Revendicare, noțiunea de „bun actual" , compararea de titluri nu este posibila in cazul vanzarii bunului, Decizia nr. 33/ 2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , Cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010).

Un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.     Legea specială nu prevede posibilitatea restituirii în natură în cazul unui imobil înstrăinat terţului - cumpărător, al cărui titlu a fost irevocabil confirmat pe cale judecătorească, respingându-se ca prescrisă cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a SC T. SA care se referă la imobilul în litigiu precum şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate (pentru nerespectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001). Astfel, reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curtea Europeană prin hotărârea - pilot.  
     Reclamanţii neavând un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea, din perspectiva motivelor de recurs, a cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.  

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:  

     Pentru a se putea discuta de o acţiune în revendicare prin comparare de titluri este necesar ca părţile care se prevalează de existenţa acestora să le şi deţină.  

     Înalta Curte constată că, deşi reclamanţii invocă deţinerea unui „bun", în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, această împrejurare nu este suficientă pentru admiterea cererii în revendicare, avându-se în vedere conţinutul noţiunii de „bun", astfel cum a fost conturat chiar în jurisprudenţa instanţei europene.  

     Instanţa de apel a procedat corect raportându-se, în evaluarea temeiniciei cererii în revendicare, la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat atât chestiunea concursului între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun în materia revendicării, C. civ., cât şi aspectul criteriilor de soluţionare a unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.  

     Decizia dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării apelului, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.  

     În acest context, instanţa de apel a constatat că, deşi, ca regulă, nu există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile C. civ., totuşi, trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.  

     În mod corect, instanţa de apel a apreciat că „bunul" deţinut de reclamanţi rezidă într-un drept de creanţă, astfel cum le-a fost recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001, susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.  

     Astfel, reclamanţii nu au un drept la restituirea bunului, care să susţină pretenţiile părţii în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.  

     Distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.  

     Astfel, se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).  

     În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).  

     Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară — invocată prin motivele de recurs, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun".  

     Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat "a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porţeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent).  

     S-a apreciat că reclamanţii au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).   

     Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze în speţă că recunoaşterea, în cauza de faţă, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.  

     Cu toate acestea, nu poate fi ignorată hotărârea curţii europene pronunţată în ultima cauză românească soluţionată, dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.  

     Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, contrar susţinerilor acestora, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1.  

     Raţionamentul juridic expus prin prezenta decizie, întemeiat pe decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu echivalează cu o nouă expropriere a reclamanţilor, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, întrucât repararea prejudiciului creat prin deposedarea abuzivă de către stat anterior anului 1989 se poate face exclusiv în condiţiile legii speciale, din moment ce reclamanţii nu au un drept la restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.  

     Legea specială nu prevede posibilitatea restituirii în natură în cazul unui imobil înstrăinat terţului - cumpărător, al cărui titlu a fost irevocabil confirmat pe cale judecătorească, respingându-se ca prescrisă cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de privatizare a SC T. SA care se referă la imobilul în litigiu precum şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate (pentru nerespectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001).   

     Astfel, reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curtea Europeană prin hotărârea - pilot.  

     Reclamanţii neavând un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea, din perspectiva motivelor de recurs, a cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.  

     Referitor la reaua-credinţă a pârâţilor, care ar înlătura în acest fel garanţiile oferite de Convenţie în favoarea lor, acest aspect nu poate fi reţinut ca atare, atât timp cât atitudinea subiectivă a acestora la perfectarea actelor juridice pentru imobilul în litigiu nu poate fi cenzurată în prezentul litigiu, ci în cadrul unei acţiuni în nulitate, pierdută irevocabil de reclamanţi în litigiul anterior. Oricum, prioritar este faptul că reclamanţii nu deţin un „bun actual" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care să-i îndreptăţească la restituirea în natură.  

     De asemenea, faptul că reclamanţii au dobândit imobilul, în calitate de moştenitori, de la adevăratul proprietar, nu mai prezintă relevanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare de faţă, ei neputând pretinde aplicarea dreptului comun în materie, care ar fi condus la o asemenea soluţie, faţă de decizia în interesul legii nr. 33/2008, care înlătură regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate.  

     Ca atare, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin decizia pronunţată.  

     În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată ca decizia instanţei de apel este legală, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, nefiind întrunite condiţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.  

     

 Extras  din Decizia nr. 7538/2012  a Secţiei Civile a ÎCCJ , sursa: scj.ro