Lege penala mai favorabila impune comparația globală nu pe insitutții , interpretarea data de art. 5 din Codul Penal prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este neconstitutionala, art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) din Constitutie.
Două motive sunt oferite în mod tradiţional în sprijinul acestei
metode a comparaţiei globale: în primul rând, fiecare regim represiv are
propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând
diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea rând,
judecătorul nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim
represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale
succesive. Curtea observă că noţiunea de instituţie autonomă nu este
reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi nici în legea de
aplicare a actualului Cod penal, astfel că nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu
privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de
infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine. Faptul că legiuitorul a definit în art. 173
din Codul penal noţiunea de lege penală ca fiind "orice dispoziţie cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte
normative care la data adoptării lor aveau putere de lege" nu echivalează
cu împrejurarea că acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme
distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia. . Curtea observă că prin Decizia nr. 2 din 14
aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală a decis că în aplicarea art. 5 din
Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă
faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, în
interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea constată că, odată cu
publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele
Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în
conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale
art. 477/ 1 din Codul de procedură
penală. , Curtea reţine că dispoziţiile art. 5 alin. (2)
teza întâi, conform cărora "Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor
normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale [...] dacă
în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai
favorabile", nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei decizii,
întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală,
astfel că nu se produc consecinţe asupra existenţei normative în ordinea
juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabileşte doar, pe cale de
interpretare, un unic înţeles.
Din
această perspectivă, actualul Cod penal consacră o viziune diferită faţă de
vechiul Cod penal: deşi au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se
găseau şi în reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost
semnificativ diminuate. Însă, din analiza de ansamblu a dispoziţiilor din noul
Cod penal, se poate constata existenţa caracterului mai favorabil a unor
instituţii din vechea reglementare, instituţii pe care doctrina le-a calificat
ca fiind autonome. În această situaţie se găsesc, de exemplu, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, concursul de infracţiuni ori prescripţia
specială
Fără a
intra într-o analiză comparativă şi punctuală pe fiecare instituţie de drept
penal - analiză care aparţine prin excelenţă instanţelor de drept comun,
întrucât prin actualul Cod penal au fost diminuate pedepsele, Curtea constată
că raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a impune un tratament
sancţionator mai blând pentru inculpaţii care se află la prima confruntare cu
legea penală şi care, indiferent de forma de vinovăţie, comit o singură faptă
penală, iar nu o pluralitate de infracţiuni. Alta este situaţia inculpaţilor
care persistă într-un comportament antisocial prin săvârşirea mai multor
infracţiuni, situaţie în care legiuitorul a urmărit să instituie un tratament
sancţionator mai sever, al cărui rol preventiv constă în descurajarea celor
tentaţi să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală.
Curtea consideră că intenţia
legiuitorului nu trebuie şi nu poate fi ignorată. O atare concluzie nu neagă
principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă
nu prin combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz
contrar, s-ar anula voinţa mai sus relevată care are în vedere ansamblul de
norme ce au fost integrate organic într-un nou cod şi nicidecum dispoziţii ori
instituţii autonome.
Împrejurarea
că, anterior apariţiei noului Cod penal, Curtea Constituţională a sancţionat
punctual un înţeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul
unor instituţii de drept penal material (a se vedea în acest sens Decizia nr.
1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013 - referitoare la prescripţia specială, Decizia
nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011 - referitoare la acordul de recunoaştere
a vinovăţiei) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele
decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiaşi act normativ,
nefiind modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de
modificare a termenului de prescripţie specială (art. I pct. 3 din Legea nr.
63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv Codul penal din 1969),
pierzându-şi identitatea şi integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării
existente. Situaţia este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a
două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii
legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale. Această nouă
concepţie nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării
dispoziţiilor celor două legi pentru a obţine o a treia lege (lex tertia).
Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex
mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să
confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele
specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în
cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea
pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor cauzei,
trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă
acuzatului."
41. În continuarea argumentaţiei, se arată că, "pentru a stabili
care este lex mitior în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să
se procedeze, de asemenea, la o comparaţie globală a regimului represiv al
fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda comparaţiei
globale). Judecătorul nu poate efectua o comparaţie regulă cu regulă (metoda
comparaţiei diferenţiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare din
legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradiţional în sprijinul
acestei metode a comparaţiei globale: în primul rând, fiecare regim represiv
are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică,
amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea
rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului şi să creeze un nou regim
represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale
succesive. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie impune stabilirea lex
mitior în mod concret şi global".
Curtea observă că noţiunea de instituţie
autonomă nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale şi
nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind, chiar dacă în
limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru
anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel
cum acesta este susţinut în doctrină şi practica judiciară, presupune că ea are
o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de ansamblul normativ în care este
integrată pentru a-şi îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este
inadmisibilă, întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal care
reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă,
concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi
aparţine. Această distincţie are o deosebită importanţă pentru înţelegerea
conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate oferi noţiunii de "lege
penală mai favorabilă" un înţeles constituţional.
47. Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noţiunea
de lege penală ca fiind "orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în
legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data
adoptării lor aveau putere de lege" nu echivalează cu împrejurarea că
acele dispoziţii sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care
aparţin legii şi au forţa acesteia. Codul penal constituie o lege unitară,
asemenea norme fiind prevăzute şi în legile speciale care reglementează alte
relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, şi fapte care constituie infracţiuni
(cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală etc.). Art.
1 alin. (1) din Codul penal stabileşte că "Legea penală prevede faptele
care constituie infracţiuni", motiv pentru care în absenţa unei
incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înţelesul noţiunii de
lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd
fapte ce constituie infracţiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială
dintre Codul penal şi alte legi speciale care, deşi nu sunt penale, reglementând
cu privire la alt tip de relaţii sociale, cuprind şi dispoziţii cu caracter
penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziţii le scoate din sfera
domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a
înlătura orice fel de obiecţii potrivit cărora faptele antisociale respective
ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o
eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de
interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la
aplicarea legii penale mai favorabile, exigenţele acestui principiu fiind
stabilite prin art. 5 din Codul penal.
. Având rolul de garant al drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, Curtea Constituţională nu poate ignora şi alte consecinţe
de sorginte constituţională, cum ar fi exigenţele ce ţin de lipsa discriminării
infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar
impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că
suspecţii/inculpaţii care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor
fi judecaţi sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcţie de legea mai
favorabilă, o situaţie juridică identică ori cu cei condamnaţi anterior
potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârşi infracţiuni potrivit legii noi,
nefiind permisă o a treia formă de tratament sancţionator ce combină dispoziţii
din ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerinţele constituţionale
ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii
şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", este
interzisă alternarea instituţiilor de drept penal din cele două legi, deoarece,
în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o
discriminare pozitivă cu consecinţa creării unui privilegiu pentru infractorul
care este judecat în perioada de tranziţie a legii.
Curtea Constituţională reafirmă faptul că,
potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, "De la
data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor". În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu,
că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile
Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor
pe care se sprijină acesta.
Astfel, indiferent de interpretările ce se
pot aduce unui text atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o
anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel
prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, instanţele
judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare.
De altfel, Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte
determinarea concretă a legii penale mai favorabile, "aceasta vizează
aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina
prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terţia, care,
în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să
legifereze" (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). Prin
urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie
textului conferă acestuia vicii de neconstituţionalitate.
56. Totodată, Curtea observă că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală a decis că în aplicarea art. 5 din Codul
penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de
instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, în
interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea constată că, odată cu
publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele
Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în
conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale
art. 4771 din Codul de procedură penală.
.
De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza întâi, conform
cărora "Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori
prevederilor din acestea declarate neconstituţionale [...] dacă în timpul când
acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile",
nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei decizii, întrucât, în acest
caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală, astfel că nu se
produc consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică a prevederii
supuse controlului, ci se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic
înţeles.
Având în vedere considerentele expuse,
Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 5 din actualul Cod penal,
în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii
penale mai favorabile, să combine dispoziţiile Codului penal din 1969 cu cele
ale actualului Cod penal, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1
alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art.
61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a
ţării.
Curtea constată că dispoziţiile art. 5 din
Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea
prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai
favorabile şi nicio autoritate nu poate ignora înţelesul constituţional astfel
stabilit.
Extras din Decizia nr. 265/2014 referitoare
la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din
Codul penal a Curtii Constitutionale, sursa Monitorul Oficial, Partea I nr. 372
din 20 mai 2014.
Comentarii
Trimiteți un comentariu