jurisprudenta

Conditia prevazuta în art. 143  lit. d) , consimtamântul persoanei condamnate, din legea mentionata, aceasta nu mai este necesar a fi îndeplinita,  chiar daca din examinarea actelor si lucrarilor dosarului rezulta ca, într-adevar hotarârea de condamnare a suferit modificari în calea de atac a apelului, sub aspectul interdictiei de sedere pe teritoriul Austriei, care a fost redusa la o perioada de 8 ani, însa sfera de aplicare a dispozitiilor  art. 3  din Protocolul aditional al Conventiei europene asupra transferarii persoanelor condamnate nu se limiteaza doar la existenta unei hotarâri privitoare la o interdictie nelimitata de sedere pe teritoriul unui stat, ele devin incidente în toate situatiile în care condamnarea pronuntata împotriva persoanei sau o hotarâre administrativa urmare a acesteia, contine o masura de expulzare sau de conducere la frontiera, conditie îndeplinita si în prezenta cauza astfel cum rezulta din considerentele adresei din data de 24 ianuarie 2011 a Directiei

Din examinarea deciziei atacate cu contestatie în anulare, se constata ca inculpatul V.F.A. a fost prezent în instanta cu ocazia judecarii recursului, fara însa ca instanta de recurs sa procedeze la ascultarea acestuia, astfel cum prevad dispozitiile art. 385 14   alin. (1 1 )   C. proc. pen.      În conformitate cu prevederile art. 385 14   alin. (1 1 )   C. proc. pen. „cu ocazia judecarii recursului, instanta este obligata sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozitiilor cuprinse în partea speciala, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat de instantele de fond si apel precum si atunci când aceste instante nu au pronuntat împotriva inculpatului o hotarâre de condamnare".Or, dupa cum s-a putut constata din examinarea actelor si lucrarilor dosarului, inculpatul V.F.A., nu a fost ascultat nici la instanta de fond, nici la instanta de apel, asa încât, instanta de recurs era obligata, potrivit dispozitiilor art. 385 14   alin. (1 1 )  

Din considerentele ordonantei de neîncepere a urmaririi penale reiese ca adoptarea acestei solutii a fost determinata de faptul ca suma de 20.067.133 RON reprezinta doar un prejudiciu estimat în situatia în care s-ar fi obtinut de catre învinuiti anumite venituri fara a fi impozitate si s-ar fi sustras de la plata obligatiilor fiscale, însa nu s-au identificat probe pentru a se stabili în mod indubitabil ca învinuitii s-ar fi sustras de la obligatii fiscale în acest cuantum.     Se mentioneaza, de asemenea, ca nici datele si informatiile primite de la A.N.A.F. nu au confirmat prejudiciul în acest cuantum.     Ca atare, având în vedere ca pentru suma de 20.067.133 RON nu s-a dovedit activitatea infractionala a inculpatului L.L., dispunându-se neînceperea urmaririi penale pe motiv ca fapta nu este prevazuta de legea penala, retine Înalta Curte ca nu se justifica obligarea inculpatului la plata acestei sume, fapt pentru care va constata ca instanta de fond a solutionat corect latura

    În practica recenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauza Tarau c.României, din februarie 2009) s-a statuat ca instantele nationale trebuie sa ia în calcul posibilitatea adoptarii unei masuri alternative dintre cele prevazute în dreptul intern. Detentia unei persoane este acceptata de Curte numai pentru motive suficient de puternice (cauza Hass c.Poloniei, 7 noiembrie 2006). Pentru a se sustine ca este vorba de un pericol public care sa justifice luarea masurii arestarii, nu este suficient doar sa se afirme acest lucru, ci mai trebuie sa demonstreze ca o întreaga colectivitate este pusa în primejdie daca infractorul este liber, este necesar ca la dosar sa existe date concrete din care sa rezulte fara echivoc pericolul pentru ordinea publica, astfel, se poate ajunge la arbitrariu, situatie inadmisibila în luarea unei hotarâri în privinta libertatii persoanei.     Se constata ca nu exista probe care sa demonstreze ca odata lasati în libertate inculpatii ar periclita în vre

      Cu privire la lipsa interesului  acest recurs va fi admis, în considerarea faptului ca actiunea în revendicare întemeiata pe dispozitiile dreptului comun a fost respinsa, iar procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, nu a fost initiata în termenul legal de catre reclamanta, ceea ce a atras pierderea dreptului de a obtine masuri reparatorii în temeiul acesteia, asa încât, într-adevar, nu se mai impunea verificarea modului de preluare a imobilului de catre stat întrucât nu se mai poate obtine nici un folos practic din constatarea acestei preluari. Analizând recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P. Brasov, Înalta Curte îl apreciaza ca fiind fondat, sub urmatoarele aspecte:     Recurentul invoca, pe de o parte, ca imobilul a fost preluat cu titlu valabil iar, pe de alta parte, ca instanta nu putea analiza nevalabilitatea titlului statului cu privire la un imobil care intra sub incidenta Legii  nr. 10/2001 , lege care a epuiz

Reclamantul detine un titlu executoriu, respectiv decizia din 22 mai 2008, emisa de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor într-o procedura speciala prevazuta de Legea  nr. 10/2001 , modificata prin Legea  nr. 247/2005 , titlu care poate fi valorificat în conditiile normelor speciale prevazute în legile mentionate.    Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat ca parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibila cu limitarile acceptate de Curtea Europeana ale dreptului de acces la o instanta aspect reamintit în recenta cauza pilot Maria Atanasiu si altii împotriva României.     De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv transata prin decizia din 14 noiembrie 2011, data de Înalta Curte de Casatie si Justitie, în compunerea prevazuta de art. 330 6 alin. (1)  din C. proc. civ., care a statuat ca primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei cai paralele legii speciale deja existente, fara nicio

Curtea de Apel Bucuresti  a retinut ca singurele probe administrate în cauza sunt declaratiile colaboratorilor sub acoperire, situatie în care nu se poate face abstractie de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului în materie - cauza Kostovsky c. Olandei. Concluzionând, s-a retinut ca o hotarâre de condamnare nu se poate întemeia numai pe aceste declaratii, necoroborate cu alte probe, care sa conduca la concluzia, fara niciun fel de îndoiala ca, inculpatii se fac vinovati de infractiunile retinute în sarcina lor.     Examinând legalitatea si temeinicia hotarârilor atacate ICCJ retine ca potrivit  art. 86 1   alin. (6)  si  7  C. proc. pen. combinat cu  art. 224 3  C. proc. pen., prevederi raportate la  art. 21  si  22  din Legea nr. 143/2000 declaratiile investigatorului sub acoperire si implicit ale colaboratorului acestuia pot constitui mijloace de proba si pot servi la aflarea adevarului numai în masura în care sunt coroborate cu fapte si împrejurari ce rezulta din ansamb