jurisprudenta

Calitatea procesuală activă a reclamantului este justificată de afirmarea dreptului de a utiliza  drumul de acces spre locuinta sa. Interesul de a  promova prezenta acțiune, care are ca obiect obligarea pârâților să desființeze gardul în lungime de 9,40 ml construit pe str. C. care blochează  drumul de acces spre locuință, este personal, legitim şi actual atâta vreme cât pârâții au blocat şi  ocupat, prin construirea unui gard, o porțiune dinaceastă stradă, împiedicându-i reclamantului accesul spre locuința lui. În cauză, nu au fost încălcate dispozițiile referitoare la prescripția de 3 ani reglementată de  art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, întrucât  prezenta actiune nu este una patrimonială, izvorâtă  dintr-un drept de creanță, ci una având ca obiect obligație de a face, care are ca finalitate asigurarea  folosinței neîngrădite a drumului public, dreptul de a folosi drumul public având un caracter continuu, fiind, prin urmare, imprescriptibil, fiind recunoscut tuturor

  Exercitarea dreptului de servitute asupra proprietătilor afectate de sistemul de alimentare cu apă şi de canalizare se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existentei acestuia.In conditiile în care legea specială în materie, ca de altfel şi legea generală, prevăd în mod expres că o astfel de servitute este una legală, este de domeniul evidentei că o astfel de servitute legală va aduce, implicit, limitări dreptului de proprietate asupra terenului afectat de o astfel de servitute legală. Singura posibilitate conferită proprietarilor unor  astfel de terenuri afectate de servicii comunitare de utilităti publice, este cea prevăzutăde art. 4 alin. 2 din Legea nr. 51/2006,  ipoteză cu care instanta nu a fost învestită în prezenta cauză. Pe cale de consecintă, Curtea constată că reclamantul nu este îndreptătit, nici în temeiul Legii  nr. 241/2006, la a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosintă a terenului afectat de această conductă de apă, după cum nu este îndreptătit la desp

Împrejurarea că reclamanta după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț a plecat într-o altă țară şi doreşte să-l ia şi pe copilul căruia i s-a  stabilit locuința la mamă, nu are nicio influență asupra exercitării autorității părinteşti de către ambii părinți. Aşa cum corect a reținut instanța de apel, stabilindu-se locuința copilului la mamă, nu s-a limitat din punct de vedere spațial locul în care domiciliază mama împreună cu copilul. În condițiile în care pârâtul refuză să-şi dea acordul pentru plecarea copilului în străinătate, copilul are locuința stabilită la mamă, iar mama are domiciliul în străinătate, potrivit adeverinței de domiciliu depusă la dosar (f. 33 dosar fond), reclamanta are la dispoziție procedura specială reglementată de art. 18 alin. 2 teza finală din Legea nr. 272/2004, coroborat cu art. 17 alin. 2 din Legea nr. 248/2005. Modificarea măsurilor cu privire la drepturile şi  îndatoririle părinșilor divorțați față de copiii minori se face, potrivit

S intagma folosită de legiuitor - "de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei" - impune cu necesitate legătura strânsă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul acţiunii civile, deoarece numai analizând pretenţia concretă dedusă judecăţii instanţele realizează o judecată pe fond a cauzei. Pe cale de consecinţă, admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei.  Stabilirea  instanţei competente teritorial să judece o cerere de încuviinţare a executării silite imobiliare,  nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Sintagma folosită de legiuitor - "de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei" -

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Suceava – Secţia civilă în  dosarul nr.1067/334/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.  Stabileşte că modificarea adusă prin Legea nr.212/2008 dispoziţiilor  art.36 din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate  asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit  prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997,  reglementează un caz de constituire a dreptului de proprietate. În acest  caz, cererile de constituire sunt supuse termenului de 60 de zile prevăzut  de art. II din Legea nr. 193/2007 privind modificarea şi completarea  Legii nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra  terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor  Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, termen care  se calculează de la data intrării în vigoare a Legii nr.212/2008, respectiv  02.11.2008. Obligatorie, potrivit dispoziţii

Din analiza hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus, se constată că sentinţa nr. 87 din 28 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a analizat fondul litigului dedus judecăţii, prin aceea că a procedat la examinarea raportului juridic dedus judecăţii şi prin raportare la probele administrate în cauză, a respins acţiunea.     Această sentinţă este definitivă ca efect a menţinerii ei după admiterea recursului împotriva deciziei din apel şi modificarea acestei din urmă decizii prin respingerea apelului.        Decizia nr. 4828 din 18 noiembrie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul pentru motive de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate în apel şi a analizat greşita aplicare a legii incidente în cauză, în raport de situaţia de fapt reţinută deja. Ca urmare, se constată că hotărârea atacată cu revizuire, sentinţa civilă nr. 87/2002 a Tribunalului Bucureşti, se încadrează în categoria hotăr

      Coroborând dispoziţiile legale din Legea nr. 105/1992 art. 73 - 80 şi 160, Curtea a reţinut că actul juridic încheiat în Franţa, intrat de altfel, în circuitul civil şi nedesfiinţat până în prezent, valabil încheiat pe teritoriul acestei ţări străine, îşi produce efecte şi pe teritoriul României, interdicţia legală menţionată, de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare, vizând prohibiţia încheierii lor pe teritoriul ţării noastre.     De altfel, potrivit înscrisului doveditor al acestui act juridic, rezultă că, la momentul încheierii actului, cele două părţi contractante erau cetăţeni israelieni, rezidenţi în Franţa, astfel încât cu atât mai mult, nu li se poate opune prohibiţia instituită de legea română, într-un moment când nu mai aveau, potrivit probelor administrate, cetăţenie română.   Curtea a constatat că, în speţă, tribunalul şi-a fundamentat soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, în principal pe faptul nulităţii absolute a actului de dona

      Art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, in prezent art.372 C.pen. încriminează simpla deţinere a unui astfel de obiect, dacă este îndeplinită şi condiţia pericolului şi nu condiţionează existenţa infracţiunii de folosirea acelui obiect, în acest din urmă caz existând un concurs de infracţiuni, ca în speţa de faţă.      Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud nr. 338/P din 01 iunie 2007 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului C.M. pentru infracţiunile de lovire şi port ilegal de arme albe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. şi art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, reţinându-se în actul de sesizare că în seara zilei de 11 martie 2007, în jurul orelor 22.00, aflându-se în drum, în faţa locuinţei sale din comuna Păuneşti, judeţul Vrancea, a purtat fără drept o furcă, cu care a lovit-o pe partea vătămată B.I. de două ori în zona capului, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 8-9 zile

In actiunea ce are ca obiect constarea că reclamanta are un drept locativ propriu asupra unei camere din apartamentul respectiv  obligaarea pârâţiilor  la încheierea unui nou contract de închiriere pentru această cameră,  are calitatea procesual pasiva deoarece unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului privat, precum şi din raporturile cu celelalte persoane fizice şi juridice, iar în justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.  In consecinta nu au calitate procesual pasiva  Consiliul Local Oneşti, Primăria municipiului Oneşti, Primarul municipiului Oneşti.        S ub nr. 5695 din 19 octombrie 2006 a fost înregistrat apelul declarat la 16 octombrie 2006 de d-na O.B. împotr

    Potrivit art. 29 pct. 2 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărârii penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi împotriva hotărârii pronunţate, ca instanţă de apel, de curţile de apel.        Urmare a interpretării dispoziţiilor legale menţionate, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa judecării recursurilor declarate împotriva unor hotărâri pronunţate de judecătorie, ca instanţă de fond, iar din examinarea aceloraşi dispoziţii, rezultă regula proximităţii instanţelor de control judiciar.   Or, în speţă, cauza a fost soluţionată în fond de judecătorie, potrivit competenţei materiale determinată de natura şi gravitatea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti, instanţă competentă să-l soluţioneze. În momentul în c

     Doctrina şi jurisprudenţa sunt constante în sensul că reţinerea sau înlăturarea unor circumstanţe atenuante ori agravante constituie obiect al deliberării completului de judecată şi al adoptării soluţiei prin minuta întocmită imediat după deliberare în cauza dedusă judecăţii, iar nu o simplă "omisiune vădită" ori o simplă "eroare materială" în sensul celor prevăzute de art. 195 şi 196 C. proc. pen.       În prezenta cauză, redactarea ulterioară a deciziei, în integralitatea ei, prin inserarea în partea expozitivă a "motivării" aspectelor referitoare la înlăturarea circumstanţelor atenuante nu înlătură nelegalitatea hotărârii judecătoreşti (deciziei) constând în contrazicerea dintre motivarea şi dispozitivul acesteia, respectiv neînţelegerea dispozitivului.           Prin Decizia penală nr. 62 A din data de 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins ca nefondat apelul inculpatului şi a admis apelul Ministerului Public.