minime condiţii de siguranţă a celor cărora le era destinat terenul de joc şi darea sa în libera şi neîngrădita folosinţă a cetăţenilor, în lipsa unui eventual protocol de utilizare prin care să se avertizeze asupra potenţialului de accidentare. 

    Pârâtul a depus la dosar trei adrese emise de Serviciul Construcţii Urbanism, de Direcţia Patrimoniu şi de Direcţia Tehnică, Serviciu Edilitar din cadrul Primăriei Municipiului Arad. Prima dintre ele relevă că pentru terenul în litigiu Primarul Municipiului Arad nu a eliberat autorizaţie de construire pentru amenajare teren de fotbal; a doua precizează că terenul identificat în CF nr. X1 nu se află în administrarea Serviciului baze sportive din cadrul Direcţiei Patrimoniu al Primăriei Municipiului Arad, iar a treia menţionează că, pe terenul în cauză, Direcţia Tehnică nu a construit/amenajat nici un teren de fotbal şi, în consecinţă, nici nu îl administrează. Reclamantul nu a făcut nici o dovadă contrară acestor probatorii; respectiv că vreun serviciu din cadrul instituţiei pârâte ar fi amenajat acel teren în vederea desfăşurări activităţilor sportive, însă, chiar şi în prezenţa unor asemenea probe, instanţa a apreciat nu s-ar fi putut antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtului pe tărâmul dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ. întrucât, potrivit jurisprudenţei, pentru reţinerea acestui temei, era necesar să rezulte că lucrul a fost folosit conform destinaţiei sale. 

    Sub acest aspect, s-a precizat că poarta de fotbal reprezintă un cadru metalic ce delimitează un spaţiu ocupat de o persoană care încearcă să evite pătrunderea mingii în acest spaţiu. Or, agăţându-se cu mâinile de bara transversală a porţii, reclamantul a determinat dezechilibrarea şi căderea acesteia, rezultând că partea a folosit-o ca pe o bară de gimnastică, element care, prin structura şi fixarea sa de sol, permite o mişcare de suspendare şi balans. O poartă de fotbal nu permite o asemenea mişcare, iar folosirea sa neadecvată, aşa cum s-a întâmplat în speţă, poate cauza incidente majore. 

    Pentru aceste motive, prima instanţa a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală. 

    Apelul, declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe, a fost admis prin decizia civilă nr. 6 din 23 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii de primă instanţă, prin admiterea în parte a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtului Municipiul Arad, prin primar, la plata către reclamant a sumei de 350.000 RON, cu titlu de daune morale, şi a sumei de 4.240 RON, cu titlu de daune materiale. Prin aceeaşi decizie au fost păstrate în rest dispoziţiile sentinţei apelate şi a fost anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Arad, prin primar, împotriva aceleiaşi hotărâri. 

    Pentru a se pronunţa în acest sens, s-a arătat de către instanţa de apel că la termenul de judecată din 31 octombrie 2012, i-a pus în vedere apelantului-pârât să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.309,20 RON şi 5 RON timbru judiciar, solicitare faţă de care apelantul în cauză a formulat cerere de reexaminare în baza art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, care însă a fost respinsă prin încheierea din 19 decembrie 2012. 

    În continuare, apelantul-pârât nu a înţeles să achite taxele de timbru datorate, motiv pentru care s-a făcut aplicare în cauză prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, anulându-se apelul acestei părţi ca netimbrat. 

    Întrucât reţinerea, în primă instanţă, a calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Arad a fost criticată pe calea apelului acestuia, ce nu a fost timbrat, instanţa nu s-a mai considerat ţinută de examinarea criticilor sale vizând nelegalitatea sentinţei apelate, sub acest aspect. 

    Aceeaşi problemă de drept, a lipsei calităţii sale procesuale pasive, a fost invocată de apelantul-pârât şi pe calea întâmpinării la apelul formulat de reclamant, însă instanţa de apel nu a răspuns nici pe această cale apărărilor formulate, considerându-se că examinarea lor, în condiţiile în care au fost formulate şi pe calea apelului, ar echivala cu eludarea dispoziţiilor legale referitoare la timbrare şi la sancţiunea pentru neachitarea taxelor de timbru, ce a fost aplicată apelantului-pârât prin decizia de apel. În consecinţă, s-a arătat că va fi reţinută în cauză calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Arad prin Primar, respectiv calitatea sa de proprietar al terenului pe care este amenajat terenul de fotbal unde s-a produs accidentarea reclamantului. 

    În cauză nu a fost contestată existenţa acestei amenajări, ci pârâtul Municipiul Arad prin Primar, invocând inexistenţa vreunei autorizaţii de funcţionare pentru terenul de fotbal, a arătat că nu este ţinut să răspundă pentru prejudiciul suferit de reclamant. 

    Câtă vreme „lucrul”, la care se referă norma legală, este poarta de fotbal care a căzut peste reclamant, respectiv un mobil ce nu este incorporat în mod permanent şi durabil în sol (terenului putându-i fi dată şi altă destinaţie decât cea de teren de fotbal), instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a art. 1000 alin. (1) C. civ. De asemenea, instanţa de apel a înlăturat argumentele pentru care prima instanţă a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului Municipiul Arad. 

    Astfel, a arătat că pârâtul are paza juridică a imobilului pe care terenul de fotbal a fost amenajat (inclusiv prin amplasarea porţilor) şi el are atât puterea de drept cât şi pe cea de fapt asupra imobilului, în litigiu neinvocându-se şi nefiind făcută dovada împrejurării că puterea de fapt ar fi fost transmisă altei persoane. 

    În situaţia răspunderii pentru fapta lucrului, răspunderea este una obiectivă, independentă de vina celui ce exercită paza juridică (în sensul celor mai sus arătate), astfel că paznicul nu poate invoca lipsa culpei sale în producerea faptului prejudiciabil pentru a fi exonerat de răspundere ci fapta victimei, a unui terţ pentru care nu este ţinut să răspundă ori cazul de forţă majoră. 

    Municipiul Arad nu a făcut dovada intervenirii, în producerea faptului, a vreunui terţ pentru care nu este responsabil şi nici a vreunui caz de forţă majoră. 

    Nici folosirea porţii de fotbal (respectiv bara transversală a acesteia) ca pe o bară de gimnastică, aşadar inadecvat destinaţiei, de către reclamant, nu a fost considerat un argument de reţinut, aşa cum a procedat tribunalul. 

    Starea de fapt a speţei a fost alta, din conţinutul referatului de propunere de neînceperea urmăririi penale şi a declaraţiei martorului T.C., proba contrară nefiind solicitată şi nici făcută de pârât, rezultând că evenimentul s-a produs în timpul desfăşurării unui meci de fotbal, gestul reclamantului de a se prinde cu mâinile de bara porţii de fotbal fiind unul firesc şi des întâlnit în asemenea situaţii. Reclamantul nu a efectuat, deci, mişcări de gimnastică pentru a se încălzi şi nici într-un moment de întrerupere a meciului ci, încercând să lovească mingea cu capul pentru a o introduce în poarta adversă, s-a agăţat de baza transversală. 

    Or, un asemenea gest nu este de natură a înlătura răspunderea pârâtului, gestul neavând sub nicio formă caracteristicile unei veritabile forţe majore, apte de a exonera de răspundere paznicul juridic al lucrului. S-a apreciat, în consecinţă, că sunt întrunite toate condiţiile antrenării răspunderii pârâtului Municipiul Arad în baza dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ. 

    În estimarea prejudiciului suferit de către reclamant, s-a reţinut dovedirea costurilor medicale pentru vindecare prin înscrisurile depuse la dosar, cheltuielile suportate pe perioada spitalizării şi ulterior, pentru realizarea unui anume echilibru fiziologic, ridicându-se la 4.240 RON. 

    În ceea ce priveşte pierderea totală a capacităţii de muncă s-a reţinut, pe de o parte, că reclamantul nu a indicat vreun cuantum al prejudiciului astfel suferit şi nici criterii concrete pentru determinarea prejudiciului material; pe de altă parte, dovada pierderii totale a capacităţii de muncă urmare a accidentului nu a fost făcută prin prezentarea de înscrisuri emanând de la instituţii abilitate şi, mai mult, reclamantul a anexat cererii de ajutor public judiciar înscrisuri din care rezultă că este, ulterior producerii faptei, angajat, realizând venituri lunare. 

    Din acest motiv s-a considerat că nu a fost dovedit prejudiciul invocat de reclamant cu acest titlu. 

    În ceea ce priveşte prejudiciul de ordin moral, acesta a fost apreciat ca evident, din probele administrate în fond şi apel rezultând că reclamantul a suferit multiple traumatisme fizice cu precădere la nivelul capului şi al feţei; viaţa fiindu-i pusă în pericol, a fost necesar transportul său cu elicopterul la un spital din Bucureşti, unde a fost operat, ochiul stâng fiind eviscerat şi înlocuit cu proteză oculară. Urmare a accidentului, reclamantul a rămas traumatizat emoţional, fiindu-i recomandată psihoterapie pe perioadă nedeterminată. A fost avut în vedere şi faptul că reclamantul a suportat dureri fizice şi suferinţe psihice prin producerea faptei, dovada suportării prejudiciului nepatrimonial fiind făcută în cauză. 

    Cum acest prejudiciu este rezultatul faptei lucrului pentru care pârâtul era ţinut să răspundă, este de necontestat existenţa legăturii de cauzalitate, între faptă şi prejudiciu, condiţie de angajare a răspunderii civile delictuale. 

    Urmare a accidentului, reclamantul şi-a văzut viaţa pusă în pericol, a fost spitalizat pe o perioadă însemnată de timp, a rămas desfigurat (inclusiv prin pierderea ochiului şi deformarea oaselor feţei), consecinţe care, la vârsta reclamantului, 28 ani, sunt de natură a produce traume cu efecte pe termen lung asupra vieţii acestuia, suferirea unui prejudiciu de agrement şi estetic fiind de necontestat. 

    Nu poate fi ignorată nici dificultatea reclamantului de a se integra în viaţa socială, relaţiile sale cu cei din jur fiind afectate, conform declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză şi raportului de evoluare psihologică . 

    Luându-se în considerare toate aceste elemente, s-a apreciat că suma de 350.000 RON reprezintă o reparaţie echitabilă şi rezonabilă a prejudiciului moral suferit de reclamant. 

    Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul-pârât Municipiul Arad, prin primar, prin care a solicitat şi suspendarea executării hotărârii atacate, în condiţiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ. 

    În motivarea recursului declarat, recurentul a susţinut următoarele critici de recurs: 

    - Decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale şi cu necercetarea argumentelor prin care recurentul a susţinut în faţa instanţei de apel faptul nedatorării taxei judiciare de timbru. 

    Dezvoltând această critică, recurentul a reamintit argumentele pentru care, în opinia sa, în cauza de faţă, consideră că nu datora nici un fel de taxă judiciară de timbru în exercitarea apelului împotriva hotărârii de primă instanţă. 

    Aceste argumente se sprijină pe prevederile art. 295 alin. (11) lit. c) C. fisc. (Legea nr. 571/2003, actualizată), potrivit cu care „constituie venit la bugetul local sumele provenite din (...) taxele de timbru prevăzute de lege” şi pe cele ale art. 19 din Legea nr. 146/1997, actualizată, care stabilesc faptul că „taxele judiciare de timbru (...) se plătesc în numerar, prin virament sau în sistem on-line, în contul bugetului local al unităţii administrativ teritoriale în a cărei rază îţi are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul”. 

    Văzând şi conţinutul art. 1154 C. civ., recurentul consideră că obligaţia sa de plată a taxei de timbru s-a stins de drept prin confuziune, Municipiul Arad întrunind, prin efectul acestor dispoziţii legale, atât calitatea de creditor, cât şi cea debitor. 

    Un alt argument al nedatorării taxei judiciare de timbru este dat de prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora „sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, (...), precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.” 

    În aceste condiţii, obligarea apelantului, de către instanţa de apel, la plata taxei judiciare şi a timbrului judiciar, precum şi respingerea cererii de reexaminare a cuantumului taxei judiciare de timbru, pronunţată prin încheierea de şedinţă din 19 decembrie 2012, sunt nelegale, după cum nelegală apare ca fiind şi soluţia adoptată pe cale de consecinţă, a anulării apelului ca netimbrat. 

    - Decizia atacată este nelegală nu doar prin soluţia pe care o conţine, ci şi întrucât aceasta a fost pronunţată fără cercetarea motivelor care au stat la baza apărării apelantului-pârât, în condiţiile în care, prin întâmpinarea depusă la apelul reclamantului, s-au formulat atât apărări de fond, cât şi excepţii care nu au fost analizate de către instanţă în soluţionarea apelului. 

    Recurentul a mai precizat că acest motiv de recurs se înscrie în limitele prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. 

    Dezvoltând această critică, recurentul a susţinut că în mod greşit a fost adoptată soluţia de angajare a răspunderii sale civile delictuale, în condiţiile în care acesta nu justifica în speţă calitatea procesuală pasivă, deoarece proprietarul terenului, astfel cum figurează înscris în CF, este Statul român şi nu Municipiul Arad. Terenul pe care a avut loc evenimentul nu era unul „amenajat” drept teren de fotbal şi aparţine domeniului public al statului întrucât, conform procesului verbal de cercetare la faţa locului, întocmit de agent C.E., din cadrul Poliţiei Municipiului Arad, terenul este situat între staţia de tramvai F.F. şi calea ferată A.-N. Primăria Arad nu putea amenaja un teren în acel loc şi nici nu putea autoriza amenajarea unui teren de sport acolo. Faptul că un grup de oameni care înţeleg să joace o partidă de fotbal, ca mod de petrecere a timpului liber, montează nişte porţi, mai mult sau mai puţin rudimentare, mai mult sau mai puţin improvizate, într-un anumit loc, nu conferă acestui spaţiu calitatea de „teren de fotbal” sau „teren de sport”. 

    Bunurile din domeniul public al statului sunt cele prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie şi în anexa la Legea nr. 213/1998, actualizată, ca făcând parte din domeniul public al statului, „infrastructura căilor ferate”. Potrivit O.U.G. nr. 12/1998, art. II alin. (1) lit. a), infrastructura căilor ferate include „terenurile situate de-o parte şi de alta a axei căii ferate, care constituie zona de siguranţă a infrastructurii feroviare”. Conform art. 29 din acelaşi act normativ, zona de siguranţă cuprinde fâşiile de teren, în limită de 20 de metri fiecare, situate de o parte şi de alta a axei căii ferate. 

    Municipiul Arad nu a amenajat şi nu a autorizat amenajarea unui teren de sport într-un spaţiu care nu îi aparţine şi de care nu putea dispune. 

    Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât prin dispozitivul deciziei recurate, a fost admis apelul reclamantului în contradictoriu cu Consiliul local al Municipiului Arad, aşadar, cu o autoritate administrativă ce nu este şi nu a fost parte în litigiu. Recurentul a încadrat această critică în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. 

    Soluţia de angajare a răspunderii civile delictuale a recurentului contravine dispoziţiilor legale reţinute de către instanţa de apel ca fiind incidente. 

    Terenul pe care reclamantul susţine că s-a accidentat nu era sub paza Municipiului Arad, astfel cum noţiunea de pază este înţeleasă în accepţiunea C. civ., respectiv proprietarul ori cel care chiar numai în fapt exercită controlul şi supravegherea lucrului. Municipiul Arad nu a amenajat spaţii de recreere în respectiva zonă şi nici nu administrează astfel de spaţii în acel loc. 

    Dar, chiar şi dacă reclamantul ar fi făcut dovada că Municipiul Arad ar fi amenajat acest spaţiu şi l-ar fi dat spre folosinţă publicului cu destinaţia de teren de fotbal, nici în aceste condiţii nu putea fi antrenată răspunderea sa civilă pe temeiul art. 1000 alin. (1) C. civ. deoarece, pentru a fi îndeplinite condiţiile acestui tip de răspundere delictuală, potrivit doctrinei, lucrul trebuie folosit conform destinaţiei sale. Poarta de fotbal reprezintă un cadru metalic ce delimitează un spaţiu ocupat de o persoană care încearcă să evite pătrunderea mingii în acest spaţiu. 

    Or, agăţându-se cu mâinile de bara transversală a porţii, reclamantul a determinat dezechilibrarea şi căderea acesteia, rezultând că bară porţii a fost folosită de reclamant întocmai ca o bară de gimnastică ce prin structura şi fixarea sa de sol permite o mişcare de suspendare şi balans. 

    O poartă de fotbal nu permite o asemenea mişcare, iar folosirea neadecvată a acesteia, aşa cum s-a întâmplat în speţă, poate cauza incidente majore, astfel că nu poate fi stabilită nici existenţa unui raport de cauzalitate între aşa-zisul „comportament” al lucrului şi prejudiciu. 

    Existenţa raportului de cauzalitate este esenţială pentru angajarea răspunderii celui care are paza juridică a lucrului, precum şi faptul că acest raport se referă cu deosebire la fapta lucrului şi nu la fapta proprie a paznicului juridic al acestuia. Reclamantul C.M. s-a aflat într-o gravă eroare invocând ca faptă culpabilă, fapta proprie a paznicului juridic al lucrului, respectiv darea spre folosinţă publică a terenului de fotbal. 

    Reclamantul nu a făcut nici un moment dovada faptei culpabile a lucrului, a legăturii de cauzalitate şi nu în ultimul rând a prejudiciului, acesta afirmând că „şi-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă”, fapt infirmat chiar de el prin actele depuse la dosarul cauzei, referitoare la veniturile realizate din muncă. 

    Este important de reţinut asupra circumstanţelor faptei că reclamantul a folosit în mod clandestin lucrul şi nu într-un cadru organizat, respectiv oficial, dar şi latura subiectivă a faptei sale, reieşind din probatorii că acesta nu numai că s-a prins de bara transversală a porţii, dar s-a şi balansat, gest care, la vârsta de 27 de ani şi experienţa de viaţă pe care o presupune, conferea reprezentarea, conştientizarea clară a acţiunilor pe care le întreprinde. În considerarea aceloraşi elemente, reclamantul cunoştea că nu se află pe un stadion de fotbal, ci pe un imobil intravilan viran, care nu are destinaţia şi conformaţia specială unui teren de fotbal. 

    Recurentul a susţinut că, în realitate, sunt întrunite în speţă cauzele care determină excluderea totală a angajării răspunderii civile, respectiv fapta ilicită şi culpabilă a victimei care a contribuit la producerea prejudiciului, determinând astfel decăderea victimei din dreptul de reparaţie. 

    Recurentul a mai solicitat şi judecarea cauzei în lipsă. 

    Cererea de suspendare a executării deciziei recurate a fost justificată de către recurent prin manifestarea neechivocă a intenţiei reclamantului de a pune în executare hotărârea, manifestare cuprinsă într-o notificare trimisă prin executor judecătoresc şi prin încercarea de înfrângere a dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002. 

    Prin încheierea de şedinţă din 15 mai 2013, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei nr. 6 din 23 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, pentru considerentele regăsite în cuprinsul acesteia. 

    La 2 octombrie 2013 a formulat întâmpinare intimatul-pârât Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea recursului ca nefondat. 

    La 7 octombrie 2013 a formulat întâmpinare intimatul-reclamant, prin care a susţinut că motivele recurentului nu se încadrează în nici unul din motivele legale de recurs prevăzute la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ, că recursul este inadmisibil sub aspectul invocării lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Arad care, deşi a criticat acest aspect al cauzei prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă, nu a timbrat calea de atac ce a fost, din acest motiv anulată pentru netimbrare, astfel că soluţia primei instanţe, sub acest aspect a devenit irevocabilă. 

    Dar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Arad este şi neîntemeiată, din nici un mijloc de probă al cauzei nerezultând că accidentul s-ar fi petrecut pe un teren ce face parte din infrastructura căii ferate. În plus, o astfel de zonă nu ar fi permis nici amenajarea terenului ca loc de agrement, teren de fotbal. 

    Invocând şi prevederile art. 4 şi 36 din Legea nr. 18/1991, intimatul reclamant a susţinut că terenul pe care a avut loc incidentul face parte din domeniul public de interes local al Municipiului Arad. 

    Pe fondul cauzei, s-a respins susţinerea recurentului potrivit căreia accidentul ar fi fost provocat prin culpa intimatului care ar fi folosit necorespunzător bara porţii, acesta susţinând că atingerea barei transversale a avut loc în timpul jocului, apărând ca un gest firesc şi inevitabil într-o fază de joc. 

    Cât priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă şi prejudiciul suferit, aceasta rezultă din referatul organelor de poliţie care au cercetat incidentul şi care au constatat că poarta de fotbal care a cauzat accidentul nu era în nici un fel asigurată la sol, acesta fiind motivul pentru care s-a dezechilibrat. 

    Intimatul a mai solicitat acordarea cheltuielilor de judecată. 

    Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce urmează: 

    Cea dintâi critică a recursului, care a pus în discuţie nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva inexistenţei obligaţiei legale a apelantului-pârât (actualul recurent) de achitare a taxei judiciare de timbru în prezentul litigiu, pentru exercitarea căii de atac a apelului, este inadmisibilă. 

    Este de observat că, în argumentarea criticilor sale, recurentul a reiterat temeiurile legale pentru care a susţinut şi în faţa instanţei de apel că nu datorează taxa judiciară de timbru, provocând o cercetare şi analiză specifică asupra acestui aspect prin formularea unei cereri de reexaminare la taxa judiciară de timbru stabilită de către completul din apel (notele de şedinţă a dosarului de apel, calificate de reprezentantul apelantului-pârât în şedinţa publică din 28 noiembrie 2012). 

    Prin încheierea din camera de consiliu de la 19 decembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara a soluţionat cererea de reexaminare la taxa judiciară de timbru formulată de apelantul-pârât şi, găsind argumentele acestuia neîntemeiate pentru considerentele reţinute prin acea încheiere, a respins cererea de reexaminare. 

    Potrivit legii, art. 18  alin.3 din Legea nr. 146/1997, şi propriilor menţiuni, încheierea din 19 decembrie 2012 este una irevocabilă, nefiind posibil ca, pe calea ocolită a recursului la decizia din apel ce a anulat apelul acestei părţi ca netimbrat, să se provoace o nouă dezbatere asupra existenţei obligaţiei pârâtului de plată a taxei judiciare de timbru în apel, spre a se obţine o altă statuare din partea instanţei de judecată (de această dată, a aceleia de recurs), peste ceea ce stabilit cu titlu irevocabil prin încheierea din 19 decembrie 2012 de către Curtea de apel Timişoara. 

    În alte cuvinte, instanţa de recurs apreciază că prin conţinutul său, cea dintâi critică a recursului la decizia nr. 6 din 23 ianuarie 2013, constituie în realitate o critică îndreptată împotriva încheierii din 19 decembrie 2012, susţinând, de altfel, chiar făţiş nelegalitatea acestui act procedural pentru menţinerea obligaţiei apelantului-pârât de plată a taxei judiciare de timbru. Cum această încheiere este una irevocabilă, se constată că împotriva sa partea în cauză nu are deschisă calea de atac a recursului nici direct şi cu atât mai puţin, indirect, pe calea recursului îndreptat împotriva deciziei nr. 6 din 23 ianuarie 2013, ce a decis asupra apelurilor formulate în cauză. 

    Şi cea de-a doua critică a recursului, prin care s-a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Arad este inadmisibilă, în condiţiile în care această parte, declarând apel împotriva hotărârii de primă instanţă, a criticat dezlegarea dată de Tribunalul Arad chiar acestei excepţii invocată prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamant. Ca urmare a respingerii cererii de reexaminare la plata taxei de timbru, dar şi a neachitării taxei judiciare de timbru stabilite ca fiind datorate, apelul acestui pârât a fost anulat ca netimbrat prin decizia atacată, consecinţa legală a acestui mod de soluţionare fiind aceea a neexaminării criticilor sale de apel. 

    Întrucât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Arad a fost invocată de această parte în faza judecăţii de apel nu doar pe calea apelului, anulat, în final, ca netimbrat, ci şi pe calea întâmpinării la apelul reclamantului şi spre a nu se ajunge la o eludare a sancţiunii procesuale instituite prin dispoziţiile art. 20 alin.2 din Legea nr. 146/1997 (prin examinarea criticilor din apelul anulat ca netimbrat, în soluţionarea excepţiei procesuale a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Arad, invocată prin întâmpinarea din apel a aceleiaşi părţi), în mod judicios instanţa de apel a refuzat să examineze şi apărările cu conţinut identic declaraţiei de apel, regăsite în întâmpinare. 

    Practic, din punct de vedere al consecinţelor ce se pot reflecta în activitatea instanţei de recurs, un apel anulat ca netimbrat este ca şi inexistent, astfel încât reluarea criticilor conţinute de acesta prin recursul declarat împotriva hotărârii de anulare pentru netimbrare, mai înainte sau fără a se trece de această sancţiune, apar ca fiind formulate omisso medio. 

    În analiza acestei a doua critici a recursului se mai impune precizarea că neexaminarea de către instanţa de apel nici a criticilor acestuia, dar nici a apărărilor (cu conţinut identic apelului) invocate de apelantul-pârât prin întâmpinare, nu este consecinţa unei omisiuni care să poată deveni relevantă sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (invocate ca temei al prezentului recurs), similar cazului de nemotivare a hotărârii, care face imposibil de exercitat controlul judiciar. 

    Dimpotrivă, aşa cum s-a arătat, neexaminarea argumentelor apelantului-pârât care susţineau lipsa calităţii sale procesuale pasive, invocate atât pe calea apelului, cât şi pe calea întâmpinării din apel a acestei părţi, a fost una justificată, instanţa de apel argumentându-şi în mod legal şi judicios soluţia sa pe consecinţele decurgând din aplicarea sancţiunii anulării apelului declarat de pârât, ca netimbrat. 

    În considerarea aceloraşi argumente, Înalta Curte apreciază că este exclusă incidenţă prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care reglementează cazurile de excepţie ale soluţionării recursului prin casare cu trimitere, textul legal referindu-se la două ipoteze limitative, care nu se regăsesc însă în prezenta cauză. 

    În ceea ce priveşte cea de-a treia critică de recurs, întemeiată de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se apreciază ca fiind nefondată pentru două motive. 

    În primul rând, textul legal indicat de recurent, sancţionează pentru nelegalitate hotărârea instanţei de apel care, fie a acordat mai mult decât s-a cerut, fie a acordat ceea ce nu s-a cerut. 

    Or, ipoteza regăsită în dispozitivul deciziei atacate şi criticată prin acest motiv de recurs, aceea a admiterii apelului reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al Municipiului Arad (şi nu a Municipiului Arad), aşadar cu un alt organ al administraţiei publice ce nu a fost parte în proces, nu se circumscrie niciuneia din cele două ipoteze legale ale textului legal invocat. 

    În al doilea rând, această inadvertenţă a dispozitivului deciziei de apel semnalată de către recurent, nu constituie altceva decât o vădită eroare materială, remediabilă pe calea procedurală reglementată de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., în condiţiile în care toate actele procedurale îndeplinite în cauză până la momentul pronunţării deciziei au fost îndeplinite de către şi faţă de (pentru cele aparţinând instanţei) Municipiul Arad, fiind lipsit de orice îndoială că acesta a figurat ca parte în proces. 

    Reţinând şi că, acelaşi dispozitiv al hotărârii de apel îl indică chiar pe Municipiul Arad ca fiind obligat la plata despăgubirilor către reclamant, instanţa de recurs va respinge ca nefondată această critică ce semnalează existenţa unei erori materiale în dispozitivul hotărârii atacate, iar nu a unui motiv de nelegalitate a acesteia, eroare care, în plus, este şi inaptă să genereze vreo vătămare procesuală recurentului. 

    În ceea ce priveşte fondul cauzei, în critica soluţiei căruia recurentul are deschisă calea procesuală a recursului, dată fiind adoptarea acesteia prin chiar hotărârea instanţei de apel, Înalta Curte stabileşte că analiza sa va urmări corecta aplicare a legii la împrejurările de fapt ale cauzei ce au fost pe deplin stabilite prin hotărârile instanţelor de fond. 

    Criticând soluţia dată raportului juridic de drept material dedus judecăţii, recurentul a invocat, în primul rând, lipsa calităţii sale de paznic juridic al „lucrului”, cu referire la terenul pe care se afla intimatul-reclamant la data producerii evenimentului. 

    Instanţa de recurs apreciază că în mod corect atât prima instanţă, cât şi cea de apel au reţinut această calitate în privinţa recurentului în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 şi ale anexei III din lege, ale menţiunilor de carte funciară, ce indică drept proprietar al întregii porţiuni de teren din zonă pe Statul român, cu drept de întabulare pe baza deciziei din 9 noiembrie 1974 a Consiliului Popular Arad, dar şi prin luarea în considerare a consecinţelor organizării descentralizate a statului de drept, prin Constituţia din 1991, care a presupus realizarea unui transfer al dreptului de proprietate a statului, la nivel local, către unităţile administrativ- teritoriale pe care acesta le-a organizat. 

    O punere în aplicare a acestei organizări descentralizate la nivel local a fost realizată şi prin dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, potrivit cu care, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau municipiilor, urmând regimul juridic al art. 25. Aceste dispoziţii legale justifică, o dată în plus, legalitatea, sub aspectul analizat, a concluziilor ambelor instanţe de fond, neexistând nici un argument pertinent de a considera că terenul pe care a avut loc incidentul ce a condus la rănirea gravă a intimatului-reclamant ar face parte din domeniul public sau privat al statului. 

    Situarea sa în vecinătatea căii ferate din Arad nu califică respectivul teren ca făcând parte din infrastructura căii ferate, după cum pretinde recurentul, observându-se din planşele fotografice existente în dosar delimitarea clară a terenului în cauză de zona infrastructurii căii ferate, prin gard din panouri betonate. 

    Amenajarea ori neamenajarea acestui teren viran intravilan (potrivit menţiunilor din schiţele cadastrale), ca teren de fotbal sau zonă de agrement, de către Municipiul Arad, este nerelevantă sub aspectul angajării răspunderii sale civile delictuale, ca „paznic juridic al lucrului” întrucât, stabilindu-se că terenul în cauză se afla în folosinţa şi sub puterea sa de dispoziţie, se înţelege că acesta are o răspundere pentru prejudiciile provocate altora de lucrul său, rezultând atât din amenajările necorespunzătoare pe care autoritatea administrativă însăşi le-a realizat, prin organele sale, cât şi pentru prejudiciile rezultând din amenajările defectuoase, chiar realizate de alţii, fără ştirea sau acordul proprietarului. 

    Aceasta întrucât, după cum corect a reţinut instanţa de apel, răspunderea pentru „fapta lucrului” este una obiectivă, iar terenul în cauză, beneficia de amenajări ca loc de agrement, respectiv teren de fotbal, constituind o platformă betonată şi marcată, ce avea amplasate bări metalice vopsite, fiind nerelevant dacă aceste amenajări au fost făcute de însuşi proprietarul lucrului ori sub comanda sa, cu ori fără autorizaţie. 

    O altă critică a recursului vizând fondul cauzei a invocat drept cauză exoneratoare a răspunderii fapta victimei însăşi prin utilizarea neconformă destinaţiei, de către reclamant, a barei metalice a porţii de fotbal, reţinută în acelaşi sens şi de către prima instanţă. 

    Considerând că acest element al cauzei face parte din aprecierile asupra datelor de fapt ale litigiului, care sunt doar în puterea instanţelor de fond, instanţei de recurs nu-i rămâne decât să constate că, spre deosebire de Tribunalul Arad, care a reţinut o utilizare de către reclamant a barei transversale a porţii „ca pe o bară de gimnastică, ce prin structura şi fixarea sa de sol permite o mişcare de suspendare şi balans”, fără trimiterea la nici un element probator al cauzei (posibil, pe baza propriei imagini a judecătorului asupra circumstanţelor proxime producerii accidentului), instanţa de apel a înlăturat starea de fapt astfel descrisă, prin trimiterea la elemente probatorii concrete, referatul cu propunerea de neîncepere a urmării penale, declaraţia martorului T.C., pe baza cărora a reţinut că fapta s-a produs în timpul desfăşurării unui meci de fotbal, în succesiunea jocului, când reclamantul a încercat să lovească mingea cu capul pentru a o introduce în poarta adversă, sprijinindu-se pentru aceasta de bara transversală. 

    Nefiind vorba nici de mişcări de gimnastică pentru încălzire înainte sau în pauza jocului, s-a considerat că gestul reclamantului nu este unul ce dovedeşte o utilizare necorespunzătoare a barei porţii, ci, dimpotrivă, unul des întâlnit în astfel de situaţii, apreciere pe care, date fiind elementele probatorii pe care se sprijină şi circumstanţele de fapt relevate, instanţa de recurs o consideră şi pertinentă şi rezonabilă, neexistând niciun argument de a o contrazice sau înlătura. 

    Nici argumentul folosirii clandestine, în lipsa unui cadru organizat, a lucrului de către reclamant nu poate fi reţinut întrucât datele de fapt ale cauzei, reţinute de instanţele de fond, au fost în sensul procedurii incidentului pe un teren viran intravilan amenajat, cel puţin de facto, ca loc de agrement, deschis publicului amator, iar nu pe un teren de sport cu destinaţie specială, având toate dotările standard, conform destinaţiei, teren care să fie împrejmuit, deschis publicului în condiţii restrictive, astfel cum sunt terenurile ce beneficiază de un cadru organizat, specific găzduirii competiţiilor sportive. 

    Cât priveşte latura subiectivă, experienţa de viaţă a reclamantului care putea sau trebuia să prevadă consecinţele faptei sale, acestea ar putea fi, într-adevăr imputate într-un caz în care lucrul, având un comportament normal şi previzibil, potrivit cu funcţiunea, amplasamentul şi destinaţia sa, ar fi provocat un prejudiciu în condiţii de utilizare necorespunzătoare, inadecvată, ceea ce, cum s-a arătat, în cauză nu s-a reţinut. Or, unei persoane oricât de mature sau experimentate nu i s-ar putea în mod rezonabil pretinde să conştientizeze şi să preîntâmpine prin prudenţa şi precauţia sa, toate accidentele posibile la care ar putea fi expus ca urmare a „faptelor lucrurilor” care sunt altele decât cele fireşti aşteptate potrivit structurii, destinaţiei, amplasamentului acestora, etc. 

    Reţinând că instanţa de apel a cenzurat deja pretenţiile reclamantului în justificarea prejudiciului de ordin material, preti ns a-i fi fost cauzat (şi) prin pierderea în totalitate a capacităţii de muncă, instanţa de recurs apreciază ca fiind evidentă legătura de cauzalitate dintre fapta lucrului pentru care recurentul este ţinut să răspundă (potrivit celor argumentate anterior) şi prejudiciile reţinute ca fiind provocate reclamantului şi dovedite de acesta. 

    Fiind vorba de angajarea răspunderii civile delictuale pe tărâmul dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C.civ., dovedirea celorlalte elemente ale acestei forme de răspundere, fapta lucrului, paza juridică a acestuia, prejudiciu, constituie în acelaşi timp şi dovezi ale legăturii de cauzalitate. 

    În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind ca legală soluţia instanţei de apel, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat, iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. îl va obliga pe recurent să plătească intimatului-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, suma de 1.883 RON constând în cheltuieli de transport şi cazare a avocatului intimatului-reclamant atât pentru termenul de soluţionare a cererii de suspendare (15 mai 2013), cât şi pentru termenul de soluţionare a recursului, la ambele momente procesuale acesta fiind prezent în instanţă. 

   

 Decizia nr. 4353/2013 a  Secţiei Civile a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, sursa www.scj.ro.