Apel anulat ca insuficient timbrat, recurs admis al pârâților, in urma renunțării la drept de catre reclamant, art.247 C.pr.civ.

De la -

Potrivit art. 247 C. proc. civ., în caz de renuntare Ia însusi dreptul pretins, instanta da o hotarâre prin care va respinge cererea în fond si va hotarî asupra cheltuielilor, renuntarea putându-se face si fara învoirea celeilalte parti, atât în prima instanta, cât si în apel.
    Desi articolul anterior mentionat se refera în mod expres numai la renuntarea în fata primei instante si a celei de apel, renuntarea la însusi dreptul pretins se poate face în orice faza procesuala, inclusiv în recurs, chiar fara învoirea partii adverse.
    Asadar, întrucât renuntarea poate interveni inclusiv în fata instantei de recurs, iar aceasta rezulta dintr-o declaratie expresa din partea beneficiarului dreptului, Înalta Curte, în conformitate cu dispozitiile art. 247 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtele P.C.I. si SC S.P. SRL Timisoara împotriva deciziei civile nr. 127 din 30 mai 2012, pronuntata de Curtea de Apel Timisoara, sectia comerciala, va modifica decizia recurata, va admite apelurile, va anula sentinta comerciala nr. 1747/P1 din 31 octombrie 2011 pronuntata de Tribunalul Timis sectia contencios administrativ si fiscal si, pe fond, va respinge cererea.

    
    Asupra recursului de fata;
    Din examinarea actelor si lucrarilor dosarului, constata urmatoarele:
    Tribunalul Timis, sectia de contencios administrativ si fiscal, prin sentinta comerciala nr. 1747/PI din data de 31 octombrie 2011, a admis cererea formulata de reclamantul P.A.V. în contradictoriu cu pârâtii P.C.I., SC S.P. SRL Timisoara, B.M., M.C. si I.V., a constatat nulitatea absoluta a hotarârii din 18 mai 2005 a SC S.P. SRL, a contractului de cesiune din 18 mai 2005 autentificat de Biroul National Public M.G. din Oradea, a contractului de cesiune încheiat la data de 20 decembrie 2005, a contractului de cesiune încheiat în data de 13 aprilie 2006 si a actului aditional si contractului de cesiune încheiat în data de 16 noiembrie 2006, a repus partile în situatia anterioara în sensul ca reclamantul detine 20% parti sociale din capitalul social al SC S.P. SRL si a dispus înregistrarea acestei sentinte în Registrul Comertului.
    În motivare, s-a retinut ca actele încheiate între parti au caracter simulat, intentia reala a partilor fiind aceea de a scoate partile sociale de sub masura confiscarii speciale.
    Prin decizia nr. 127 din 30 mai 2012, Curtea de Apei Timisoara, sectia comerciala a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâtele P.C.I. si SC S.P. SRL, retinând ca apelantii nu s-au conformat obligatiei legale de timbraj ce le revenea conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
    Împotriva acestei decizii, pârâtele au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instantei de apel si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de apel, invocând drept motiv de nelegalitate dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
    În argumentarea motivelor de recurs, pârâtele SC E.F. SRL si P.C.I. au aratat ca nu s-au aplicat corect dispozitiile Legii nr. 146/1997, timbrajul urmând a fi calculat conform art. 6 si 11 din actul normativ anterior mentionat.
    Înalta Curte, examinând cu prioritate cererea de renuntare la însusi dreptul pretins, constata urmatoarele:
    Potrivit art. 247 C. proc. civ., în caz de renuntare Ia însusi dreptul pretins, instanta da o hotarâre prin care va respinge cererea în fond si va hotarî asupra cheltuielilor, renuntarea putându-se face si fara învoirea celeilalte parti, atât în prima instanta, cât si în apel.
    Desi articolul anterior mentionat se refera în mod expres numai Ia renuntarea în fata primei instante si a celei de apel, renuntarea la însusi dreptul pretins se poate face în orice faza procesuala, inclusiv în recurs, chiar fara învoirea partii adverse.
    Asadar, întrucât renuntarea poate interveni inclusiv în fata instantei de recurs, iar aceasta rezulta dintr-o declaratie expresa din partea beneficiarului dreptului, Înalta Curte, în conformitate cu dispozitiile art. 247 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtele P.C.I. si SC S.P. SRL Timisoara împotriva deciziei civile nr. 127 din 30 mai 2012, pronuntata de Curtea de Apel Timisoara, sectia comerciala, va modifica decizia recurata, va admite apelurile, va anula sentinta comerciala nr. 1747/P1 din 31 octombrie 2011 pronuntata de Tribunalul Timis sectia contencios administrativ si fiscal si, pe fond, va respinge cererea.

 Extras din Decizia  nr. 1929/2013 a Sectiei Comerciala a Înaltei Curti de Casatie si Justitie sursa: scj.ro


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Principiul simetriei formelor actelor juridice. Modificarea unei clauze esenţiale a contractului autentic de vânzare-cumpărare, printr-un act adițional, act neîncheiat în forma autentică, duce la incidenţa, în privinţa actului adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice.

De la -
Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei actelor juridice, cunoscut şi sub denumirea de principiul simetriei formelor (în contracte), în virtutea căruia, orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui act juridic civiltrebuie să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul modificat.Astfel, dacă actul modificat era încheiat în formă autentică, orice modificare a vreuneia din clauzele actului autentic trebuie să îmbrace aceeaşi formă autentică. Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect şi legal s-a apreciat de către instanţa de apel asupra caracterului actului adiţional nr. 1/2009, acela de act modificator alcontractului autentic de vânzare-cumpărare, respectiv, asupra incidenţei, în privinţa acestui act adiţional, a sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice. Corect a reţinut, în speţă, instanţa de apel, faptul că, prin actul adiţional nr.1/09.09.2009 şi prin actul intitulat „cesiune de contract”,
Read more »

Stabilirea liniei de hotar se face pe baza folosinţei faptice a proprietăţilor învecinate , dupa caz stabilita prin voinţa comună a proprietarilor.

De la -
La stabilirea pe cale judiciară a liniei de graniţă nu este determinantă asigurarea în totul a suprafeţei de teren înscrise în cartea funciară, în titlurile de proprietate, pentru că acestea garantează existenţa dreptului, dar nu şi întinderea exactă a acestuia, deci a suprafeţei de teren la care s-ar referi. Atunci când între amplasarea unor suprafeţe de teren, determinată cu observarea liniilor de graniţă tradiţionale şi aceea care ar rezulta din respectarea exactă a suprafeţelor de teren înscrise în cartea funciară există diferenţe, trebuie să primeze acele limite ale fondurilor ce corespund folosinţei lor tradiţionale şi, după caz, stabilite prin voinţa comună a proprietarilor. Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte şi în consecinţă, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită în parte, pentru următoarele considerente: Sub aspect de CF terenul reclamanţilor este identificat c
Read more »

Refacerea raportului de expertiza de către acelasi expert dupa anularea raportului de expertiza pentru vicii de procedura referitoare la convocarea părţilor ,face admisbila cererea de recuzare, deoarece expertul indicase deja opinia sa în raportul anulat, art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865.

De la -
Din moment ce raportul anterior de expertiză a fost anulat prin încheierea din 14.06.2013 şi s-a dispus refacerea raportului de expertiză de către acelaşi expert, este evident că, în raport de neîndeplinirea legală a însărcinării sale până la termenul din 28.06.2013 (de pronunţare asupra recuzării) ne aflam în situaţia în care, pe aceleaşi obiective şi cu acelaşi material de analizat expertul  indicase deja opinia sa. Or, aceasta este situaţia tip a art. 27 alin. 1 pct. 7 Cpc din 1865, care instituie practic atât o normă de protecţie a participanţilor la litigiu, cât şi o prezumţie legală de lipsă de imparţialitate.  Obiecţiunile pot conduce doar la aplicarea art. 212 Cpc, respectiv „întregirea” (completarea) expertizei, moment în care, de cele mai multe ori, expertul nici nu antamase, sau oricum nu se pronunţase pe respectivele aspecte sau la o nouă expertiză, situaţie în care, dacă cele ce se solicită sunt identice şi nu sunt elemente noi de analiză putem fi/sau nu în situaţia art.
Read more »