Competenta, dobandirea calitatii de deputat dupa pronuntarea unei hotarari de catre judecatorie, nu atrage competenta in recurs a ICCJ, art. 29 pct. 1 C. proc. pen., art. 40 alin.2 C. proc. pen.

De la -
  Potrivit art. 29 pct. 2 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărârii penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi împotriva hotărârii pronunţate, ca instanţă de apel, de curţile de apel.  
     Urmare a interpretării dispoziţiilor legale menţionate, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa judecării recursurilor declarate împotriva unor hotărâri pronunţate de judecătorie, ca instanţă de fond, iar din examinarea aceloraşi dispoziţii, rezultă regula proximităţii instanţelor de control judiciar.   Or, în speţă, cauza a fost soluţionată în fond de judecătorie, potrivit competenţei materiale determinată de natura şi gravitatea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti, instanţă competentă să-l soluţioneze. În momentul în care cauza se afla pe rolul instanţei de recurs (Curtea de Apel Ploieşti), unul dintre inculpaţi a dobândit calitatea de deputat, motiv pentru care instanţa a apreciat că nu este competentă să-l soluţioneze, cauza fiind trimisă Înaltei Curţi spre soluţionarea recursurilor în raport de dispoziţiile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 29 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.  
     Înalta Curte constată că, în raport de modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze competenţa de judecată în căile de atac (în care competenţa materială este stabilită în raport de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi nu de calitatea persoanei inculpatului) se constată că, dispoziţiile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. (potrivit cărora dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C. proc. pen.) sunt incidente numai în faţa instanţei de fond, nu şi în căile de atac.  

Conform art. 29 pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă: a) infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi europarlamentari; b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului; c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale; d) infracţiunile săvârşite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii; e) infracţiunile săvârşite de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; f) infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori; g) alte cauze date prin lege în competenţa sa.  
     Aşa cum se poate constata din analiza conţinutului dispoziţiilor legale, legiuitorul stabileşte competenţa după calitatea persoanei a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numai atunci când judecă cauza în primă instanţă, menţionând, în mod expres, acest aspect.  
     Potrivit art. 29 pct. 2 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărârii penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi împotriva hotărârii pronunţate, ca instanţă de apel, de curţile de apel.  
     Urmare a interpretării dispoziţiilor legale menţionate, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa judecării recursurilor declarate împotriva unor hotărâri pronunţate de judecătorie, ca instanţă de fond, iar din examinarea aceloraşi dispoziţii, rezultă regula proximităţii instanţelor de control judiciar.  
     Or, în speţă, cauza a fost soluţionată în fond de judecătorie, potrivit competenţei materiale determinată de natura şi gravitatea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti, instanţă competentă să-l soluţioneze. În momentul în care cauza se afla pe rolul instanţei de recurs (Curtea de Apel Ploieşti), unul dintre inculpaţi a dobândit calitatea de deputat, motiv pentru care instanţa a apreciat că nu este competentă să-l soluţioneze, cauza fiind trimisă Înaltei Curţi spre soluţionarea recursurilor în raport de dispoziţiile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 29 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.  
     Înalta Curte constată că, în raport de modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze competenţa de judecată în căile de atac (în care competenţa materială este stabilită în raport de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi nu de calitatea persoanei inculpatului) se constată că, dispoziţiile art. 40 alin. (2) C. proc. pen. (potrivit cărora dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 C. proc. pen.) sunt incidente numai în faţa instanţei de fond, nu şi în căile de atac.  
     Având în vedere aceste considerente, precum şi dispoziţiile privind regula proximităţii instanţelor de control judiciar - Înalta Curte apreciază că prezentul recurs declarat în cauză trebuie soluţionat de Curtea de Apel Ploieşti.  
     În acest sens este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, relevante fiind şi deciziile art. 51 din 4 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 1687 din 20 mai 2013 ale secţiei penale şi decizia nr. 65 din 17 septembrie 2011 a Curţii Supreme de Justiţie - Completul de 9 judecători.  
     Apărătorii inculpaţilor au învederat instanţei existenţa în această situaţie a unui conflict negativ de competenţă între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţa inferioară, Curtea de Apel Ploieşti.  
     Înalta Curte consideră nefondată susţinerea, întrucât între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţele judecătoreşti ce-i sunt ierarhic inferioare nu există conflict negativ de competenţă, acestea din urmă având obligaţia de a judeca cauza ce i s-a trimis spre soluţionare de către instanţa supremă


 Extras din Decizia nr. 3076/2013 a Secţiei Penale a ICCJ, sursa  www.scj.ro.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Principiul simetriei formelor actelor juridice. Modificarea unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare, printr-un act adițional, act neîncheiat în forma autentică, duce la incidenţa, în privinţa actului adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

De la -
Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei actelor juridice, cunoscut şi sub denumirea de principiul simetriei formelor (în contracte), în virtutea căruia, orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui act juridic civiltrebuie să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul modificat.Astfel, dacă actul modificat era încheiat în formă autentică, orice modificare a vreuneia din clauzele actului autentic trebuie să îmbrace aceeaşi formă autentică. Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect şi legal s-a apreciat de către instanţa de apel asupra caracterului actului adiţional nr. 1/2009, acela de act modificator alcontractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, asupra incidenţei, în privinţa acestui act adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice. Corect a reţinut, în speţă, instanţa de apel, faptul că, prin actul adiţional nr.1/09.09.2009 şi prin actul intitulat „cesiune de contract”,
Read more »

Stabilirea liniei de hotar se face pe baza folosinţei faptice a proprietăţilor învecinate , dupa caz stabilita prin voinţa comună a proprietarilor.

De la -
La stabilirea pe cale judiciară a liniei de graniţă nu este determinantă asigurarea în totul a suprafeţei de teren înscrise în cartea funciară, în titlurile de proprietate, pentru că acestea garantează existenţa dreptului, dar nu şi întinderea exactă a acestuia, deci a suprafeţei de teren la care s-ar referi. Atunci când între amplasarea unor suprafeţe de teren, determinată cu observarea liniilor de graniţă tradiţionale şi aceea care ar rezulta din respectarea exactă a suprafeţelor de teren înscrise în cartea funciară există diferenţe, trebuie să primeze acele limite ale fondurilor ce corespund folosinţei lor tradiţionale şi, după caz, stabilite prin voinţa comună a proprietarilor. Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte şi în consecinţă, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită în parte, pentru următoarele considerente: Sub aspect de CF terenul reclamanţilor este identificat c
Read more »

Refacerea raportului de expertiza de către acelasi expert dupa anularea raportului de expertiza pentru vicii de procedura referitoare la convocarea părţilor ,face admisbila cererea de recuzare, deoarece expertul indicase deja opinia sa în raportul anulat, art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865.

De la -
Din moment ce raportul anterior de expertiză a fost anulat prin încheierea din 14.06.2013 şi s-a dispus refacerea raportului de expertiză de către acelaşi expert, este evident că, în raport de neîndeplinirea legală a însărcinării sale până la termenul din 28.06.2013 (de pronunţare asupra recuzării) ne aflam în situaţia în care, pe aceleaşi obiective şi cu acelaşi material de analizat expertul  indicase deja opinia sa. Or, aceasta este situaţia tip a art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865, care instituie practic atât o normă de protecţie a participanţilor la litigiu, cât şi o prezumţie legală de lipsă de imparţialitate.  Obiecţiunile pot conduce doar la aplicarea art. 212 Cpc, respectiv „întregirea” (completarea) expertizei, moment în care, de cele mai multe ori, expertul nici nu antamase, sau oricum nu se pronunţase pe respectivele aspecte sau la o nouă expertiză, situaţie în care, dacă cele ce se solicită sunt identice şi nu sunt elemente noi de analiză putem fi/sau nu în situaţia art.
Read more »