Motive temeinice pentru exercitarea autorității părintești către părintele la care minorii au locuinţa după divorţ., art.398 , art.508 C.civ.
Motivele temeinice la care face referire art. 398 Cod
civil nu sunt cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar
fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor
excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare
a prevederilor legale aplicabile. Motivele întemeiate la care se referă
art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici măcar exemplificativ,
tocmai datorită multitudinii de situaţi concrete care pot contura
interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată
de un singur părinte . Distanţa foarte mare dintre cei doi
părinţi şi lipsa oricărei cooperări din partea intimatului în
luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări
obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca
exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată doar de
către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii să aibă
locuinţa după divorţ.
Efectele divorţului, asupra modului de exercitare a
autorităţii părinteşti, se stabilesc de către instanţa de
tutelă, odată cu pronunţarea divorţului, conform prevederilor
speciale ale art. 396 – 398 Cod civil „ţinând seama de interesul superior
al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihologică
precum şi de opiniile copilului când acesta a împlinit vârsta de 1o
ani”.
Deşi regula este ca autoritatea părintească să revină în
comun ambilor părinteşti, cu toate acestea legiuitorul a prevăzut
în mod expres că, odată cu divorţul, instanţa poate hotărî ca
autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul
dintre părinţi atunci când „ există motive temeinice” cu luarea
în considerare a interesului superior a copilului.
„Motivele temeinice” la care face referire art. 398 Cod civil nu
sunt cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea
soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute
de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale
aplicabile.
Dispoziţiile de excepţie impuse în art. 507 Cod civil acoperă o
altă sferă de exercitare a autorităţii părinteşti decât cea
decurgând din raporturile dintre părinţii divorţaţi şi
copii lor minori care beneficiază de prevederile derogatorii ale
art. 396 -398 Cod civil.
În acest din urmă caz, exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur
părinte se poate dispune ori de câte ori există motive întemeiate cerute de
interesul superior al minorului.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel s-a raportat la
prevederile art.507 Cod civil în condiţiile în care prevederile
art.504 Cod civil fac trimitere expresă la cele ale art. 396 şi
următoarele din cod în situaţia părinţilor divorţaţi, când autoritatea
părintească „se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele
divorţului la raporturile dintre părinţi şi copii”.
Ori „motivele întemeiate” la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt
enumerate nici măcar exemplificativ, tocmai datorită multitudinii
de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca
autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte, în speţă
de părintele la care cei trei minori îşi
au domiciliul.
În cauză, din probele administrate rezultă că părţile locuiesc la o
distanţă de peste 8500 km, pe continente diferite, situaţie care face ca
participarea părintelui la care minorii nu au domiciliul la deciziile inerente
vieţii zilnice luate în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti să
fie, practic, inexistentă.
Mai mult decât atât, din probele administrate rezultă că
între părinţi există o stare conflictuală permanentă suprapusă cu o
lipsă de comunicare, ceea ce face ca minorii să fie
nevoiţi să suporte direct consecinţele acestor împrejurări, în sensul că
aceştia nu au putut să părăsească România în vacanţe de mai mulţi ani din
cauza imposibilităţii eliberării de paşapoarte pe numele minorilor
determinat de lipsa de comunicare dintre părinţi.
În plus, intimatul nu şi-a vizitat copii de mai mult de 5
ani iar necesitatea consultării intimatului la fiecare
hotărâre importantă în condiţiile în care acesta refuză orice comunicare
directă cu recurenta face ca exercitarea în comun a autorităţii
părinteşti să fie una pur formală şi cu consecinţe
negative asupra interesului minorilor.
Fără a nega dreptul tatălui de a păstra legături fireşti cu minorii, Curtea
reţine că modalitatea de exercitare a autorităţii de către pârât nu
poate fi aleasă fără a ţine cont de împrejurările concrete care fac
extrem de dificilă punerea în practică a acestui drept.
Or, posibilitatea intimatului de a scoate minorii din România şi a-i duce
la domiciliul tatălui în SUA a fost acordată fără a se
ţine cont de interesul acestora de a nu mai fi supuşi
stresului provocat de atitudinea extrem de posesivă a intimatului.
În concluzie, distanţa foarte mare dintre cei doi părinţi şi
lipsa oricărei cooperări din partea intimatului în luarea
deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări
obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca
exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată doar de
către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii să aibă
locuinţa după divorţ, aspect hotărât definitiv în primă
instanţă şi nesupus cenzurii în lipsa unui recurs din
partea intimatului.
Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea
de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter
sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea
părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod
civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere
şi educare a copilului. De aceea, contrar raţionamentului instanţei de apel, aplicarea
măsurii prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil nu goleşte de conţinut
statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine cu
situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct.
9 Cod procedură civilă recursul reclamantei va fi
admis iar apelul pârâtului va fi respins, urmând ca hotărâre
instanţei de fond să fie menţinută ca legală şi
temeinică.
Curtea De Apel Braşov , Extras din Decizia civilă nr.276/R/12.03.2014 , sursa
http://portal.just.ro., Curtea de Apel
Brașov, jurispudență.
Comentarii
Trimiteți un comentariu