Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constate că soluția legislativă cuprinsă în art.118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art.21 alin.(3), ale art.23 alin.(11) și ale art.24 alin.(1) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art.6 par.1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere și neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficiență acestui drept în ceea ce îl privește pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate - similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Curtea reține că, deși declaraţia în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condițiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declarații, ea poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului și pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. . Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat.... privilegiul împotriva autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina.
Curtea constată, așadar, că o persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârșește infracţiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art.118 din Codul de procedură penală 31 (reținută în paragraful 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere și neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficiență acestui drept în ceea ce îl privește pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar și în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calității oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voință a organelor judiciare, care nu emit ordonanța în condițiile art.305 alin.(3) din Codul de procedură penală. 65. Totodată, cât privește a doua ipoteză reglementată în art.118 din Codul de procedură penală, reținută, de asemenea, în paragraful 62 al prezentei decizii - când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nouformat persoana dobândeşte calitatea de martor -, Curtea reține că disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluţionare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare - cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii - constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate - similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.
Curtea observă că „dreptul” martorului de a nu se acuza,
proclamat în denumirea marginală a art.118 din Codul de procedură penală,
reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare,
având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia
împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecţie similar cu cel de care
beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecția martorului,
potrivit normelor procesual penale ale art.118, presupune doar faptul că
declaraţia nu poate fi folosită împotriva sa. Însă, Curtea reține că, deși
declaraţia în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condițiile în
care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declarații, ea
poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele
derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi
folosite împotriva martorului și pot determina conduita procesuală ulterioară a
organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare -
raportat la obținerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declarației
martorului - nu ar putea fi sancționată în temeiul dispozițiilor art.102
alin.(4) din Codul de procedură penală, de vreme ce declarația de martor nu
este inclusă în sfera noțiunii de probă obținută în mod nelegal, astfel ca
textul precitat să poată fi incident. 70. Curtea constată, în aceste condiții,
că normele procesual penale ale art.118 nu instituie o protecție efectivă a
martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanții
procedurale, respectiv substanțiale adecvate persoanei ascultate în calitate de
martor și nu interzic 33 folosirea împotriva martorului a elementelor
probatorii obținute, indirect, pe baza declarației sale, singura probă față de
care martorul este protejat fiind propria sa declarație. 71. Astfel cum s-a
reținut în precedent, dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare decurg
direct din prezumția de nevinovăție, ce implică faptul că organele de urmărire
penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei ce declară în
calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, așa încât
constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, are drept consecință
ignorarea acestui principiu constituțional.
2. În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, instanța de
control constituțional a reținut în mod constant în jurisprudența sa că,
potrivit art.23 alin.(11) din Constituţie, „Până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”,
iar, potrivit art.6 par.2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Din economia
celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că,
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana
este considerată nevinovată.
Or, Curtea reține că, în vederea respectării efective a
prezumției de nevinovăție, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi
constrânsă, determinată să producă proba vinovăției sale, ci, dimpotrivă, are
dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba
contrară, a vinovăției. 74. Însăși instanța europeană a statuat că dreptul la
neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat și persoana care
beneficiază de prezumția de nevinovăție și în care condamnarea trebuie obținută
fără sprijinul acesteia din urmă.
Totodată, Curtea constată că obținerea unei declarații, în
temeiul art.118 din Codul de procedură penală – sub sancțiunea reţinerii
infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face
declaraţii adevărate, și în condițiile în care martorul îşi asumă riscul ca
aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa –, constituie un
mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.
Curtea constată, totodată, că normele procesual penale ale
art.118 sunt contrare și dispoziților constituționale ale art.24 alin.(1).
Referitor la dreptul la apărare, instanța de control
constituțional a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este în serviciul
efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime
(Decizia nr.64 din 2 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.177 din 12 iulie 1944). De asemenea, Curtea a calificat art.24 din
Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (
Așadar, „audierea făptuitorului în calitate de martor nu
înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deşi s-ar putea susţine că această
practică are la bază respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu se poate susţine
şi că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a
nu se autoincrimina. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina nu
pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior
primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea şi de a fi asistat de
către un apărător, precum şi a aducerii la cunoştinţă a posibilităţii folosirii
declaraţiei împotriva sa. Atribuirea calităţii de martor unei persoane şi
audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da
declaraţii atrage consecinţe sancţionatorii, contravine art.6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Un martor care are temerea că ar putea fi
interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să
răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate
fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau
nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui
suspectat.... privilegiul împotriva autoincriminării este un principiu conform
căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea
de probe ce l-ar putea incrimina.[...
... Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când,
deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este
implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei
aceste aspecte şi „alege” modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca
ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva
aceleiaşi persoane.[…] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane
în calitate de martor, deşi se cunoaşte că este implicată într-o activitate
infracţională în legătură cu care este audiat, este contrară dispoziţiilor
legale şi, pe cale de consecinţă, o asemenea declaraţie nu poate fi folosită
împotriva sa, după convertirea calităţii de martor în cea de inculpat.[…]
Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate
și să constate că soluția legislativă cuprinsă în art.118 din Codul de
procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la
neautoincriminare, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art.21
alin.(3), ale art.23 alin.(11) și ale art.24 alin.(1) din Legea fundamentală,
precum și prevederilor art.6 par.1 și 2 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu